Duelul cărţilor se întoarce. În fiecare lună, alegem două dintre cele mai importante volume recent apărute în România şi le punem faţă în faţă. Cel care va câştiga confruntarea va fi declarat cartea lunii.
Un articol de Monica Andronescu|3 mai 2020
Kazan și Louisville, Kentucky. Și două scriitoare, Guzel Iahina și Elizabeth Hickey, la fel de diferite precum locul din care provin… Amândouă având succes la nivel internațional, amândouă având la activ câte două romane. În acest an, pe piața editorială din România se întâlnesc două povești fermecătoare: „Copiii de pe Volga” de Guzel Iahina, publicat la Humanitas Fiction (traducere Luana Schidu) și „Sărutul pictat” de Elizabeth Hickey, publicat la Editura Nemira (traducere Irina Cerchia).
Iubirea de pe râul Volga
La aproape 40 de ani, Guzel Iahina se hotăra să scrie un roman, pornind de la poveștile bunicii ei, care a trăit drama deportării în Siberia, când avea doar 7 ani și așa s-a născut beste-sellerul „Zuleiha deschide ochii”, un roman copleșitor despre care s-a vorbit mult în ultimii ani. Acum, Guzel Iahina se întoarce cu o altă poveste teribilă: „Copiii de pe Volga”. „Această poveste reunește două subiecte foarte importante din viața mea – limba și cultura germană cu râul Volga. Pot să spun că nu mi-a fost foarte greu să scriu, pentru că aceste subiecte au fost cu mine mult timp. M-am născut la râul Volga, am crescut acolo, iubesc acest râu. Și am o diplomă ca profesoară de limba germană. Iar bunicul meu a fost profesor de limba germană la țară. Lui îi este dedicat acest roman…”, spunea scriitoarea într-un interviu.
Așadar, primul roman îi este dedicat bunicii, iar cel de-al doilea bunicului. Poveștile unor lumi care s-au pierdut într-un timp pe care Guzel Iahina îl recuperează cu meticulozitate și cu arta marii literaturi rusești.
Anii 1920-1930. Coloniile germane de pe Volga. În această lume stranie, dominată de basme stranii, în care magia își are un loc extrem de important, începe o poveste nebună. Un profesor de limba germană, Jakob Ivanovici Bach, este atras într-un fel de cursă a propriului destin. E chemat pe malul celălalt al Volgăi, într-un loc aproape ireal, un fel de „tărâmul celălalt” din basme, în casa unui personaj la fel de straniu precum locul căruia îi aparține, Udo Grimm, care are o fiică. Acestei fiice, pe nume Klara, va trebui să-i predea Bach lecții de limba germană. Dar nimic nu va fi normal aici, pe tărâmul lui Udo Grimm, pe malul celălalt al Volgăi. Bach și Klara nu se vor vedea, lecțiile se vor ține cu un paravan între ei. Iar povestea de dragoste cu irizări dostoievskiene, care se va naște acolo, printre basmele cu personaje mitologice, trăite pe viu cu un paravan între ei, și strecurând mesaje și răspunsuri secrete printre cuvintele lecțiilor de fiecare zi, va fi doar începutul unei călătorii nebune prin istoria lumii. Nimic nu se va opri acolo, pe malul celălalt al Volgăi, deși inima lumii întregi pare să bată de acolo. Însă Guzel Iahina va face un salt incredibil și periculos și va plonja direct în marea istorie, acolo unde Stalin și Hitler îi decid cursul. Izolat în lumea lui oprită în timp, Bach va descoperi, atunci când se va întoarce în sat, că lumea veche s-a prăbușit, că nimic din ce știa el nu mai există, că cel care pare să conducă acum îi cere să scrie informații despre vechiul univers, despre tradiții, despre basme, superstiții, despre locuitorii de acolo și, încet, încet, se transformă într-un mic demiurg, care face ca lumea să curg după cuvintele lui. Ca o poartă magică, ce se deschide și te absoarbe într-un joc nebunesc pe care nu-ți dorești să-l mai părăsești.
Sunt mai multe straturi în romanul lui Guzel Iahina, este povestea superbă, povestea unor oameni care trăiesc, iubesc și mor undeva, la un capăt de lume, în întunericul și în anonimatul micii istorii, este stratul cultural și etnografic, care ține de recuperarea fie și la nivel ficțional, a tradițiilor unor locuri, înghițite și ele de marea istoriei, mai există apoi un strat politic, extraordinar construit, cu o subtilitate demnă de o mare scriitoare, unde în prim-plan va fi Stalin, și mai există un strat filosofic, care vorbește despre relația senzațională dintre dragoste și frică. „Aceasta este una dintre principalele teme ale romanului”, spune scriitoarea. „Am încercat să descopăr cum dragostea și frica trăiesc în noi, cum crește frica în noi, frica să nu-l pierzi pe cel pe care-l iubești, frica să nu pierzi copiii care înseamnă totul pentru tine, frica pentru fructele artei tale… Și cum anume înfrângem aceste frici: prin dragoste, prin artă…” „Copiii de pe Volga” nu e un roman ușor de citit și ușor de digerat. E complicat, te atrage ca-ntr-o plasă și te lași prins în lumea aceea imposibilă, absurdă, cu tăceri grele, cu oameni care au în ei hăuri de necuprins și, de fapt, imposibil de cuprins pentru noi, „copiii internetului”, cei mai răsfățați „copii” ai istoriei…
Iubirea din Viena lui Klimt
De partea cealaltă, un roman sensibil, ușor de devorat, ca un pahar de șampanie într-o seară caldă de vară, ușor amețitor, dar nu mai mult de-atât, „Sărutul pictat”. Povestea romantică și tristă a unei iubiri superbe, care a născut, se pare, una dintre cele mai frumoase opere de artă din istoria culturii: „Sărutul” lui Gustav Klimt. Este romanul de debut al Elizabeth Hickey, scriitoare în vogă, cu un masterat în Arte la Universitatea Columbia. Îndrăgostită, evident, de Klimt și de povestea lui de dragoste cu Emilie Flöge, scriitoarea din America reconstituie universul unei Viene încântătoare. Orașul cafenelelor elegante, orașul artiștilor, orașul în care Gustav Klimt se pregătea să devină unul dintre cei mai mari pictori ai lumii.
Elizabeth Hickey scrie seducător. Te ia de mână și te poartă într-o poveste de care, e evident, ea însăși e sedusă și se joacă de-a timpul și de-a timpurile. De undeva din toamna lui 1944, ne întoarce în timp și ne conduce rapid la începutul poveștii. Pe vremea când Emilie era doar o fetiță de 12 ani, care asista la o procesiune imperială… Recompune o lume colorată, ca un film de epocă, cu detalii plăcute și delicat plasate, o lume în care o fetiță tânjește la o înghețată pe stradă și se simte închisă într-o colivie din care nici nu visează să evadeze. Și povestea începe să alerge. Fetița și sora ei îl cunosc pe Klimt, apoi ea îi devine elevă și viața ei se schimbă pentru totdeauna, fundamental. Viața ei începe. Intră în lumea lui Klimt. În atelierul lui, în universul lui. Și, la umbra lui, devine ea însăși. Și pe măsură ce dragostea lor crește, ea devine celebra Emilie Flöge, creatoarea de modă care avea să-i fie lui „Sărutul”, celebrul „sărut”, iubit de o lume întreagă.
Și dacă numele ei e ultimul cuvânt rostit de Klimt, care duce cu el o poveste începută într-o după-amiază, luminoasă și călduroasă, pe o stradă din Viena, pe Ring, Elizabeth Hickey scrie o poveste care se dorește și o meditație despre artă, și o frescă sensibilă a unei lumi dispărute. Ca și cum ai plonja direct în alt timp, te-ai plimba puțin cu Emilie și Gustav, le-ai asculta gândurile și le-ai urmări jocul seducției, ai admira cafenelele Vienei, ai lăsa să curgă o lacrimă, ai avea senzația (doar senzația!) că ai pătruns în universul unui artist, că ai înțeles cum funcționează lucrurile, iar apoi te întorci în lumea ta, păstrând un zâmbet trist și bucurându-te în taină de cenușa unei lumi pe care ai simțit că pentru foarte puțin timp ai recompus-o și tu și ai avut acces la ea.
Decizia
Pentru profunzimea poveștii și a scriiturii, pentru frumusețea universului pe care-l recreează, pentru labirintul teribil prin care te face să rătăcești pagină după pagină, pentru gustul greu și dulce-amar pe care ți-l lasă, pentru felul cum pune mica istorie în echilibru cu marea istorie, Ziarul Metropolis declară „Copiii de pe Volga” de Guzel Iahina, publicată de Humanitas Fiction, câștigătoarea duelului și cartea lunii.
