Cişmigiu – o oază de verdeaţă
https://www.ziarulmetropolis.ro/cismigiu-o-oaza-de-verdeata/

BUCUREȘTIUL DE TOTDEAUNA Cu mai bine de 200 de ani în urmă, Dâmboviţa era o apă capricioasă, năvalnică şi care, la vreme de ploaie repede inunda cele 17 hectare ocupate acum de parcul Cişmigiu.

Un articol de Georgeta Filitti|21 iunie 2016

Dar tot din apa ei tulbure, mocirloasă, împiedicată de zecile de mori înşirate pe cursul ei beau şi bucureştenii. Bunul gospodar Alexandru Ipsilanti vodă a poruncit, pe la 1780, să se capteze izvoare cu apă limpede pentru orăşenii însetaţi. Unul din ele, păstrat ca prin minune, potoleşte şi azi setea celor care se feresc să bea apă de la robinet. Este izvorul numit, de zeci de ani, Eminiescu.

Cişmeaua trebuia îngrijită şi aşa a apărut cişmigiul, slujbaşul cu nume turcesc, îndatorat s-o supravegheze. El şi ajutoarele sale încercau zadarnic să cureţe şi balta din preajmă, cotropită de păpuriş, cu o insulă în mijloc, cuib potrivit pentru hoţii care bântuiau oraşul. Multă vreme lucrările de asanare au rămas ineficiente. Chiar generalul Pavel Kiselef, căruia oraşul îi datorează aşa de mult – între altele recensământul populaţiei, sistematizarea unor uliţe şi denumirea lor, o reţea de canalizare, un serviciu de ecarisaj ş.a. – n-a putut stăvili furia apelor. Pricina era denivelarea între râu şi baltă; abia regularizarea cursului apei a făcut cu putinţă amenajarea grădinii, între 1844 şi 1852. Lucrările au fost conduse de arhitectul peisagist austriac C.W. Meyer. Foarte repede Cişmigiul a ajuns un loc mult iubit de bucureşteni, pentru aleile înflorite, băncile confortabile, restaurantele Monte Carlo (opera arh. Ion Mincu), dărâmat între timp; construcţia actuală păstrează doar vechiul nume şi Bururuga, unde se bea în primul rând bere.

Expoziţii horticole, legumicole (unele hilare, ca cea din timpul ocupaţiei nemţeşti – 1917 – când locul florilor a fost luat de varza roşie, „pentru salvarea de înfometare a patriei germane”) ca şi petreceri populare patronate de Primărie au personalizat grădina într-o formă memorabilă. Apoi a fost înfrumuseţată cu statui ale unor scriitori clasici români (Rondul roman). Altele, risipite pe peluze, au fost desfigurate, nu se mai ştie pe cine reprezintă, nici cine le-a dăltuit.

Ca şi alte părţi ale oraşului, Cişmigiul a fost la modă pentru o împrejurare sau alta. La un moment dat, pe la 1900, patinoarul aduna iarna toată elita bucureşteană, în frunte cu principesa moştenitoare Maria. Vara erau admiraţi nuferii sacri indieni – aclimatizaţi în singurul loc din Europa – care cereau o grijă atentă. Azi nu se mai ştie nimic de graţioasele plante. Între războaie ajunsese locul predilect de întâlnire al servitoarelor unguroaice cu sergenţii şi ordonanţele ofiţerilor.

În ultimele decenii, grădina a fost invadată de chioşcuri cioplite din bardă. Iarba e cosită la întâmplare, neîngrijită, zonele umbrite sunt adevărate pârloage. Pe urmă felurite formaţii par mereu gata să spargă tăcerea odihnitoare a bătrânei grădini. Undeva, spre ieşirea spre strada Ştirbei Vodă o cafenea ponosită, care duhneşte a acreală de la distanţă, se numeşte, parcă în bătaie de joc, La bibliotecă. Clienţii, adunaţi încă de dimineaţă, nu par să aibă vreo legătură cu înţelesul firmei.

Agresată ca atâtea spaţii verzi, grădina urmează, neîndoios, soarta oraşului. Se adaptează, se transformă şi depinde doar de noi s-o mai ţinem în viaţă.

FOTO: Plaiuri romanesti

06
/06
/16

Veniţi din Balcani, negustori prin vocaţie, umblând în mai toată Europa Centrală cu rosturi bine statornicite în marile târguri, cum a fost cel de la Lipsca, aromânii şi-au găsit foarte adesea temei în ţările române. La Bucureşti, una din familiile cele mai cunoscute a fost lui Dimitrie Capşa.

24
/05
/16

Dintre alogenii cu care românii convieţuiesc de sute de ani, ţiganii ocupă un loc aparte. Condiţia lor socială, de severă dependenţă, nu i-a împiedicat pe unii din ei să devină răsfăţaţii societăţii. E vorba de lăutari. La toate petrecerile, de la cele domneşti la cele din duminicile pline de animaţie în cârciuma de mahala, lăutarul,  neştiutor al „boabelor” (citeşte: notelor), i-a cucerit pe români.

11
/05
/16

Vreme de peste o sută de ani, locul unde se află restaurantul şi cofetăria Capşa a fost considerat printre „centrele nervoase” ale oraşului. La 1812, după ce Rusia ne-a răpit Basarabia iar pe tronul ţării era vodă Caragea, aici şi-a instalat un Mathias Brody o baracă uriaşă unde a montat mai multe diorame. Timp de 4 ani, bucureşteni curioşi, de la boierii cu caftan la „prostime”, s-au perindat prin faţa imaginilor încremenite, dar atât de expresive: alaiuri împărăteşti, oraşe minunate, vase surprinse de furtună pe mare.

27
/04
/16

Domnia Regelui Carol I a coincis cu o perioadă din istoria Europei cunoscută drept La belle époque. Atunci s-a construit masiv, s-au preluat modele, mai ales franţuzeşti, au fost invitaţi să lucreze în ţara noastră arhitecţi francezi, germani, cehi. Iniţiativa principală a aparţinut suveranului care a dispus (susţinând masiv din caseta particulară) ridicarea, refacerea sau modernizarea unor edificii rămase şi azi emblematice pentru Bucureşti.

25
/04
/16

Aşa a fost supranumit un domnitor în Ţara Românească din şirul fanarioţilor aflat pe tron între 1786 şi 1789. Nu făcea parte din familiile nobile din Fanar ci era, după spusa ambasadorului francez la Ţarigrad, „un ţărănoi din Arhipelag”.

09
/04
/16

Între „misterele Bucureştiului” care stăruie de mai bine de un secol și jumătate, moartea violentă a lui Barbu Catargiu ocupă un loc aparte. Asasinat politic? Crimă pasională? Faptă de nebun? Răspunsul n-a fost aflat, deşi din vreme în vreme istoricii se pleacă, din păcate fără succes, asupra acelui moment. Dosarul a dispărut destul de repede după întocmire, procurorul Deşliu a fost demis şi lumea a început să se lanseze în ipoteze.

04
/04
/16

Prezenţa patrupedelor pe uliţele, apoi pe străzile oraşului, e o realitate consemnată încă de la întemeierea lui, pe vremea legendarului cioban Bucur. Ţinuţi la început să păzească proprietăţile, dar înmulţiţi fără socoteală, câinii au ajuns şi obiect de distracţie în mahalale.

02
/04
/16

„Chestiunea orientală” a însemnat un concept istoric vehiculat cu ardoare din sec. XVIII până la războiul din 1877-1878. Era vorba de disputele dintre marile puteri pentru dominarea drumului spre Orientul Apropiat. Ele au generat războaiele austro-ruso-turce, desfăşurate mai toate şi pe pământ românesc.

22
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Oraş de câmpie, cu mai toate casele făcute din chirpici, paiantă ori nuiele  - asta până la mijlocul secolului al XIX-lea – Bucureştiul a rămas expus tuturor calamităţilor: inundaţii, cutremure, incendii. Acestea din urmă pârjoleau o uliţă, o mahala, până în 1847, când au distrus aproape o treime din el.

20
/03
/16

În 1826, luminatul boier Dinicu Golescu publica „Însemnare a călătoriei mele“. Îşi ţinea băieţii la studii în Elveţia şi cu doi ani în urmă se dusese să vadă cum le merge învăţătura. A traversat Europa Centrală şi uimirile îl ţintuiesc la tot pasul. În Austria şi statele italiene, pe lângă drumuri şi şosele, cu rigole curate, străjuite de copaci atent îngrijiţi, tatăl viitorilor paşoptişti vede puzderie de statui. Ce sunt astea? La ce folosesc?

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

14
/02
/16

Ziarul Metropolis inaugurează astăzi o rubrică nouă, despre Bucureștiul de totdeauna, ținută de istoricul Georgeta Filitti. În primul episod aflăm despre tratamentele folosite în secolul al XIX-lea (lipitori, praf de gîndaci, fântânica) și despre medicamentele descoperite la începutul veacului trecut (carbaxin, spirulină, moldamin).

Pagina 3 din 3123