Cişmigiu – o oază de verdeaţă
https://www.ziarulmetropolis.ro/cismigiu-o-oaza-de-verdeata/

BUCUREȘTIUL DE TOTDEAUNA Cu mai bine de 200 de ani în urmă, Dâmboviţa era o apă capricioasă, năvalnică şi care, la vreme de ploaie repede inunda cele 17 hectare ocupate acum de parcul Cişmigiu.

Un articol de Georgeta Filitti|21 Iunie 2016

Dar tot din apa ei tulbure, mocirloasă, împiedicată de zecile de mori înşirate pe cursul ei beau şi bucureştenii. Bunul gospodar Alexandru Ipsilanti vodă a poruncit, pe la 1780, să se capteze izvoare cu apă limpede pentru orăşenii însetaţi. Unul din ele, păstrat ca prin minune, potoleşte şi azi setea celor care se feresc să bea apă de la robinet. Este izvorul numit, de zeci de ani, Eminiescu.

Cişmeaua trebuia îngrijită şi aşa a apărut cişmigiul, slujbaşul cu nume turcesc, îndatorat s-o supravegheze. El şi ajutoarele sale încercau zadarnic să cureţe şi balta din preajmă, cotropită de păpuriş, cu o insulă în mijloc, cuib potrivit pentru hoţii care bântuiau oraşul. Multă vreme lucrările de asanare au rămas ineficiente. Chiar generalul Pavel Kiselef, căruia oraşul îi datorează aşa de mult – între altele recensământul populaţiei, sistematizarea unor uliţe şi denumirea lor, o reţea de canalizare, un serviciu de ecarisaj ş.a. – n-a putut stăvili furia apelor. Pricina era denivelarea între râu şi baltă; abia regularizarea cursului apei a făcut cu putinţă amenajarea grădinii, între 1844 şi 1852. Lucrările au fost conduse de arhitectul peisagist austriac C.W. Meyer. Foarte repede Cişmigiul a ajuns un loc mult iubit de bucureşteni, pentru aleile înflorite, băncile confortabile, restaurantele Monte Carlo (opera arh. Ion Mincu), dărâmat între timp; construcţia actuală păstrează doar vechiul nume şi Bururuga, unde se bea în primul rând bere.

Expoziţii horticole, legumicole (unele hilare, ca cea din timpul ocupaţiei nemţeşti – 1917 – când locul florilor a fost luat de varza roşie, „pentru salvarea de înfometare a patriei germane”) ca şi petreceri populare patronate de Primărie au personalizat grădina într-o formă memorabilă. Apoi a fost înfrumuseţată cu statui ale unor scriitori clasici români (Rondul roman). Altele, risipite pe peluze, au fost desfigurate, nu se mai ştie pe cine reprezintă, nici cine le-a dăltuit.

Ca şi alte părţi ale oraşului, Cişmigiul a fost la modă pentru o împrejurare sau alta. La un moment dat, pe la 1900, patinoarul aduna iarna toată elita bucureşteană, în frunte cu principesa moştenitoare Maria. Vara erau admiraţi nuferii sacri indieni – aclimatizaţi în singurul loc din Europa – care cereau o grijă atentă. Azi nu se mai ştie nimic de graţioasele plante. Între războaie ajunsese locul predilect de întâlnire al servitoarelor unguroaice cu sergenţii şi ordonanţele ofiţerilor.

În ultimele decenii, grădina a fost invadată de chioşcuri cioplite din bardă. Iarba e cosită la întâmplare, neîngrijită, zonele umbrite sunt adevărate pârloage. Pe urmă felurite formaţii par mereu gata să spargă tăcerea odihnitoare a bătrânei grădini. Undeva, spre ieşirea spre strada Ştirbei Vodă o cafenea ponosită, care duhneşte a acreală de la distanţă, se numeşte, parcă în bătaie de joc, La bibliotecă. Clienţii, adunaţi încă de dimineaţă, nu par să aibă vreo legătură cu înţelesul firmei.

Agresată ca atâtea spaţii verzi, grădina urmează, neîndoios, soarta oraşului. Se adaptează, se transformă şi depinde doar de noi s-o mai ţinem în viaţă.

FOTO: Plaiuri romanesti

15
/03
/17

Între permanenţele istoriei noastre se numără, fără discuţie, acţiunile de tip hei rup! Când, în apropierea jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, în 1906, s-a hotărât omagierea într-un fel a monarhului şi implicit a realizărilor din timpul lui, şantierul apărut pe mlaşinile şi smârcurile Filaretului au stârnit uimire.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

Page 1 of 3123