BUCUREȘTIUL DE TOTDEAUNA Cu mai bine de 200 de ani în urmă, Dâmboviţa era o apă capricioasă, năvalnică şi care, la vreme de ploaie repede inunda cele 17 hectare ocupate acum de parcul Cişmigiu.
Un articol de Georgeta Filitti|21 iunie 2016
Dar tot din apa ei tulbure, mocirloasă, împiedicată de zecile de mori înşirate pe cursul ei beau şi bucureştenii. Bunul gospodar Alexandru Ipsilanti vodă a poruncit, pe la 1780, să se capteze izvoare cu apă limpede pentru orăşenii însetaţi. Unul din ele, păstrat ca prin minune, potoleşte şi azi setea celor care se feresc să bea apă de la robinet. Este izvorul numit, de zeci de ani, Eminiescu.
Cişmeaua trebuia îngrijită şi aşa a apărut cişmigiul, slujbaşul cu nume turcesc, îndatorat s-o supravegheze. El şi ajutoarele sale încercau zadarnic să cureţe şi balta din preajmă, cotropită de păpuriş, cu o insulă în mijloc, cuib potrivit pentru hoţii care bântuiau oraşul. Multă vreme lucrările de asanare au rămas ineficiente. Chiar generalul Pavel Kiselef, căruia oraşul îi datorează aşa de mult – între altele recensământul populaţiei, sistematizarea unor uliţe şi denumirea lor, o reţea de canalizare, un serviciu de ecarisaj ş.a. – n-a putut stăvili furia apelor. Pricina era denivelarea între râu şi baltă; abia regularizarea cursului apei a făcut cu putinţă amenajarea grădinii, între 1844 şi 1852. Lucrările au fost conduse de arhitectul peisagist austriac C.W. Meyer. Foarte repede Cişmigiul a ajuns un loc mult iubit de bucureşteni, pentru aleile înflorite, băncile confortabile, restaurantele Monte Carlo (opera arh. Ion Mincu), dărâmat între timp; construcţia actuală păstrează doar vechiul nume şi Bururuga, unde se bea în primul rând bere.
Expoziţii horticole, legumicole (unele hilare, ca cea din timpul ocupaţiei nemţeşti – 1917 – când locul florilor a fost luat de varza roşie, „pentru salvarea de înfometare a patriei germane”) ca şi petreceri populare patronate de Primărie au personalizat grădina într-o formă memorabilă. Apoi a fost înfrumuseţată cu statui ale unor scriitori clasici români (Rondul roman). Altele, risipite pe peluze, au fost desfigurate, nu se mai ştie pe cine reprezintă, nici cine le-a dăltuit.
Ca şi alte părţi ale oraşului, Cişmigiul a fost la modă pentru o împrejurare sau alta. La un moment dat, pe la 1900, patinoarul aduna iarna toată elita bucureşteană, în frunte cu principesa moştenitoare Maria. Vara erau admiraţi nuferii sacri indieni – aclimatizaţi în singurul loc din Europa – care cereau o grijă atentă. Azi nu se mai ştie nimic de graţioasele plante. Între războaie ajunsese locul predilect de întâlnire al servitoarelor unguroaice cu sergenţii şi ordonanţele ofiţerilor.
În ultimele decenii, grădina a fost invadată de chioşcuri cioplite din bardă. Iarba e cosită la întâmplare, neîngrijită, zonele umbrite sunt adevărate pârloage. Pe urmă felurite formaţii par mereu gata să spargă tăcerea odihnitoare a bătrânei grădini. Undeva, spre ieşirea spre strada Ştirbei Vodă o cafenea ponosită, care duhneşte a acreală de la distanţă, se numeşte, parcă în bătaie de joc, La bibliotecă. Clienţii, adunaţi încă de dimineaţă, nu par să aibă vreo legătură cu înţelesul firmei.
Agresată ca atâtea spaţii verzi, grădina urmează, neîndoios, soarta oraşului. Se adaptează, se transformă şi depinde doar de noi s-o mai ţinem în viaţă.
FOTO: Plaiuri romanesti
