Copiii nimănui. Societăţi de binefacere, leagăne şi orfelinate
https://www.ziarulmetropolis.ro/copiii-nimanui-societati-de-binefacere-leagane-si-orfelinate/

Să laşi un prunc pe treptele bisericii ajunsese, în sec. XVIII, un lucru cam des întâlnit. Şi atunci, un domn fanariot, adică Alexandru Ipsilanti, a hotărât constituirea unui fond de susţinere a copiilor abandonaţi.

Un articol de Georgeta Filitti|24 octombrie 2016

Aşa a  apărut „cutia milelor”. La ea cotizau în primul rând cei căftăniţi, adică cei care primeau un rang boieresc. Sărăcia a fost cauza principală a abandonului copiilor. Dar istoria consemnează şi excepţii. Aşa, în vremea lui I.G. Caragea, o boieroaică îşi părăseşte copiii cedându-şi întreaga avere iubitului mai tânăr. Vodă are o soluţie surprinzătoare: decide ca statul să preia grija celor mici iar zburdalnica femeie să dispună cum vrea de avutul ei. Dar nu toţi copiii uitaţi de părinţi se bucurau de atenţie efectivă. Anonimi, săracii nimereau pe mâna unor mame surogat. Plătite cu întârziere cu sume derizorii, necontrolate, acestea socoteau încredinţarea unui copil o simplă slujbă. Puţini micuţi ajungeau în aceste condiţii la maturitate.

Asistenţa socială începe să se organizeze mai eficient – deşi niciodată îndestulător – în a doua jumătate a sec. XIX. Atunci încep să apară, cu zecile, societăţile de binefacere. Patronate de Regina Elisabeta sau de principesa Maria, acestea au rezolvat parţial problema copiilor abandonaţi. În plus, a apărut preocuparea pentru instruirea acestora. Materna, Tibişoi, Principele Mircea – iată doar câteva din societăţile de protecţie a copiilor şi în acelaşi timp de formare profesională a lor şi, mai departe, de autoîntreţinere. Era vorba de o industrie casnică ale cărei produse se vindeau prin bazarele deschise periodic în sala Dalles, în Cişmigiu, la Ministerul Agriculturii. Sistemul a fost încurajat, voluntariatul fiind răspunsul multor femei din aristocraţia bucureşteană (Elena Cornescu, dr. Maria Cutzarida ş.a.) Oamenii politici, diplomaţii, oaspeţii străini îşi făceau publicitate anunţând ce şi cu ce sune cumpăraseră cutare lucruri migălite în atari societăţi.

A funcţionat mereu un principiu de clasă, cei săraci rămânând sortiţi muncilor fizice (cusut, împletit, tâmplărie, tinichigerie, copii de cal). Orfanii din familiile „evghenite”, dacă nu erau luaţi în grija vreunei rude înstărite, intrau în azilul Elena Doamna, în Aşezământul de la Maia, întemeiat de Barbu Catargiu  ori erau adăpostiţi în chiliile bisericii Icoana prin grija familiei Văcărescu.

Privite retrospectiv, toate formele de susţinere a copiilor defavorizaţi rămân mai mult paleative şi problema nu s-a rezolvat niciodată integral la Bucureşti.

Totuşi, la un moment dat a apărut o instituţie emblematică, lăudată şi luată ca exemplu în Europa, cu rezultate ce se prelungesc, prin beneficiarii ei, până în zilele noastre.

E vorba de leagănul Sfânta Ecaterina. Întemeiat de soţia primului ministru conservator Gheorghe Grigore Cantacuzino (Nababul), în amintirea a doi copii morţi în aceiaşi zi de difterie, acesta a fost conceput într-o formă modernă, utilă societăţii şi deopotrivă salvatoare pentru copii. Ţinuţi o vreme în incinta leagănului (situat în preajma Arcului de Triumf şi unde astăzi funcţionează o casă de căsătorii), copiii erau apoi încredinţaţi unor familii care, fără să-i înfieze legal, se ocupau de ei asemeni unor buni părinţi. Motivaţia materială şi controlul periodic şi-au dat pe deplin roadele. Conducătoarele leagănului, Ecaterina Cantacuzino, apoi nepoata ei Tincuţa Caragea, au înţeles un lucru esenţial: nu e suficient ca la o sărbătoare oarecare să oferi o pungă de dulciuri şi o haină unui copil. Veghea asupra lui trebuie să devină permanentă şi ea presupune adăpostire şi instruire până când fostul orfan ajunge un factor de folos societăţii. Şi unul din cele mai emoţionante momente din istoria asistenţei sociale în Bucureşti s-a  petrecut în anul 2000 când, de căruciorul centenarei Tincuţa Caragea, venită în vizită la leagănul încă în funcţiune, s-a apropiat un biolog, profesor universitar şi i-a mărturisit că era unul dintre sutele de copii susţinuţi de familia Cantacuzino, ajuns acum cetăţean respectabil al oraşului.



11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

20
/10
/16

Calea Victoriei, Podul Mogoşoaiei până la războiul pentru  independenţă din 1877-1878, era socotită coloana vertebrală a oraşului, strada cea mai aristocratică, unde aveau loc evenimente mondene, se preumbla lumea bună – într-un cuvânt, unde se făcea şi se desfăcea tot ce conta în societatea bucureşteană.

08
/10
/16

Oraş cosmopolit, cu o activitate comercială susţinută, Bucureştiul a fost sute de ani loc de întâlnire pentru negustori de toate naţiile. Între aceştia cei mai reprezentativi rămân grecii, evreii şi armenii. Cei din urmă s-au aşezat într-un cartier compact, liniştit, curat, cu case temeinic clădite, în jurul bisericii care le aminteşte neamul.

07
/10
/16

Pe o întindere de 100.000 de metri pătraţi, având în centru spaţiul actual al halelor din spatele magazinului BUCUR, Târgul Moşilor a reprezentat, până la Primul Război Mondial, o formă de perpetuare a tradiţiei din vremea daco-romanilor.

07
/09
/16

Setea de cultură a bucureştenilor s-a manifestat plenar în a doua jumătate a sec. al 19-lea. Un grup de iniţiativă, creat în vremea lui Cuza Vodă, a început să organizeze, seara la ora 9.00, conferinţe în casele lui Costache Ghica de lângă Cişmigiu (în piaţa Valter Mărăcineanu de azi).

29
/08
/16

Un proverb românesc apărut în sec. al XIX-lea susţinea că „scule avem, dar n-avem nemţi”. Cu alte cuvinte, erau omagiaţi pentru îndemânarea lor mecanicii de tot felul veniţi din ţările germane să lucreze la batozele, treierătoarele şi pompele de tot felul din gospodăriile noastre.

22
/08
/16

Viaţa publică, destul de firavă în sec. al XVII-lea, se desfăşura mai ales în cafenele. Cea dintâi atestată documentar a fost a lui Kara Hamie, în 1667, pe un loc învecinat cu biserica Doamnei de azi. În vremea lui Constantin Brâncoveanu, pe Calea Şerban Vodă (podul Beilicului) se înşirau destule cafenele, toate la dispoziţia mai cu seamă a turcilor.

16
/08
/16

Înainte de a fi un obiect uzual, automobilul a fost unul de lux. Primul exemplar a fost adus la Bucureşti în 1880 de Barbu Bellu, din familia care a donat terenul pentru cimitirul de mai târziu cu acelaşi nume. Era un Peugeot de 4 CP; „trăsură cu 4 locuri”, i-au spus amuzaţi şi neîncrezători ai noştri.