CRONICĂ DE FILM „Comoara” pare a semnaliza o schimbare de direcţie în cariera lui Corneliu Porumboiu: o preocupare mai redusă pentru îndrăzneli formale şi o insistentă căutare a unei simplităţi (mai puţin stimulante).
Un articol de Ionuţ Mareş|27 mai 2015
Trei dintre mărcile care au consacrat stilul inconfundabil al lui Corneliu Porumboiu sunt transfigurarea anecdoticului în filosofie, în sclipire de idei, dozajul extrem de fin al comicului şi căutările formale – deopotrivă la nivel narativ şi la nivel de regie.
Ele sunt identificabile în toate cele trei lungmetraje de ficţiune de până la recentul „Comoara”: de la „A fost sau n-a fost?”, continuând cu „Poliţist, adjectiv” şi până la „Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism”.
Nu lipsesc nici din „Comoara”, doar că sunt prezente sub forme inferioare potenţialului arătat până acum de Corneliu Porumboiu. Pare-se că cineastul, după experimentul cu (pseudo)documentarul „Al doilea joc”, a căpătat o mai mare lejeritate, o detaşare suplimentară, de unde, probabil, şi o atenţie mai scăzută (voit) în a căuta rafinamentul cu care ne-a obişnuit.
Pretextul poveştii din „Comoara” este un exemplu tipic de anecdotă: Costi (excelentul Toma Cuzin), angajat la primărie, soţ şi tată al unui puşti de şase ani, este contactat de un vecin strâmtorat financiar (Adrian Purcărescu), ce îl convinge să-l ajute să caute împreună o comoară care, conform unei legede, ar fi fost îngropată de străbunicul acestuia în curtea unei case de la ţară în satul Islaz.
Suspans din nimic şi poante răzleţe
La fel ca şi până acum, Porumboiu încearcă să confere premisei narative semnificaţii mai profunde. Introduce o tematică nouă în filmografia sa: cea a relaţiei dintre tată şi fiu (jucat chiar de băiatul lui Toma Cuzin), a raportului dintre generaţii (de altfel, cineastul a mărturisit ca l-a interesat ideea de schimb între generaţii).
Apar, amestecate, numeroase referinţe la momente din istoria României. Comoara ar fi fost ascunsă pentru a nu ajunge în mâinile comuniştilor. Satul cu pricina este Islaz, aparent cel cu Proclamaţia de la 1848, aşa cum i se reaminteşte lui Costi chiar de către soţia sa (jucată de partenera reală de viaţă a lui Toma Cuzin, Cristina). În discuţiile dintre cei doi vecini se pomeneşte de retrocedările şi procesele în acest sens de după căderea comunismului.
Ideea de mister, de comoară, de îmbogăţire pe cale rapidă este pusă în perspectivă, în principal, de povestea lui Robin Hood pe care tatăl i-o citeşte insistent fiului, alimentându-i imaginaţia (pe care se va vedea nevoit să i-o satisfacă şi în viaţa reală, atunci când băiatul află că tatăl a pornit cu adevărat în căutarea unei comori). Şi este echilibrată de trimiterea, scurtă, la problema aurului de la Roşia Montană, printr-un fragment dintr-o emisiune televizată.
Este felul lui Porumboiu de a-şi îmbogăţi povestea prin adăugare de sensuri, doar că, de această dată, calea aleasă este mai facilă (la fel ca suprinzătorul final în cheie prea apăsat metaforică şi de basm). Paralela cu legenda lui Robin Hood pentru a sugera latura de aventură a „Comoarei” este prea străvezie, chiar dacă, până la capăt, se va dovedi că avem de-a face cu un anti-film de aventuri, la fel cum „Poliţist, adjectiv” era un fals policier.
Umorul la Porumboiu îşi are mai multe surse: dialogurile, raportul între personaje şi arsenalul lor de gesturi şi mişcări ale corpului, situaţiile create şi mizanscena. Deşi prezente şi în noul film, aceste izvoare îşi pierd din prospeţime.
Ideea narativă a „Comoarei” este, în sine, suficient de suprinzătoare şi absurdă pentru a fi amuzantă. Iar Porumboiu reuşeşte să creeze chiar şi suspans (aproape) din nimic: speranţa celor doi vecini se transferă în curiozitatea spectatorului faţă de întreaga căutare şi, mai apoi, faţă de deznodământ.
Numai că odată începută „aventura” căutării, comicul subtil începe să-şi epuizeze resursele şi rămâne la stadiu de poante răzleţe: zgomotele stranii pe care le scoate detectorul de metale, gagurile pe care le poate aduce săparea unei gropi tot mai adânci sau o discuţie degenerată, artificial şi forţat, în ceartă între vecinul cu comoara şi un expert chemat în ajutor.
A treia marcă a lui Porumboiu mai puţin sclipitoare în „Comoara” este căutarea formală, atât de pregnantă în filmele de până acum. Cineastul pare să fi optat pentru simplitate, pentru o cât mai discretă prezenţă regizorală: nu mai întâlnim cadrele secvenţă lungi, planurile alternează suspect de des şi de repede, stilul devenind mai accesibil şi pentru spectatori. Mizanscena este, de asemenea, mai puţin ofertantă. A dispărut şi preocuparea obsedantă pentru limbaj şi capacitatea acestuia de a explica raporturile protagoniştilor cu lumea din jurul lor.
„În filmele lui Porumboiu nu primeşti niciodată doar ce vezi. Ele conţin o bogăţie ce e gata să fie descoperită la o privire mai atentă”, scria, după proiecţia recentă de la Cannes a „Comoarei”, Hollywood Reporter. Un diagnostic într-o mai mică măsură aplicabil şi noului film, un (semi)eşec, totuşi, agreabil.
Comoara (România, 2015)
Regia: Corneliu Porumboiu
Cu: Toma Cuzin, Adrian Purcărescu, Cristina Toma
Rating: ●●●○○
