Claudiu Groza: Cei șase ani de FITN mi-au configurat un fel de tablou sinoptic al dezvoltării teatrului din România
https://www.ziarulmetropolis.ro/claudiu-groza-cei-sase-ani-de-fitn-mi-au-configurat-un-fel-de-tablou-sinoptic-al-dezvoltarii-teatrului-din-romania/

Cea de-a şasea ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru Nou de la Arad s-a desfăşurat între 12 şi 20 mai la Teatrul „Ioan Slavici”.

Un articol de Monica Andronescu|20 mai 2018

 FITN a adus la Arad unele dintre cele mai noi spectacole ale momentului, trupe de teatru independente, artiști consacrați sau aflați la începutul drumului, tema focus a ediției 2018 fiind „Înv(i)ață!”. Despre selecție, despre traseul pe care l-a străbătut acest festival tânăr în România, despre dificultăți și, mai ales, despre ceea ce-și propune Festivalul Internațional de Teatru Nou, am stat de vorbă cu selecționerul lui, teatrologul Claudiu Groza, care spune că FITN se dorește „un soi de creuzet al fierberii, sublimării, purificării și concretizării căutărilor din arta teatrală, până la obținerea acelui ulei esențial care să fie combustibilul evoluției ulterioare”.

Festivalul Internațional de Teatru Nou de la Arad a ajuns la cea de-a șasea ediție. Ce-ți propui să arăți sau să subliniezi în selecție de fiecare dată și cum s-a modificat ea în acești șase ani?

În 2013 am avut o șansă/provocare pe care puțini curatori teatrali din România o au, aceea de a prelua un festival de la prima ediție. Un festival care avea un nume, dat de Bogdan Costea și Ștefan Iordănescu, și căruia am încercat să-i construiesc un concept. Festivalul de Teatru Nou urmărește, de șase ani, acea pulsiune vitală care dă dinamica teatrului românesc, care-i determină evoluția – căutările estetice sau angajate social, opțiunile repertoriale și tematice ale noii generații, relecturile marilor texte dramatice, în principiu tot ce aduce plus-valoare zonei de „cercetare artistică”, dacă vreți, în teatrul autohton. Am avut de-a lungul anilor în festival spectacole ale unor regizori faimoși din generațiile mai vechi, ca și spectacole ale unora abia debutați.

Selecția mea s-a modificat în funcție de schimbările – subtile, dar de-acum vizibile – din teatrul românesc, cu emergența unei noi promoții artistice și acceptarea sa în teatrele publice, cu definirea din ce în ce mai pregnantă a unor programe strategice în companiile independente, care devin vectori cvasi-canonici pentru publicul foarte tânăr (aici s-ar putea discuta deja despre o redefinire a esteticii teatrale), dar și cu luarea în calcul – din ce în ce mai mult în anii proximi – a criteriilor pragmatice care stau și ele la baza organizării unui festival (și  ăsta ar fi un subiect de dezbatere, familiar multor producători și curatori).

Cei șase ani de FITN mi-au configurat și un fel de tablou sinoptic al dezvoltării teatrului din România, iar lucrurile s-au mișcat sesizabil. FITN a început cu focusuri de autor (regizorale, în principiu), în cadrul programului fiecărei ediții. Au avut astfel de focusuri Radu Afrim, Cristi Juncu, Andrea Gavriliu sau Eugen Jebeleanu. Pe parcurs, datorită catalizării tematice a unor spectacole relevante pentru realitățile extrem-contemporane, am optat pentru focusuri generice: TeenAGER – dedicat tinerilor și raportării lor la lumea din jur, MicROmânia – un portret al României din fragmente-puzzle ale vieții de zi cu zi sau În(v)iață!, anul ăsta, un îndemn de a învăța din confesiunile, experiențele, trăirile celor din jur, pentru a ne păstra ochii deschiși și simțurile treze.

Cât de potrivit este un oraș ca Arad pentru teatrul nou și cum ți s-a părut reacția publicului în acești ani?

Aici aș putea răspunde, recurgând tot la experiența de șase ani, cu un fel de anecdotă. Din varii motive, prima ediție a FITN a trebuit organizată extrem de rapid, iar Bogdan Costea, directorul Teatrului „Ioan Slavici” și producător al festivalului, apoi și eu, am fost nițel preocupați de impactul pe care-l va avea lista iconoclastă a selecției asupra unui public antrenat mai degrabă cu spectacole de factură clasică, mai „cuminte”. Însă temerile ne-au fost spulberate încă din 2013, pentru că spectatorii au fost extrem de implicat-reactivi, atenți și îngăduitori, indiferent de subiectele incomode abordate în spectacole. A fost o surpriză minunată, care ne-a dat și un impuls bun să continuăm.

Acum avem un public deja avizat, specializat, exigent și interesat de temele propuse de FITN, din toate generațiile și cu o extensie socială foarte diversă. Nu pot decât să sper că vom reuși să-l ispitim și mai eficient de acum încolo.

Care sunt vârfurile ediției din acest an?

N-aș vorbi de vârfuri, pentru că e și politicos, dar și un element de orgoliu personal, să cred că toată selecția e „de vârf”. Voi semnala însă focusul din 2018, sus-pomenit, de altfel, „În(v)iață!”, care cuprinde opt spectacole ale unor teatre publice sau companii independente, care sondează fie teme foarte acute ale momentului – dezbaterea privind familia tradițională sau percepția homosexualității, xenofobia, prejudecățile abuzive –, fie povești de viață care pot fi relevante pentru relațiile noastre cu ceilalți (inclusiv cu propriii noștri părinți), făcându-ne mai empatici. Învață din viață!

Care sunt cele mai mari obstacole pe acest traseu, de când începe procesul de selecție și până când festivalul se deschide?

Hm, aici răspunsul ar lua câteva pagini, dacă ar fi să-l dau detaliat și cu explicațiile de rigoare. Obstacolele sunt foarte diverse și din ce în ce mai multe în anii din urmă, pentru că – așa cum încerc să explic și colegilor nemulțumiți de selecția mea – un festival e organizat nu doar pe criterii artistice, ci și pragmatice – organizatorice, financiare, de logistică, spații, programare. Sincer, mi-aș dori să pot face o listă de 40 de spectacole, iar festivalul să țină 15 zile, dar evident că e o utopie.

Cred că acum, pentru toți producătorii de festivaluri din România, provocarea cea mai mare e de a armoniza bugetul rămas la nivelul anilor trecuți (în cazul nostru, finanțarea stabilă se datorează Consiliului Local și Primăriei Municipiului Arad) cu costurile din ce în ce mai mari (n-o să intru în detalii, dar anumite costuri specifice s-au mărit nejustificat, după opinia mea) și cu nevoia de a eficientiza virtualele venituri, în contextul scăderii drastice a fondurilor de producție din teatre.

Or, organizarea unui festival devine astfel un fel de echilibristică între dorințele artistice și putințele practice.

Vreau să menționez aici meritul fundamental al lui Bogdan Costea, managerul Teatrului „Ioan Slavici”, de a fi reușit, de șase ani încoace, să gestioneze nu mai puțin de trei festivaluri teatrale la Arad: FITN, Festivalul „Euromarionete” și Festivalul de Teatru Clasic. Nu cred că multe teatre din România se pot lăuda cu așa ceva.

Prin ce e unic, prin ce se distinge acest festival într-o mare de festivaluri de teatru care au loc anual în România?

Cred că Festivalul de Teatru Nou se distinge mai ales prin conceptul său estetic, prin dorința de a fi un soi de creuzet al fierberii, sublimării, purificării și concretizării căutărilor din arta teatrală, până la obținerea acelui ulei esențial care să fie combustibilul evoluției ulterioare. Mna, uite că am devenit și metaforic…

31
/03
/16

Gheorghe Ifrim crede că un actor bun poate juca și divertisment, la televiziune, și roluri consistente în teatru. La Metropolis, îl puteți vedea în spectacolul „O femeie drăguţă cu o floare şi ferestre deschise spre Nord”, în regia lui Mihai Constantin.

29
/03
/16

„Cahiers du Cinema” caută inovaţia, sinceritatea, un cinema liber, care nu manipulează. Suntem împotriva unui cinema prea serios, după rețetă, care răspunde aşteptărilor festivalurilor – afirmă, într-un interviu în exclusivitate pentru Ziarul Metropolis, Joachim Lepastier, critic de la celebra revistă franceză. Regizorul român favorit – Corneliu Porumboiu. 

25
/03
/16

A condus Teatrul de Artă Deva, a fost lector la Universitatea  „Lucian Blaga” din Sibiu şi prim regizor la Teatrul National „Radu Stanca” din Sibiu. În prezent este managerul Teatrului “Tony Bulandra” din Târgovişte şi conferenţiar universitar la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca. Mc. Ranin este cunoscut pe toate continentele, de unde aduce artişti din aproape toate culturile şi religiile, în consacratul Festival „Babel”, ce are loc în fiecare an între 1 și 12 iunie.

23
/03
/16

Teofia Juravle citeşte cu ochi proaspăt realitatea urbană sau rurală, identitatea naţională, apoi le transpune în tablourile sale. A expus ceva timp în ţară, apoi în străinătate şi a avut succes. Săptămâna trecută, pe o stradă în spatele Teatrului Metropolis, într-un spaţiu original numit “Gallery”, a avut loc vernisajul expoziţiei sale de pictură pe sticlă, “Identitate”, care va putea fi vizionată până în 28 martie.

17
/03
/16

Ministrul Culturii Vlad Alexandrescu este unul dintre cei mai activi miniştri din Cabinetul Dacian Cioloş. Fost ambasador în Luxemburg, nepot al marelui om de litere Tudor Vianu, profesor universitar consacrat, doctor la Paris  cu o lucrare asupra căreia nu planează suspiciuni de plagiat. Ce caută acest om în Guvernul României?

14
/03
/16

A absolvit facultatea de teatru la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică, București, clasa Ion Cojar - Adrian Titieni şi un masterat de actorie la clasa profesorilor Gelu Colceag - Tania Filip, în 2011.  Sabina Brânduşe a participat la numerose proiecte de televiziune și scurtmetraje. Debutul cinematografic și l-a făcut cu pelicula "California Dreamin' ", premiat la Cannes în 2007.

03
/03
/16

Sorin are poze. Și cărți poștale, și acțiuni, și obligațiuni, și certificate de vaccinare, și monede, și insigne. Sorin este colecționar, încă de la 14 ani, și poate umple o oră și jumătate de interviu vorbind despre pasiunile sale. Asta dacă se grăbește…

25
/02
/16

De 20 de ani, Marcelo Cobzariu este actorul Teatrului Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti unde poate fi văzut în spectacolele: „Butoiul cu pulbere” „Furtuna” „Revizorul” „Scrisoarea” „Vizita bătrânei doamne”. La Teatrul Metropolis joacă în comediile: “O femeie drăguţă cu o floare şi ferestre spre nord” de Edvard Radzinski, în regia lui Mihai Constantin şi “Dator vândut”, în regia lui Dan Tudor.