„Nu-mi face plăcere să citesc lucruri frumoase despre mine. Parcă citesc despre altcineva. Încerc un sentiment curios, că totul este trecător şi că nimic nu stă pe loc în arta noastră. A fost atâta chin, încât bucuria venea aşa, ca după boală, însoţită de o stare amestecată cu oboseală, melancolie, tristeţe”.
Un articol de Monica Andronescu|16 noiembrie 2021
Iată mărturisirea unei actrițe care a marcat un secol de teatru în România.
S-a născut într-o zi de 12 august, la Bucureşti, într-o familie catolică, o familie cu origini italiene şi franceze. Clody Bertola a rămas pe pământ 94 de ani și, deși catolică și cu o educație desăvârșită într-un pension catolic din Franța, a lăsat în testament ca trupul să-i fie ars și cenușa împrăștiată pe dealurile din Assisi, acolo unde se află cele două frumoase catedrale, una a Sf. Francisc și cealaltă a Sf. Clara.
În anul în care se năștea ea, în 1913, România era într-o altă zodie. Iar copilăria și-a petrecut-o la țară, la Chițorani, acolo unde părinții ei aveau o vie. „Era acolo un univers al meu, acela al naturii, cu care întotdeauna am fost prietenă, dar și frumusețile unei lumi care dispar odată cu copilăria. Sensul ascuns al acestor clipe m-a urmărit peste timp”, povestea Clody Bertola peste ani, amintindu-și că verile, la Chițorani, dansa… „Era jocul meu favorit. Sau poate că în felul meu refăceam prin acest joc drumul ancestral al dansului către teatru”, glumea Clody. Micul paradis de la Chițorani, unde dansa și visa să dea examen la filosofie, s-a destrămat însă într-un coșmar, atunci când comuniștii avea să confiște averea familiei. Iar în volumul de dialoguri „La vie en rose cu Clody Bertola” realizat de Ludmila Patlanjoglu, actrița povestea cum pianul din casa de la Chițorani a fost aruncat fără nicio milă și fără explicații în vie. Imagine de film…
De altfel, întreaga viață a lui Clody Bertola – actrița care avea să-și petreacă ultimii ani în întuneric și suferință, căci pierderea vederii a ținut-o departe de scenă în ultimul deceniu, până la acea noapte de 27 spre 28 decembrie 2007, când călătoria ei pe pământ s-a încheiat – avea să aibă consistența unui scenariu de film.
O copilărie și o adolescență tulburată de sinuciderea tatălui, dar din care s-au filtrat amintirile cu dansul în via de la Chițorani, apoi viața pe scenă, o viață care a transformat-o curând în diva teatrului românesc, una dintre cele mai frumoase femei ale epocii ei, și apoi tumultuoasa viață personală, plină de patimi și iubiri chinuitoare și frumoase, trei căsătorii, o viață în care cei trei soți s-au aflat nu în puține momente cu toții sub același acoperiș, alături de ea, o viață sfârșită în suferință și întuneric…
Cu Liviu Ciulei…
Dar să ne întoarcem în timp, atunci când actrița avea 32 de ani și era căsătorită cu pictorul Ștefan Constantinescu, mai mare decât ea cu 15 ani, un om căruia i-a purtat toată viața o afecțiune profundă, dar alături de care nu s-a simțit împlinită. Și pe care l-a părăsit pentru Liviu Ciulei. Liviu avea 22 de ani. Era, deci, cu zece ani mai tânăr decât ea…
Povestea de dragoste dintre Liviu Ciulei şi Clody Bertola a început pe vremea când ea repeta la spectacolul „Încătuşare”, iar el era student la Arhitectură şi la Conservator, la clasa Marioarei Voiculescu. „N-am simţit nici un fior special. N-am intuit nicio clipă că de omul ăsta mi se va lega viaţa atât de profund. Ne-am văzut la teatru, unde am început să repetăm”, își amintea peste ani, Clody Bertola. „Am avut o simpatie spontană pentru el. Mă cucerea timiditatea lui plină de farmec. Îi admiram dantura superbă. Obişnuiam să-i spun în glumă: «Hai, inspecţia», şi atunci începea să râdă cu toată gura, ca să-mi arate dinţii lui frumoşi. Chipul îi era uşor dizarmonios, dar îţi atrăgeau atenţia ochii negri, calzi şi pătrunzători. A început să vină din ce în ce mai des în cabina mea. Vorbea puţin, dar ceea ce spunea era plin de conţinut, mă interesa. Şi încet, s-a înlănţuit ceva. Ne înţelegeam pe plan spiritual, ne plăceau aceleaşi lucruri, mai ales discutam mult despre teatru. Toată viaţa mea cu Liviu Ciulei a fost Teatru.”
Magia a început apoi să îi apropie unul de altul şi, aşa cum spunea Clody, „inevitabilul s-a întâmplat. Făceam plimbări lungi pe cheiul Dâmboviţei. Avea o tristeţe, spunea că «toate sunt atât de trecătoare şi la ce bun e totul?». Văzându-l atât de melancolic, mi-am zis în gând «o să vezi tu la ce bun!». Cred că eram pe stradă şi ne-am sărutat şi mi-a mărturisit că este îndrăgostit. Prima lui dragoste am fost eu. Atunci eram căsătorită cu Ştefan Constantinescu. Ştiam că, dacă voi rămâne cu el, n-o să pot să fac teatru. Liviu simţea că această căsătorie nu e chiar foarte puternică. Ca instituţie. Mi-a cerut să divorţez şi să fim împreună”.
Însă căsătoria avea să se întâmple de-abia după patru ani. De ce au așteptat atât? Clody Bertola mărturisește cu sinceritate: „Între noi era o diferenţă de vârstă de zece ani. Din această cauză am avut unele ezitări. Cu timpul m-am hotărât că altfel nu puteam să fiu clară, limpede în viaţa mea. Când doi oameni se iubesc nu poate exista niciun obstacol, ei trebuie să aibă curaj să treacă peste prejudecăţi. Iubirea înnobilează când e adevărată. A fost un sentiment pe care nu l-am căutat. El a venit şi eu l-am trăit foarte adevărat şi profund. Consider că a cunoaşte ce e dragostea e o fericire în viaţă. Chiar dacă de cele mai multe ori această stare aleasă este însoţită şi de multă suferinţă.” Povestea lor de iubire a fost la fel de puternică şi pe scenă unde au creat împreună spectacole care au marcat istoria teatrului. Prima lor mare realizare împreună a fost celebrul colectiv „Odeon” şi el s-a născut în 1947, la doi ani de când se cunoscuseră. Printr-o scrisoare plină de tulburare Ciulei o chema pe Clody la Bucureşti să-i dăruiască un teatru…
„Plecasem în străinătate cu sora mea, Letiţia, care se mutase în Anglia. Liviu îmi scria: «Vino, ca să facem un teatru extraordinar. Am o piesă pentru tine. Întoarce-te, te rog, ca pe Dumnezeu!» Şi, pentru că îl iubeam pe Liviu şi îmi punea un teatru la picioare, m-am întors. Liviu m-a dus la Sala Mică a Teatrului Nottara, construit de tatăl său pentru el, şi mi-a spus: «Ăsta e teatrul tău, vei juca tot ce vrei. Tot ce pierdem aici financiar, putem câştiga cu Sala Mare, unde e cinematograf». Trupa noastră era foarte tânără. Împreună cu mai cunoscutul George Calboreanu, se aflau cu noi Corina Constantinescu, Nicolae Tomazoglu, Dan Nasta, Dem Savu, Marietta Rareş, Aurora Şotropa. Lucram sub regia Mariettei Sadova. Eram foarte entuziasmaţi. Ne preocupau ideile noi despre teatru. Într-un cuvânt, formam aceeaşi familie spirituală. Repetiţiile erau adevărate sărbători. Stăteam toată ziua în teatru şi lucram aproape în exaltare. Ne pierdeam în eroii pe care-i jucam. Nu ştiam de noi decât ca personaje din piesă.”
Viața ei pe scenă alături de Liviu Ciulei a însemnat în permanență și o lecție de teatru, pentru că atunci, sub îndrumarea lui, a avut curajul să-și schimbe stilul: „Liviu venea cu o concepție modernă, profund realistă, în timp ce jocul meu era marcat de clasicism. Ciulei mi-a cerut să părăsesc rostirea calofilă în favoarea uneia care să servească ideea. „Nu privi spre cer – spunea Liviu. Vreau să privești partenerii direct în ochi și să exprimi ferm și cinstit ceea ce ai de gând să faci.“
Dar, la un moment dat, în viața lor s-a strecurat ceva. Interesul lui Liviu pentru o altă femeie, care a dus la divorț. Clody nu l-a putut ierta… „Cauza despărţirii a fost slăbiciunea lui pentru o altă femeie – care, de fapt, n-a contat deloc în viaţa lui. Un lucru care li se întâmplă deseori bărbaţilor. Eu sunt de vină că, orgolioasă, nu am putut să-l iert. Între noi a rămas, însă, o caldă prietenie.”
Cu Lucian Pintilie…
De Lucian Pintilie s-a îndrăgostit, cucerită de farmecul lui tiranic, după ce a divorțat de Ciulei. Lucian Pintilie era mai tânăr decât ea cu 20 de ani. Și povestea lor a început tot pe scenă, la filmările de „Omul care aduce ploaia“, unde Clody avea rolul principal. „M-a fascinat lipsa lui totală de formalism, aproape de proasta creştere. Mă atragea la el nebunia, «golania» lui plină de spiritualitate. Felul de a gândi original despre artă, despre oameni. Felul de a trăi fără compromisuri“, i-a povestit Ludmilei Patlanjoglu în același volum.
„Nu este ușor să lucrezi cu Lucian Pintilie, dar valoarea rezultatului te ajută să depășești momentele grele, cu atât mai mult cu cât Pintilie reușește să fie un tiran-vrăjitor, care-și farmecă interpreții prin marea lui ardere și credință în ceea ce face. Are o mare putere de convingere și de seducție asupra actorilor. Ei sunt pur și simplu electrizați când repetă cu el”, își amintea Clody despre lucrul cu Pintilie, comparându-l cu stilul lui Liviu Ciulei: „Liviu este tolerant. Aș putea spune că este opusul lui Pintilie. Are o răbdare de fier, o tenacitate rară în a trece peste obstacole. Liviu îl conduce pe actor cu blândețe, cu delicatețe și cu marea lui răbdare și nu se lasă până nu ajunge la imaginea dorită.”
Un gând care seamănă cu frica de moarte: „În teatru se împrăștie în aer ceva din ființa ta și ți se întoarce, amestecat cu emoția spectatorului, dar asta se termină în momentul în care a căzut cortina. Pelicula fixează fluidul ăsta între ființe, fixează personalitatea și inefabilul unei personalități. Poate că de asta am iubit atât de mult filmul și am vrut să-l fac. Îmi dădea sentimentul că rămân”.
Și o imagine din ultimii ani, povestită de Lucian Pintilie: „Nu știu ce să fac… Vreau să mor și să nu mor, îmi spune Clody încurcată, ca și cum moartea ar fi o chestiune de alegere și ei îi e frică să nu aleagă anapoda, veșnicia de exemplu, cu enormele ei riscuri de plictiseală.
O privesc, avea dureri foarte mari, peste fruntea arsă de Zona Zoster i s-a lipit plasturele, medicamentul autorizat nr. 3423830, durerile s-au mai potolit. De fapt, uite ce-aș vrea eu – precizează Clody. Să mă culc seara și să mă scol dimineața moartă.”
