Constantin Noica și fericirea din cămăruța de la Păltiniș
https://www.ziarulmetropolis.ro/constantin-noica-si-fericirea-din-camaruta-de-la-paltinis/

12 iulie 1909. Într-un sat din Teleorman se năştea Constantin Noica, cel care avea să devină cel mai important filosof al României, un destin în spatele căruia să ascund numeroase poveşti, discipoli celebri, ani de închisoare comunistă la Jilava şi un fiu care s-a călugărit…

Un articol de Monica Andronescu|20 Iulie 2017

Pe 1 octombrie, cu două luni înainte să moară, Constantin Noica a venit pentru ultima oară la Ipoteşti. Aici, în acest loc s-a împlinit însă unul dintre cele mai mari vise ale lui: facsimilarea manuscriselor lui Eminescu, poate cea mai importantă lucrare a lui Noica din ultimii ani de viață… „Noica a stat cu scaunul înspre fereastra cu «vechiul salcâm». Mi-a spus de câteva ori: «Aţi făcut o treabă bună». Probabil nu se aştepta. Părea că-şi stăpâneşte cu greu lacrimile”, notează Valentin Coșereanu, fondatorul Memorialului Ipotești, în jurnalul personal. „«Prietenul Liiceanu spune că pe tot ce pune mâna Noica nu iese. Iată că unul din cele cinci mari lucruri pe care mi le-am dorit toată viaţa a ieşit şi a ieşit aici, la Eminescu acasă.»”. Iată un bun punct de plecare pentru evocarea unei vieți, care a fost ea însăși o operă. Cu sentimentul datoriei împlinite, Noica, la 78 de ani, cu doi ani înainte de Revoluția din decembrie și imediat după ce încheiase facsimilarea manuscriselor lui Eminescu, s-a stins din viață.

De la Păltiniş la Ipoteşti drumul e lung. Noica l-a bătut însă ani întregi. În acel 1987, reuşise să termine una dintre marile lucrări ale vieţii lui, un drum de Sisif, mereu neobosit, mereu gata să o ia de la început, mereu dispus să explice, la infinit, de ce facsimilarea caietelor era atât de importantă pentru înţelegerea operei lui Eminescu.

„Se supralicitează, cum spuneaţi, în ce priveşte valoarea caietelor «studenţeşti» (dar nu exclusiv studenţeşti!), numai de cei care nu ştiu să găsească aurul în nisip. Poezie proastă, note elementare de studiu, pagini întregi cu rime prea des ridicule se găsesc prea des în Caiete; precursor în ştiinţe pe care abia le învăţa sau filolog în limbi de care abia se apropia nu era Eminescu. Dar cine nu vede, în laboratorul acesta eminescian, miracolul şi un dar unic făcut culturii noastre, poate rămâne la «Pe lângă plopii fără soţ», eventual transpus pe muzică. Este o vibraţie Eminescu până şi acolo”.

Constantin Noica a sosit la Ipoteşti în 1984. „Era uscăţiv, adus de spate, purta pardesiu lung şi un basc tras într-o parte ca la vânătorii de munte. Nas acvilin, iar ochii extrem de pătrunzători. Afabil. Nu ştiu de ce mi-l imaginasem altfel”, își amintește Coșereanu. „A privit la salcâmii din preajma casei şi m-a întrebat dacă sunt, într-adevăr, de pe vremea Lui. Pronunţa Lui cu intimitate, dar şi cu o veneraţie greu de redat în scris”.

Noica şi-a început drumul la Ipoteşti intrând în biserica ridicată de Iorga, unde și-a făcut semnul crucii, chiar dacă era însoţit de doi oficiali de la judeţ. „I-am arătat chipul Arhanghelului Mihail reprezentat cu faţa angelică a lui Eminescu copil, apoi urmele gloanţelor lăsate de ostaşii sovietici «eliberatori», în candela din faţa altarului şi în pieptul regelui Carol al II-lea, pictat ca şi Eminescu, la intrare, în semn de ctitori. «Au tras şi în Eminescu?» Nu, pentru că nu ştiau cine este. S-a uitat la mine complice”, continuă notaţiile din acea zi de început de toamnă Valentin Coşereanu.

La intrarea în casa memorială, Constantin Noica îşi scoate bascul, ca un suprem gest de smerenie. Atunci când gazda l-a rugat să scrie ceva în cartea de impresii i-a răspuns: „«În biserică trebuie să te rogi cu cuvintele Preotului…». A scos o bucată de hârtie îngălbenită de vreme din buzunarul hainei şi a notat cu un pix obişnuit: «Din manuscrisul 2268, fila 34 verso (Despre Arhei): tu însuţi puteai să nu te naşti, să fii din numărul celor ce n-au fost niciodată… Prin urmare, tu ai fost, eşti, vei fi totdeauna». Apoi a adăugat: «Copiat de Constantin Noica, 2 octombrie 1984».”

Atunci a început o muncă ce avea să se sfârşească mulţi ani mai târziu, când visul lui „încremenit” a devenit realitate: manuscrisele au fost facsimilate. A doua zi Noica a plecat la Bucureşti şi cu asta a început lungul drum al anticamerelor, al nesfârşitelor explicaţii şi ore de aşteptare, de multe ori zadarnice, al telefoanelor, al mereu eşuatelor încercări de a fotografia paginile din caiete, al veşnicelor pelerinaje la Ipoteşti, în miez de iarnă, când casa memorială e îngheţată şi unde caloriferele electrice nu fac faţă şi trebuie să se supună regimului socialist al economiilor… Dar după trei ani de încercări de toate felurile, Eminescu, în toate strălucirile şi întunecimile minţii lui, era gata să-şi întâmpine oaspeţii la Ipoteşti. Ca o chemare sau ca o împlinire, la sfârşitul lui 1987, Noica pleca şi el spre alte lumi. Cu sentimentul unui dor împlinit.

„Fericirea e la îndemâna oricui”

Existența lui Constantin Noica este însă ca o mare pe cât de tulburată la suprafață, pe atât de liniștită în adâncuri. El este filosoful, care, în ciuda anilor de temniță grea, avea puterea să spună, așa cum își amintește Gabriel Liiceanu, cel care, alături de Andrei Pleșu i-a fost unul dintre cei mai importanți discipoli, că „fericirea e la îndemâna oricui”. „Îţi arăta că miza vieţii este în altă parte decât acolo unde o situează în mod spontan viaţa însăşi prin simpla perindare a generaţiilor în timp. Noica îţi spunea – şi ăsta cred că era secretul lui – că, indiferent de infernul în care ne-am afla, fericirea e la îndemâna oricui. Cu o singură condiţie: să descoperi că bunul cel mai de preţ al vieţii se află în acel loc în care se acumulaseră de-a lungul secolelor cele mai mari splendori ale umanităţii”, povestea el într-un interviu acordat ziarului Adevărul. „Locul ăsta se numea cultura, iar într-un sens restrâns, filozofia. După ce te atrăgea pe tărâmul acesta, după ce te conducea la locul unde zăcea comoara, Noica te plimba printre minunile care o compuneau, întârziind, desigur, în pavilionul filozofiei. Altfel spus, te ghida în „paradisul culturii“, până în punctul în care învăţai să te mişti de unul singur prin el.” Iată care era, de fapt, tărâmul lui fermecat de la Păltiniș, unde și-a petrecut mare parte din timp în ultimii ani de viață, după ce a ieșit din închisoare, într-o austeritate care-l bucura și în care se simțea minunat. Între 1949 și 1958, când a fost arestat, Noica a avut domiciliu forțat la Câmpulung-Muscel. Împreună cu el, în acel an, 1958, au fost arestați toți participanții la seminariile private ținute de el acolo: celebrul „grup Noica”. A fost anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi și a executat la Jilava 6 ani din cei 25, fiind eliberat în august 1964.

Odată liber, Noica avea să țină în continuare seminarii, pentru mai tinerii lui colegi, iar odată descoperit paradisul de la Păltiniș avea să rămână acolo, în acea cămăruță sărăcăcioasă, cu un pat, o masă improvizată și veșnicul lighean de pe sobă… Fericirea era simplă în acest loc, unde timpul era organizat strict, un mic dejun simplu, câteva felii de pâine unse cu unt și gem, o plimbare de o oră și jumătate prin pădurile Păltinișului, apoi lectură, până la amiază, și apoi orele de scris… Seara era momentul întâlnirilor cu ceilalți. „Înainte de ’89, nimeni nu credea că se termină cu comunismul. Eram pregătiţi să trăim şi să murim în acest sistem. Noica, în orice caz, era sigur că nu se poate face nimic. Ne spunea mereu că politica e meteorologie, că n-ai ce să faci dacă plouă. A ieşi împotriva tancurilor sovietice sau împotriva Securităţii e un fel de a rata, iar singura variantă cinstită de supravieţuire şi chiar de distanţare faţă de regim e să faci cultură. Noi eram pregătiţi pentru o viaţă în care să ne concentrăm pe actul de cultură”, povestește Andrei Pleșu într-un interviu acordat ziarului Adevărul. „Sunt mulţi care-şi imaginează, mai ales azi, că acolo totul era îmbibat ideologic, că ne făcea el niţel Hegel şi niţel Platon, dar ne ademenea şi spre o gândire naţionalist-conservatoare. Ceea ce e o aberaţie! Noi nu făceam politică. Pe de altă parte, până şi asta ni se reproşează: „Păi, de ce nu făceaţi?“. Păi, nu făceam! Politică era în jurul nostru destulă, iar noi ne duceam la Păltiniş să luăm o gură de oxigen, să facem ceea ce nu se făcea în restul timpului şi al instituţiilor: cultură, meserie, lectură. Rezultă aproape că, dacă n-ar fi fost Păltinişul, Ceauşescu ar fi căzut mai repede”, spunea Pleșu în același interviu.

„Filosoful este un fel de preot pe dos…”

Constantin Noica a trăit într-o lume care azi, pentru noi, pare o altă planetă, o lume în care altitudinea culturală era cu totul alta, decât azi, în România anului 2017, în care doctoratele se iau mai ușor decât bacalaureatul. La Facultatea de Filosofie și Litere l-a întâlnit pe profesorul Nae Ionescu, iar în cercul lui s-au aflat Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran… De aceea, mai târziu nici nu era atât de ușor să-i devii discipol. Departe de a fi un pedagog despotic, Noica era, totuși, foarte strict și le cerea celor care voiau să studieze cu el să cunoască limbile franceză și engleză, ca bază de pornire, iar germana era obligatorie. De asemenea, cerea studiul limbilor vechi, greacă, latină, sanscrită… Și, apoi, avea o listă cu o sută de lecturi obligatorii. Cam în aceste condiții puteai deveni discipolul lui Constantin Noica.

În 1934, s-a căsătorit cu Wendy Muston, o englezoaică pe care a cunoscut-o întâmplător într-o excursie, dând astfel peste cap planurile tatălui său, care dorea să-l însoare cu tânăra Cesianu, care provenea dintr-o familie bună. Căsătoria cu Wendy n-a durat prea mult, iar din ea s-a născut cel care avea să devină marele monah Rafail Noica. Lui avea să-i scrie Constantin Noica o tulburătoare scrisoare, care rămâne o teribilă mărturie de dragoste și de credință, așa cum le-a înțeles un mare gânditor. Și, deși legătura dintre ei n-a fost atât de apropiată, pentru că mama lui și Constantin Noica au divorțat când el era copil, părintele Rafail mărturisea că a existat întotdeauna între ei doi un fel de „tensiune duioasă”, cu atât mai puternic manifestată atunci când tatăl a aflat că fiul se va călugări. Întrebat dacă are a-i face un reproș tatălui său, Rafail Noica mărturisea într-un interviu că i-ar spune așa: „De când ai ieșit din închisoare, din ’68 până astăzi, m-ai tot îndemnat spre o cultură, deși știi că încă din copilărie între noi era chiar o tensiune, căci te întrebam: <Ce este acela un filosof, că un potcovar face mai mult decât tine ca filosof?>. Și m-ai îndemnat mereu către cultură, deși ai văzut că nu am nici tragere, nici menire. Reproșul meu este acesta: <Să știi că lucrul căruia ești gata să-ți sacrifici pe fiul tău unul născut, acela îți este Dumnezeu>. Și tata a deschis brațele să mă îmbrățișeze și mi-a zis: <A, dragul meu, pe cuvintele astea ne putem despărți>”. Deși nu i-a răspuns fiului său la întrebarea „Ce este acela un filosof?” se pare că Noica a făcut-o, totuși, într-un alt context, când ar fi spus așa: „Filosoful este un fel de preot pe dos…”

Scrisoarea pe care Constantin Noica i-a scris-o fiului său rămâne însă unul dintre cele mai frumoase și mai prețioase documente din istoria culturii și în fiecare dintre cuvinte răsună întreaga lui filosofie și toate chemările lumii.

Scrisoarea către fiul lui, Rafail Noica

„Ce poate fi în lumea voastră, dragul meu, că te-ai gândit să pleci din ea? Și sunt mulți – mi se spune – care se despart de ea, chiar dacă nu intră în ordin, ca tine. V-a mâhnit peste măsură lumea de azi? Ați găsit că o puteți sluji de dincolo de ea?

Nouă, aici, ni se părea că lumea de azi nu mai poate fi boicotată. Este în ea ceva care urcă, și tot ce urcă e sacru. Popoarele ies acum, rând pe rând, din boicotul istoriei (cum spusese Blaga despre neamul acesta al nostru) sau ele ies din somn și animalitate. Dobitoacele și firea se primenesc. Ce e cu putință invadează, cu bogăția lui, lumea lui ce este – și omul însuși, care populează lumea cu noi și stranii făpturi, este pe cale să devină o nouă făptură, cu înzestrări sporite.

Sună, poate, naiv optimist tot ce-ți spun. Lasă-mă atunci să spun lucrurile pe limba ta, care mi-e dragă și mie.

În limba ta există o vorbă a trecutului care-mi pare, într-un fel, mai adevărată astăzi decât oricare alta. Este cea a lui Augustin, „iubește și fă ce vrei”. Căci dacă iubești cu adevărat – s-a spus – nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate că lumea de azi e uneori smintită pentru că a despărțit pe „fă ce vrei” de „iubește”. Ea și-a luat toate libertățile și face tot ce-i place; dar nu iubește întotdeauna. Asa cum artistul modern adesea nu iubește cuvântul sau materia în care lucrează și acestea se destramă în irealitate – în timp ce un Brâncuși, care-și iubea materia și o mângâia, făcea din ea aceea ce trebuie și este – omul modern trăiește scandalul libertăților și al inimii, pentru că nu stă sub ordo amoris.

Să-l reînvățăm dragostea, ai putea spune, așadar; și cum orice dragoste adevărată este, până la urmă, dragoste către Dumnezeu, să-l restituim credinței. – Dar iată, aici se despart apele.

Vorba lui Augustin este adevărată, dar abia în dezmințirea ei. Astăzi nu mai putem spune: iubește și fă ce vrei. Trebuie să spunem, cum s-a spus în fapt: cunoaște și fă ce vrei! De vreo trei veacuri așa simte omul modern și nu-i rămâne decât să-și ducă vorba până la capăt, așadar să intre în ordinea cunoașterii.

Cunoașterea a pus într-adevăr pe om în intimitate cu lucrurile – într-o altă intimitate decât cea magică, mitică ori religioasă – și atunci omul modern începe să facă ce-i place. Poate reface substanțele anorganice, așa cum reface societatea; sau dublează realitățile cu „izotopii” lor și lucrează asupra acestora ca asupra unei noi lumi. Face tot ce vrea: dacă vrea face și arme atomice.

Vei spune: le face, în fapt. Dacă ar iubi, nu ar face din astea, și atâtea alte nefăcute; să-i redăm, deci, comunitatea de dragoste. – Dar omul de azi nu mai poate să nu cunoască. S-a întâmplat cu el ceva hotărâtor; s-a trezit în el o altă neliniște decât cea a inimii. Augustin spunea: cor irrequietum. Omul modern, însă, e însuflețit de o mens irrequieta. Comunitatea de dragoste i-a devenit prea puțin.

Și ce a ieșit din asta? A ieșit o lume care nu mai seamănă cu cea de până acum a bunului Dumnezeu. Gândește-te așa, concret: dacă bunul Dumnezeu ar spune astăzi unui Noe să-și pregătească arca fiindcă vine potopul peste răutatea lumii – oare ce ar pune în arcă Noe? Ar pune câte o pereche din fiecare soi de vietăți? Nu. Ar pune altceva, straniu de tot – câteva sticluțe cu acizi nucleici, și câteva calculatoare, și câteva pile electrice sau mai știu eu ce. Bunul Dumnezeu ar întreba: ce sunt astea? Și Noe ar răspunde: ce trebuie păstrat din lumea Ta, Doamne. Și ar putea să nu se mai urce nici el, Noe, în arcă.

Lumea aceasta ne place ori nu, dar e lumea noastră. Și ea ne place undeva, căci e o lume a supunerii, a răbdării și a înfrățirii, între noi și cu lucrurile. Dar nu mai e o lume a dragostei. Este una a cunoașterii.

Știu, în lumea dragostei se întâmplau lucruri adânci de tot: omul se înfrățea cu oamenii, se înfrățea cu firea și putea prelua, în creșterea lui spirituală, până și materia lipsită de simțire. Citesc câteodată Mineiurile Bisericii Ortodoxe, care-mi plac pentru limba lor românească fără pereche, și găsesc în Mineiul pe septembrie, la ziua lui Simion Stâlpnicul, rândurile acestea uluitoare: „Cuvioase părinte, de ar avea graiu stâlpul, n-ar înceta a vesti durerile, ostenelile și suspinurile tale; însă acela nu el te ținea pe tine, ci mai ales umezindu-l tu, fericite, cu lacrimile tale, ca un pom îl țineai”.

Ce minune de gând și de vorbă – pentru o faptă dincolo de orice judecată. Dar se întâmplă ca acum, în lumea cunoașterii, nu omul singuratic și nu cu lacrimile sale, ca un pom, totuși, ține stâlpii lucrurilor și-i preia în creșterea sa.

Este o altă înfrățire, cu lucrurile și cu oamenii. S-a sfârșit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea în care trăim și se va trăi. Nu e o întâmplare că eu însumi îți scriu de departe, dragul meu, și că-ți scriu pe departe, nu de-a dreptul, ca și cum ai fi pentru mine doar unul din Rafailii lumii.

Dar nu te dezaprob și nu i-aș dezaproba nici pe ceilalți, chiar dacă ar fi oaste și biserică, iar nu singurateci. Nu vă dezaprob, chiar dacă m-aș teme că trăiți într-o lume gata făcută – și care nu mai are ce face.

Pentru că aveți ce face. Aveți, tocmai pe linia cunoașterii. Ființa Domnului n-o puteți cunoaște și n-au cunoscut-o nici marii Părinți. Ființa lucrurilor încearcă s-o cunoască știința. Ființa ca ființă este de vreo 2500 de ani lotul gândirii filosofice. Ființa istorică, la rândul ei, o caută iarăși alții (ai citit vreuna din admirabilele cărți ale lui Mircea Eliade?).

Vouă vă e dată ființa omului. E datoria voastră să spuneți despre om ceva mai adânc și mai adevărat decât pot spune sărmana psihologie sau biata antropologie și biata istorie. Se legaseră nădejdi de științele acestea, dar nici una din ele n-a putut arunca în om sondele pe care le-a aruncat teologia, cândva.

Veți consimți voi să vedeți în teologie o știință a omului? Veți înțelege să faceți din comunitățile voastre de dragoste comunități de cunoaștere? Veți consimți să nu spuneți nu unei lumi care urcă, sau să spuneți, ca vechii greci, un nu care sa fie mai slab decât da?

Eu nu am a-ți da lecții. Spre capătul vieții, văd că nu știu mai nimic. Dar când mă uit îndărăt, văd că e ceva sigur până și într-o viață ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decât atunci când m-am bucurat. Omul e ființa care jubilează. Omul a făcut bucuria și a văzut că era bună.

Dar nu te poți bucura cu adevărat dacă nu ai cunoaștere, dacă nu ai deschidere în lumină, dacă oamenii suferă, dacă sunt strâmbătăți în jurul tău, dacă sunt adevăruri neștiute în jurul tău, dacă nu vibrezi de toată bogăția lumii tale, dacă nu te desfeți cu joaca asta extraordinară a umanității din veacul nostru cu fluizii electrici și cu undele – dacă nu știi tot și nu iubești tot.

Îmi vine atunci în minte că, dincolo de iubire și cunoaștere, ba cu ele cu tot, există o ordo gaudii. Și-ți spun numai: bucură-te și fă ce vrei !”

07
/12
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Lui Nicolae Iorga îi plăcea să spună că la cumpăna secolelor XIX-XX a apărut o adevărată falangă de intelectuali români, cea mai reprezentativă pe plan european, mai creativă și care și astăzi, privită retrospectiv, dă măsura valorilor noastre perene.

05
/12
/17

Regele Mihai I (96 de ani), fostul suveran al României, a murit, astazi, la ora 13.00, ora României, la reşedinţa privată din Elveţia, anunţă Casa Regală. La căpătâiul regelui a stat până în ultima clipă fiica sa, principesa Maria.

30
/11
/17

La 99 de ani de la Marea Unire, vă propunem să ne întoarcem în timp, în acele zile ale lui 1918, când primul Război Mondial se sfârșea, așa cum le-a consemnat cea mai importantă femeie din istoria României – regina Maria, regina României Mari.

27
/11
/17

Condamnat să trăiască efemer și să se lupte cu lipsa de sens, omul trebuie să-și caute mereu propriul drum în lume, această celulă din care nu ai scăpare. Iar fără umor, condiția lui tragică devine insuportabilă. Așa a crezut întotdeauna Eugène Ionescu, scriitorul francez de origine română, născut pe 26 noiembrie 1909, care avea să schimbe teatrul și să rămână o figură de prim rang a culturii universale moderne.

26
/11
/17

Stela Popescu a vorbit despre: părinții ei, primii pași in teatru, drumul spre succes, experiența comunismului, omul din afara scenei, experiența libertății și atitudinea față de viață, în cartea „Stela Popescu” de Rhea Cristina.

20
/11
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Aproape necunoscut marelui public, Constantin Brăiloiu (1893-1958) a avut șansa unei pregătiri excepționale și apoi, după al Doilea Război Mondial, pe cea a activității în străinătate. A rezultat o carieră plină de realizări în care beneficiari sunt deopotrivă specialiștii din România și cei din Europa.

07
/11
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Talent? Har? Inițiere? De mai bine de o sută de ani, critici de artă (și nu numai) din lumea întreagă privesc, discută, comentează opera celui care avea să promoveze esența simbolică a formei, ca manifestare artistică definitorie pentru secolul XX: Constantin Brâncuși (1876-1957).

02
/11
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Fiecare profesie își are reprezentanți memorabili. În cazul diplomației românești, pentru secolul al XX-lea, fără discuție, numele lui Nicolae Titulescu (1882-1941) constituie aproape definiția ei.

29
/10
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Așa l-a caracterizat un exeget pe cel născut în 1896 la Slatina și mort în exil la Madrid în 1961. Viața lui rămâne o pildă de felul cum se formau odinioară intelectualii în spațiul românesc, unde înzestrarea personală era susținută de instituțiile statului, unde afirmarea se făcea pe temeiul valorii personale. În plus, ca mulți alții, A.B. a rămas, după Al Doilea Război Mondial, în străinătate și datorită unui serios bagaj intelectual a reușit să se impună în cultura țării gazdă (păstrându-și însă până la moarte cetățenia română).

29
/10
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Exilul postbelic a schimbat soarta multor oameni. Și principiul istoriei contrafactuale (ce s-ar fi întâmplat dacă…), adică cum ar fi evoluat lucrurile în alt context, se aplică și celor siliți să se refugieze în afara țării. E și cazul Monicăi Lovinescu (1923-2008), fiica marelui erudit, creatorul cenaclului literar ”Sburătorul”, criticul literar Eugen Lovinescu.

28
/10
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE A fost o vreme când diplomația românească a beneficiat de prezența unor profesioniști desăvârșiți, erudiți de proeminență europeană. Constantin Karadja provenea din familia domnitorului fanariot Ioan Gheorghe Karadja. Tatăl său, Ioan, diplomat de carieră, s-a aflat în serviciul Porții Otomane, în primul rând în țările nordice. Acolo și-a cunoscut și soția, pe suedeza Marie Louise Smith.

18
/10
/17

Personalități din lumea culturală românească au transmis mesaje emoționante la moartea actriței Olga Tudorache,. "Doamna Olga, ... Vă iubesc. Mulțumesc. Dumnezeu să vă țină sufletul în palma Lui!", a scris Oana Pellea pe pagina sa de facebook. "În semn de omagiu, Sala Mare a Teatrului Metropolis se va numi Sala Olga Tudorache”, a anunțat, la rândul său, directorul acestei instituții, George Ivașcu.

06
/10
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Aceasta a fost eticheta scriitorului Petru Dumitriu, talent incontestabil dar de o moralitate mai mult decât discutabilă. A profitat din plin de statutul de scriitor la modă, redactor șef, director de editură și n-a ezitat să scrie o carte care avea să-l compromită pentru totdeauna: Drum fără pulbere – elogiu al construcției canalului Dunăre-Marea Neagră, unde și-au găsit moartea sute de condamnați ai regimului comunist.

Page 1 of 2512345...1020...Last »