Cineaşti incomozi. Cazurile Jude şi Puiu
https://www.ziarulmetropolis.ro/cineasti-incomozi-cazurile-jude-si-puiu/

OPINIE Radu Jude şi Cristi Puiu sunt cei mai incomozi regizori din cinematografia română. Fiecare film şi fiecare interviu stârnesc un val de reacţii. E drept, taberele lor de admiratori şi de detractori sunt diferite, de multe ori chiar inversate. Nu e o întâmplare însă că tot ei sunt şi autorii unor forme radicale şi îndrăzneţe de cinema.

Un articol de Ionuţ Mareş|9 iunie 2020

Cinema-ul comod aprinde rareori pasiuni. De aceea şi trece în bună parte neobservat.

În schimb, filmele mai radicale şi mai riscante – formal sau tematic sau amândouă la un loc – pot declanşa deseori polemici. Iar dacă ele sunt însoţite şi de interviuri în care regizorii vorbesc despre aspecte sociale, culturale sau istorice mai puţin discutate ori pur şi simplu sensibile, atunci controversa e asigurată.

Cel mai recent episod a avut loc în aceste zile, când scriitorul şi profesorul Mircea Mihăieş de la Timişoara l-a criticat dur, într-o postare pe Facebook, pe regizorul Radu Jude pentru un filmuleţ, „Stimaţi oameni de cultură” (disponibil aici), realizat pentru ediţia online din acest an a Festivalului Filmului European, pe care îl consideră „un manifest anti-intelectual de-o violenţă fără precedent”.

„N-am mai întâlnit vreodată un asemenea muget al ostilităţii faţă de intelectualii din România: prin intermediul imaginilor şi-al citatelor „aranjate” se insinuează c-ar fi cu toţii extremişti şi autori de pogromuri”, mai scrie Mircea Mihăieş, a cărui postare a fost însoţită de comentarii la fel de acide, unele punând la îndoială inclusiv valoarea filmelor regizorului.

Fără ca acest lucru să fie menţionat explicit, supărarea este legată, evident, de faptul că Radu Jude discută critic în montajul său o memă cu implicaţii rasiste la adresa romilor distribuită pe Facebook în urmă cu mai multe săptămâni de politologul Vladimir Tismăneanu (pe care cineastul nu îl numeşte) şi retrasă rapid, cu scuzele de rigoare, dar mai ales reacţiile de apărare ale altor intelectuali.

Radu Jude a răspuns atacului printr-un text mai lung distribuit pe contul său de Facebook (disponibil aici). „Ideea că i-aş vrea stârpiţi pe intelectuali (sau pe orice altă persoană) nu există în film şi niciodată nu a existat şi nu va exista în filmele mele pentru că este străină de tot ceea ce cred, gândesc şi fac”, a scris, printre altele, cineastul.

Este amuzant şi ironic că Radu Jude a reuşit performanţa rară ca în interval de doar câteva luni să deranjeze atât intelectuali de stânga, cât intelectuali de dreapta.

Când a lansat în februarie în cinematografe „Tipografic majuscul”, a fost atacat pentru poziţia percepută ca anticomunistă de câţiva intelectuali progresişti (de pildă, Costi Rogozanu), adepţi ai unor opinii fără rest şi care altădată ar fi salutat demersurile regizorului de a discuta antisemitismul şi implicarea României la Holocaust sau sclavia romilor.

Acum, este atacat de intelectuali conservatori pentru că le-a criticat la rândul său unele poziţii îndoielnice într-un film de montaj de doar patru minute.

Evident, cinema-ul său asumat politic şi demitizator din ultimii ani este pe alocuri foarte direct şi contondent, iar asta se vede fie prin accentul pus pe dialoguri purtătoare de idei, şi nu de afecte, fie prin alăturări abrupte de imagini, în structuri de montaj considerate de unii ca forţate sau simpliste. Nu e un cinema care să adune unanimitate, nici măcar în rândul criticilor.

Aşa că astfel de reacţii nu sunt o surpriză. Cu atât mai mult cu cât de la „Aferim!” încoace fiecare film a fost întâmpinat de manifestări puternice, unele chiar virulente.

În timp ce Radu Jude este perceput, inclusiv de unii colegi de breaslă, ca un regizor care s-ar plia pe „corectitudinea politică” (mă amuză formula asta aplicată cinema-ului, pentru că e o artă modernă care de la început s-a opus unui anume conservatorism), ceea ce în ochii unora ar explica reuşitele sale internaţionale, Cristi Puiu este văzut de o bună parte din tabăra opusă ca un regizor cu idei retrograde şi automat condamnabile.

Corelat în special cu afirmaţiile lui Puiu din multele interviuri pe care le acordă (vezi celebra declaraţie discutabilă de acum câţiva ani despre rolul femeii şi scrisoarea în favoarea referendumului pentru familie), această percepţie a afectat, din păcate, şi receptarea filmelor sale de către o parte a comentatorilor de stânga.

În schimb, odată cu poziţiile sale făţiş ortodoxe şi în special cu filmul „Sieranevada”, Puiu a fost îmbrăţişat şi recuperat de partea declarat religioasă şi conservatoare a publicului intelectual. E o ironie şi aici, pentru că aceleaşi grupuri ar fi ultragiate de limbajul personajelor din „Marfa şi banii”, s-ar declara deranjate de „mizerabilismul” din „Moartea domnului Lăzărescu” şi nu ar înţelege mare lucru din „Aurora” şi în general din acest tip de cinema de autor îndrăzneţ (vezi, de pildă, opiniile stupefiante ale lui Sever Voinescu dintr-un interviu pe care i l-a luat regizorului pentru postul de televiziune Trinitas).

Pentru corectitudine însă şi de dragul libertăţii de exprimare, dacă nu suntem de acord cu un linşaj – absurd şi bazat pe unele interpretări greşite – de tipul celui la care a fost supus acum Radu Jude, ar trebui să luăm o minimă distanţă critică şi faţă de un tip de linşaj ca cel la care a fost supus Cristi Puiu la momentul referendumului (potenţial periculos), doar pentru că a transmis o altă opinie, şi aceea în termeni relativ soft şi ca răspuns la un mesaj de boicot postat fără acordul său de echipa de PR a filmului „Sieranevada”.

Respectiva scrisoare era mai puţin virulentă şi mai ambiguă decât a lăsat să se înţeleagă avalanşa de postări ultragiate de pe Facebook (locul verdictelor rapide), printre care s-a numărat şi o fotografie în care se vedea o lumânare aprinsă lângă un afiş cu unul din filmele lui Cristi Puiu („Aurora”, dacă nu mă înşel), ca un priveghi simbolic la căpătâiul unui fost mare regizor.

Toate acestea sunt reacţii extreme, fierbinţi, alimentate şi de impulsurile pe care le încurajează o reţea de socializare ca Facebook.

Chiar dacă opiniile unor astfel de cineaşti sunt incomode pentru anumite grupuri, ale căror sensibilităţi le răscolesc mai mult sau mai puţin intenţionat, şi atrag uneori inevitabil reacţii emoţionale puternice, e nevoie de echilibru şi de justeţe.

Sunt necesare înţelegerea şi acceptarea poziţiei celuilalt, atât timp cât aceasta nu îndeamnă la ceva cu adevărat reprobabil moral. Să gândim mai puţin ideologic, în schema stânga-dreapta, şi în spirit de gaşcă şi să exersăm mai mult toleranţa şi, mai ales, corectitudinea.

26
/11
/21

INTERVIU „Cu fiecare film am impresia că învăţ ceva nou despre meseria de actor”, afirmă într-un interviu cunoscutul actor franco-algerian Kad Merad, progatonist în comedia „Succes de public” („Un triomphe”, 2020), regizată de Emmanuel Courcol şi disponibilă în prezent în cinematografele din România.

22
/11
/21

„Titane”, cel mai șocant film al anului, ajunge în cinematografele din România din 3 decembrie, distribuit de Independența Film. Catalogat drept thriller psycho-sexy, „Titane” a stârnit valuri de șoc la Cannes, mai mulți spectatori pierzându-și cunoștința în timpul proiecției.

22
/11
/21

Primele trei filme din seria „Matrix” vor fi difuzate de Warner TV în luna decembrie, în așteptarea celui de-al patrulea lungmetraj, „Renașterea/ Resurrections”, care va fi lansat în preajma Crăciunului.

22
/11
/21

Viaţa grea din Gaza, violenţele asupra palestinienilor din teritoriile ocupate, agresiunile asupra femeilor în lumea arabă sau problema refugiaţilor se numără printre subiectele tratate de o serie de documentare care completează programul ediţiei din acest a Festivalului Filmului Palestinian.

17
/11
/21

Regizat de britanicul Edgar Wright, „Last Night in Soho” (2021) stă pe o idee grozavă. Ia un reflex des întâlnit al multora dintre noi, idealizarea unei anumite perioade, şi îl aruncă în aer cu stil.

10
/11
/21

CRONICĂ DE FILM Mi-e neaşteptat de greu să scriu despre „La civil” (2021), deşi e un film pe care am fost nerăbădător să îl văd. „Waiting for August” (2014), documentarul cu care a debutat Teodora Mihai, regizoare din Belgia, dar de origine română, m-a impresionat când l-am văzut şi încă îi port o amintire puternică.