Cișmigiu, povestea unui loc magic
https://www.ziarulmetropolis.ro/cismigiu-povestea-unui-loc-magic/

A fost odată, în centrul Micului Paris, o lume în care se întâlneau deopotrivă şoaptele îndrăgostiţilor cu vocile stridente ale vânzătorilor de ziare ambulanţi şi muzica de la tarafurile lăutăreşti cu foşnetul apei sub vâslele liceenilor sau cu hohotele lor de râs, fericiţi că au evadat dintre zidurile Liceului „Lazăr”.

Un articol de Monica Andronescu|5 august 2018

A fost odată o grădină minunată a cărei poveste a început demult, acum mai bine de 200 de ani: Grădina Cişmigiu. Istoria europeană a Cişmigiului a început de la o dorinţă practică: Alexandru Ipsilanti, domn al Ţării Româneşti, voia să construiască cişmele, care să dea apă proaspătă. Prima s-a ridicat lângă intrarea de astăzi dinspre Strada Ştirbei Vodă, iar în spatele ei şi-a construit o casă Dumitru Suiulgi-basa, şeful lucrărilor, având titlul de Marele Cişmigiu (şeful cişmelelor).
Până la începutul secolului al XIX-lea, Cişmigiul era numit balta lui Dura neguţătorul, mult mai întinsă decât suprafaţa de astăzi a parcului. Aşadar, balta plină de mâl, cu izvoare subterane nesecate, şi îmblânzirea locului i-au revenit unui străin. Vienezul Carl Friederich Wilhelm Meyer, arhitect peisagist, a fost adus mai târziu, sub domnia lui Gheorghe Bibescu. Iar balta cea mâloasă s-a transformat în lac cu arteziană în mijloc. Grădina a început să se construiască încet, încet, s-au adăugat straturi peste straturi şi ani peste ani…

Au urmat plantarea a mii de arbori indigeni sau din specii ra­re, proiectarea de grote artificiale şi poduri. Aici a existat într-o vreme chiar şi o minigrădină zoologică, unde se găseau lupi, urşi, vulpi şi castori, iar suprafaţa grădinii a fost definitiv deli­mi­tată în 1850, după ce parcului i s-a adăugat o bucată din grădina familiei Creţulescu.

Inaugurarea oficială a avut loc în 1854, iar grădina a început să găzduiască tarafuri lăutăreşti şi ritmuri mi­li­tare. În noua şi minunata bijuterie a oraşului, trăsurile şi că­lăreţii nu aveau voie să intre şi nici câinii sau vânzătorii am­bu­lan­ţi. De atunci şi până în anii dintre cele două războaie mondiale, când Cişmigiul a devenit parcul servitorilor, Grădina a cu­noscut admiraţia unor personalităţi pitoreşti, a nobililor şi a va­ga­bonzilor, căpătându-şi aura simbolică încă devreme, da­to­ri­tă întâlnirilor de întrajutorare a săracilor. Grădina a acceptat imediat semnele modernităţii timpurii, găzduind primul chioşc de ziare din Bucureşti şi un restaurant, Monte Carlo, proiectat de arhitectul Ion Mincu pe malul lacului, care însă a fost bombardat în timpul războiului şi n-a avut deloc o soartă prea lu­mi­­noasă după aceea. Iar în zona unde e biserica se spune că ar exista un tunel care ar duce până la centrul civic…

Cişmigiul e locul unde odată, demult, răsuna taraful lui Anton Pann şi se amesteca frumos cu valsurile vieneze ale lui Strauss, Cişmigiu e locul unde se organizau deopotrivă meciuri de box în aer liber, care stârneau uimiri şi zâmbete, pentru că oameni serioşi – nu-i aşa? – se băteau fără pricină, aici aveau loc baluri şi serbări. Doar în timpul ocupaţiei germane din vremea primului război mondial, destinaţia de grădină publică a Cişmigiului a fost schimbată şi, în locul florilor, pe lângă alei, au fost plantate zar­zavaturi. Tot atunci se pare că şi Liceul Lazăr a fost transformat pentru o vreme în Comandatura germană, iar biblioteca, extrem de bogată, a avut mult de suferit, fiind arse exemplare rare.

Parcul Lăzăriștilor

Dar Cişmigiul, cu farmecul lui de nesurprins în cuvinte, cu aerul pe jumătate boem, pe jumătate elegant, cu strălucirea lui discretă, cu aleile pline de adolescenţi, cu Buturuga cea gălăgioasă, care acum nu mai există, cu toate culorile care-l traversau în anotimpuri, şi-a trăit frumoasa istorie până azi… când, în fapt, nimic nu s-a schimbat de la poveştile pe care cu umor le istorisea Grigore Băjenaru în „Cişmigiu et Comp.”, romanul lăzăriştilor şi al tuturor adolescenţilor care au „chiulit” vreodată de la ore ca să se piardă printre aleile parcului lor iubit.

„Nu cunosc aşezarea tuturor liceelor din ţara noastră, dar nu cred să existe vreunul mai pitoresc şi mai fermecător încadrat ca Liceul Lazăr, care este înconjurat din trei părţi de Cişmigiu, grădină cu reputaţia de a fi cea mai frumoasă şi cu cele mai variate specii botanice din Europa. Când primăvara se hotărăşte să-şi facă popasul în Bucureşti se opreşte în prima zi în Grădina Cişmigiu. Vestitorii şi i-au trimis cu câteva zile înainte… (…) Şi dacă astăzi ai trecut pe aleile discrete ale Cişmigiului, privind la bobocii de pe crengi… peste noapte, Primăvara înfăptuieşte minunea: în zori, la fiecare pas, te întâmpină miresme de basm, încremenite de un vrăjitor poznaş – buchete uriaşe de zăpadă proaspătă îţi dăruiesc miresme suave şi de un farmec înfiorător de dulce. (…) Lacul albastru verzui oglindeşte siluetele plopilor înalţi, ale stejarilor, arţarilor, brazilor şi molizilor, ienuperilor, castanilor, ulmilor şi platanilor uriaşi ce-l străjuiesc de pe maluri, întocmai unor sentinele înfipte în pământ pentru veşnicie.” E una dintre puţinele pagini din „Cişmigiu et Comp.” în care Băjenaru se lasă furat de nostalgia pe care o naşte grădina tinereţii lui şi îi povesteşte farmecul de nepovestit.
În vremea adolescenţei lui, în acea minunată lume care a fost Bucureştiul interbelic, când liceenii fugeau la Buturuga celebră ca să bea un pahar cu lapte bătut şi, uneori, o halbă cu bere, dar ştiau şi să numere frunzele care cădeau din pomi, îngălbenite, toamna, şi petalele floricelelor de liliac primăvara, Cişmigiul era însă un fel de „nimeni’s land şcolar”.

Din „Cişmigiu et Comp.” citire: „Marele privilegiu de a fi adăpostit la marginea unei grădini publice şi, mai ales, de a avea o intrare prin această grădină nu-i este hărăzit nici unui alt liceu din Bucureşti… (…) Intri în clasă cu pieptul săgetat de bucurie, dar şi străbătut de o justificată mâhnire că nu te poţi bucura din plin de frumuseţile dăruite acestui pământ din belşug şi aruncate cu nemiluita în Cişmigiu!”

26
/05
/17

„Ca să scrii bine, trebuie să suferi!”, era crezul său, iar pana care-i țâșnea din suflet își trage seva din lumea penală a ocnelor siberiene, unde a fost încarcerat cu lanțuri la picioare. Ridicat la rangul de mari gânditori, titanul literaturii ruse a crezut până în ultima clipă a vieții sale că lumea se va salva prin frumusețe.

20
/05
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Astăzi, când se discută în lumea întreagă soarta Europei ca un tot organic ori ca o aglomerare de state, e interesant să ni-l amintim pe George Ciorănescu (1918-1993), cel care la un moment dat spunea: „Poporul din care mă trag s-a pronunţat totdeauna pentru Europa. Poporul meu posedă deplina maturitate şi întreaga informaţie istoică şi politică pentru a sprijini crearea Europei unite, libere şi democratice”.

17
/05
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE A fost o vreme când mulţime de români plini de har se şcoleau în străinătate şi foarte curând ajungeau, prin natura profesiei, să devină adevăraţi „cetăţeni ai lumii”. Doar că multora schimbările politice de după cel de-Al Doilea Război Mondial le-au frânt ori le-au modificat din temelii destinul. Unii au depăşit momentul desţărării şi au rămas în elita culturală internaţională.

02
/05
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE „Dorul de ducă”, expresie greu de tradus în altă limbă, i-a făcut pe unii români să cutreiere lumea. Aşa s-a întâmplat cu Iulius Popper (1857-1893). La 20 de ani ajunge la Constantinopol, apoi la Paris unde urmează Şcoala politehnică. E angajat la compania Canalului de Suez şi conduce lucrări hidrotehnice la New Orleans şi la Havana (Cuba). Dar omul n-are stare.

23
/04
/17

Odată cu apariția filmului „Jackie” (regia: Pablo Larrain), primul film pentru marele ecran inspirat de viața celei mai faimoase prime doamne a Statelor Unite, editura Corint a lansat biografia „Jaqueline Bouvier Kennedy Onassis. Povestea nespusă”, publicată de Barbara Leaming în 2014.

20
/04
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE „Nu poţi fi profet în ţara ta”, aceste înţelepte vorbe poplare se potrivesc celui care, plecat la 10 ani din Iaşi, şi-a făcut o carieră remarcabilă mai ales în străinătate. Educat la Paris, modelat de iezuiţi (care l-au învăţat matematică), urmează Şcoala navală din Brest. Îşi adaugă un doctorat în Drept la Bruxelles, intră în serviciul diplomatic român şi... călătoreşte.

13
/04
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Nevoia de repere morale e o realitate prea bine cunoscută. Din acest punct de vedere, unii membri ai familiei regale române au dovedit din plin că pot constitui exemple demne de urmat. Principesa Ileana, fiica regelui Ferdinand şi a reginei Maria, născută în 1908, rămâne în amintirea românilor din ţară şi din SUA o persoană puternică, animată de spiritul datoriei, altruistă şi perfect conştientă de faptul că e prinţesă.

10
/04
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Pe vremea când frontierele erau în mare parte spiritualizate, cum ar fi spus Nicolae Titulescu, oamenii de talent, creativi, socoteau normal să se manifeste, să se desăvârşească la Bucureşti ori la Paris. Aşa a fost şi cazul Elvirei Popescu (1896- 1993), absolventă a Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti.

08
/04
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Din zecile de români formaţi în şcolile franceze se desprinde figura unică a lui Şerban Coculescu (Pius Sérvien), fiul lui Nicolae Coculescu, profesor de astronomie, fondatorul Observatorului astronomic de la Bucureşti.

06
/04
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Exilul, ca formă de protest faţă de regimul politic din ţara de origine, a căpătat, în cazul românilor, după al Doilea Război Mondial, dimensiuni dramatice. Şi aceasta pentru că a fost vorba de valuri succesive şi de motivaţii deosebite.

03
/04
/17

A rămas în istoria justiției române ca unic orator și celebru penalist, pledoariile sale fiind publicate în „Biblioteca Marilor Procese", iar în istoria teatrului românesc prin trilogia: „Viforul”, „Apus de Soare”, „Luceafărul” și comedia „Hagi Tudose” - spectacol jucat pe scena Teatrului Metropolis.

28
/03
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE În 1960 se năştea la Brăila o mică făptură căreia i s-a prezis un viitor strălucit. Proorocirea s-a împlinit doar până la o vreme. Ca şi alţi mulţi români, şi-a făcut studiile la Paris; a debutat în oraşul natal la 21 de ani dar consacrarea a început să se contureze la Paris, graţie lui Ch. Gounod care i-a încredinţat rolul Margaretei din opera Faust.