Cișmigiu, povestea unui loc magic
https://www.ziarulmetropolis.ro/cismigiu-povestea-unui-loc-magic/

A fost odată, în centrul Micului Paris, o lume în care se întâlneau deopotrivă şoaptele îndrăgostiţilor cu vocile stridente ale vânzătorilor de ziare ambulanţi şi muzica de la tarafurile lăutăreşti cu foşnetul apei sub vâslele liceenilor sau cu hohotele lor de râs, fericiţi că au evadat dintre zidurile Liceului „Lazăr”.

Un articol de Monica Andronescu|5 august 2018

A fost odată o grădină minunată a cărei poveste a început demult, acum mai bine de 200 de ani: Grădina Cişmigiu. Istoria europeană a Cişmigiului a început de la o dorinţă practică: Alexandru Ipsilanti, domn al Ţării Româneşti, voia să construiască cişmele, care să dea apă proaspătă. Prima s-a ridicat lângă intrarea de astăzi dinspre Strada Ştirbei Vodă, iar în spatele ei şi-a construit o casă Dumitru Suiulgi-basa, şeful lucrărilor, având titlul de Marele Cişmigiu (şeful cişmelelor).
Până la începutul secolului al XIX-lea, Cişmigiul era numit balta lui Dura neguţătorul, mult mai întinsă decât suprafaţa de astăzi a parcului. Aşadar, balta plină de mâl, cu izvoare subterane nesecate, şi îmblânzirea locului i-au revenit unui străin. Vienezul Carl Friederich Wilhelm Meyer, arhitect peisagist, a fost adus mai târziu, sub domnia lui Gheorghe Bibescu. Iar balta cea mâloasă s-a transformat în lac cu arteziană în mijloc. Grădina a început să se construiască încet, încet, s-au adăugat straturi peste straturi şi ani peste ani…

Au urmat plantarea a mii de arbori indigeni sau din specii ra­re, proiectarea de grote artificiale şi poduri. Aici a existat într-o vreme chiar şi o minigrădină zoologică, unde se găseau lupi, urşi, vulpi şi castori, iar suprafaţa grădinii a fost definitiv deli­mi­tată în 1850, după ce parcului i s-a adăugat o bucată din grădina familiei Creţulescu.

Inaugurarea oficială a avut loc în 1854, iar grădina a început să găzduiască tarafuri lăutăreşti şi ritmuri mi­li­tare. În noua şi minunata bijuterie a oraşului, trăsurile şi că­lăreţii nu aveau voie să intre şi nici câinii sau vânzătorii am­bu­lan­ţi. De atunci şi până în anii dintre cele două războaie mondiale, când Cişmigiul a devenit parcul servitorilor, Grădina a cu­noscut admiraţia unor personalităţi pitoreşti, a nobililor şi a va­ga­bonzilor, căpătându-şi aura simbolică încă devreme, da­to­ri­tă întâlnirilor de întrajutorare a săracilor. Grădina a acceptat imediat semnele modernităţii timpurii, găzduind primul chioşc de ziare din Bucureşti şi un restaurant, Monte Carlo, proiectat de arhitectul Ion Mincu pe malul lacului, care însă a fost bombardat în timpul războiului şi n-a avut deloc o soartă prea lu­mi­­noasă după aceea. Iar în zona unde e biserica se spune că ar exista un tunel care ar duce până la centrul civic…

Cişmigiul e locul unde odată, demult, răsuna taraful lui Anton Pann şi se amesteca frumos cu valsurile vieneze ale lui Strauss, Cişmigiu e locul unde se organizau deopotrivă meciuri de box în aer liber, care stârneau uimiri şi zâmbete, pentru că oameni serioşi – nu-i aşa? – se băteau fără pricină, aici aveau loc baluri şi serbări. Doar în timpul ocupaţiei germane din vremea primului război mondial, destinaţia de grădină publică a Cişmigiului a fost schimbată şi, în locul florilor, pe lângă alei, au fost plantate zar­zavaturi. Tot atunci se pare că şi Liceul Lazăr a fost transformat pentru o vreme în Comandatura germană, iar biblioteca, extrem de bogată, a avut mult de suferit, fiind arse exemplare rare.

Parcul Lăzăriștilor

Dar Cişmigiul, cu farmecul lui de nesurprins în cuvinte, cu aerul pe jumătate boem, pe jumătate elegant, cu strălucirea lui discretă, cu aleile pline de adolescenţi, cu Buturuga cea gălăgioasă, care acum nu mai există, cu toate culorile care-l traversau în anotimpuri, şi-a trăit frumoasa istorie până azi… când, în fapt, nimic nu s-a schimbat de la poveştile pe care cu umor le istorisea Grigore Băjenaru în „Cişmigiu et Comp.”, romanul lăzăriştilor şi al tuturor adolescenţilor care au „chiulit” vreodată de la ore ca să se piardă printre aleile parcului lor iubit.

„Nu cunosc aşezarea tuturor liceelor din ţara noastră, dar nu cred să existe vreunul mai pitoresc şi mai fermecător încadrat ca Liceul Lazăr, care este înconjurat din trei părţi de Cişmigiu, grădină cu reputaţia de a fi cea mai frumoasă şi cu cele mai variate specii botanice din Europa. Când primăvara se hotărăşte să-şi facă popasul în Bucureşti se opreşte în prima zi în Grădina Cişmigiu. Vestitorii şi i-au trimis cu câteva zile înainte… (…) Şi dacă astăzi ai trecut pe aleile discrete ale Cişmigiului, privind la bobocii de pe crengi… peste noapte, Primăvara înfăptuieşte minunea: în zori, la fiecare pas, te întâmpină miresme de basm, încremenite de un vrăjitor poznaş – buchete uriaşe de zăpadă proaspătă îţi dăruiesc miresme suave şi de un farmec înfiorător de dulce. (…) Lacul albastru verzui oglindeşte siluetele plopilor înalţi, ale stejarilor, arţarilor, brazilor şi molizilor, ienuperilor, castanilor, ulmilor şi platanilor uriaşi ce-l străjuiesc de pe maluri, întocmai unor sentinele înfipte în pământ pentru veşnicie.” E una dintre puţinele pagini din „Cişmigiu et Comp.” în care Băjenaru se lasă furat de nostalgia pe care o naşte grădina tinereţii lui şi îi povesteşte farmecul de nepovestit.
În vremea adolescenţei lui, în acea minunată lume care a fost Bucureştiul interbelic, când liceenii fugeau la Buturuga celebră ca să bea un pahar cu lapte bătut şi, uneori, o halbă cu bere, dar ştiau şi să numere frunzele care cădeau din pomi, îngălbenite, toamna, şi petalele floricelelor de liliac primăvara, Cişmigiul era însă un fel de „nimeni’s land şcolar”.

Din „Cişmigiu et Comp.” citire: „Marele privilegiu de a fi adăpostit la marginea unei grădini publice şi, mai ales, de a avea o intrare prin această grădină nu-i este hărăzit nici unui alt liceu din Bucureşti… (…) Intri în clasă cu pieptul săgetat de bucurie, dar şi străbătut de o justificată mâhnire că nu te poţi bucura din plin de frumuseţile dăruite acestui pământ din belşug şi aruncate cu nemiluita în Cişmigiu!”

16
/03
/16

 „Ariel al pianiştilor” sau „Rafael al pianului”, cum i se spunea lui Chopin, fusese în copilăria şi adolescenţa sa adulatul saloanelor aristocraţiei poloneze din Varşovia, apoi al celor din Paris. Pe ecranul existenţei sale sentimentale s-au perindat cele mai seducătoare femei ale timpului său: Maria Wodzinska, Constanţa Gladkowska, Wanda Radziwiell, prinţesa Cezartoryska, Contesa Dellina Potocka şi, în cele din urmă, George Sand. 

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

09
/03
/16

Conform propriilor declaraţii - Memorii, Humanitas, 1991 -, Mircea Eliade s-a născut în urmă cu 109 ani („M-am născut la București, la 9 martie 1907”). Există totuși o notă de subsol a editurii care spune că data reală a nașterii lui Eliade este 28 februarie/13 martie 1907 (s.v.), conform actului de naștere descoperit și publicat de Constantin Popescu-Cadem în Revista de istorie și teorie literară în 1983

06
/03
/16

Basmele au un sâmbure de adevăr? În cazul lui Pake Protopopescu se pare că da. Licenţiat în Drept de la Paris (cu o teză despre Acţiunile cauzate de frică!), acest băiat de preot bucureştean ajunge primar şi îşi ia funcţia în serios.

04
/03
/16

ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Marcela Rusu, născută la Galaţi în 1926, a fost o femeie frumoasă şi iubită, care a ştiut ce a vrut de la viaţă. A cunoscut fericirea şi opusul ei, iar pe scenă a avut momente de succes. A fost căsătorită de trei ori, n-a avut copii, dar şi-a îndeplinit rolul de mamă - povestea prin interviuri - crescând doi nepoţi şi nişte câini pe care i-a botezat de fiecare dată „Gâlcă”, indiferent de generaţie. 

02
/03
/16

“Eu am rimat întotdeauna cu Teatrul «L.S. Bulandra» din Bucureşti”, îi plăcea Rodicăi Tapalagă să spună adesea. A fost Zoe din “O scrisoare pierdută”, Didina Mazu din “D’ale Carnavalului”, Sophie din “Dimineaţa pierdută”, Elena Andreevna din “Unchiul Vanea”. Este actriţa care se simțea feminină, iubită, frumoasă, puternică, atunci când era pe scenă.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

22
/02
/16

“Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr” - Umberto Eco . Cu puţin timp înainte de moartea sa, scritorul şi filozoful italian a criticat reţelele de socializare, într-o discuţie publică cu jurnaliştii italieni.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

20
/02
/16

“Nu-mi fac griji. Cartea va dăinui. Citeşti tot timpul: citeşti în tren, în autobuz. Citeşti în parc. Citeşti când te plimbi şi chiar când faci dragoste poţi să citeşti. Cu computerul este mai greu... ” - Umberto Eco. Unul dintre cei mai mari scriitori contemporani s-a stins din viaţă, în noaptea de vineri spre sâmbătă. Autorul celebrului roman "Numele trandafirului" avea 84 de ani şi suferea de cancer, conform La Repubblica.

19
/02
/16

"Nu este nicio ruşine să te naşti prost. Ruşine e să mori prost." - Marin Sorescu / Astăzi, în ziua în care îl aniversăm pe Constantin Brâncuşi, se împlinesc 80 de ani de la naşterea scriitorului Marin Sorescu, considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani

18
/02
/16

Constantin Brâncuşi şi-a petrecut o bună parte din viaţă la Paris. În 1928, Nicolae Titulescu primea, pe malul Senei, o „lecție de Brâncuși”. Genialul sculptor s-a născut într-o zi de 19 februarie (1876), la Hobiţa, în județul Gorj.