Copiii nimănui. Societăţi de binefacere, leagăne şi orfelinate
https://www.ziarulmetropolis.ro/copiii-nimanui-societati-de-binefacere-leagane-si-orfelinate/

Să laşi un prunc pe treptele bisericii ajunsese, în sec. XVIII, un lucru cam des întâlnit. Şi atunci, un domn fanariot, adică Alexandru Ipsilanti, a hotărât constituirea unui fond de susţinere a copiilor abandonaţi.

Un articol de Georgeta Filitti|24 octombrie 2016

Aşa a  apărut „cutia milelor”. La ea cotizau în primul rând cei căftăniţi, adică cei care primeau un rang boieresc. Sărăcia a fost cauza principală a abandonului copiilor. Dar istoria consemnează şi excepţii. Aşa, în vremea lui I.G. Caragea, o boieroaică îşi părăseşte copiii cedându-şi întreaga avere iubitului mai tânăr. Vodă are o soluţie surprinzătoare: decide ca statul să preia grija celor mici iar zburdalnica femeie să dispună cum vrea de avutul ei. Dar nu toţi copiii uitaţi de părinţi se bucurau de atenţie efectivă. Anonimi, săracii nimereau pe mâna unor mame surogat. Plătite cu întârziere cu sume derizorii, necontrolate, acestea socoteau încredinţarea unui copil o simplă slujbă. Puţini micuţi ajungeau în aceste condiţii la maturitate.

Asistenţa socială începe să se organizeze mai eficient – deşi niciodată îndestulător – în a doua jumătate a sec. XIX. Atunci încep să apară, cu zecile, societăţile de binefacere. Patronate de Regina Elisabeta sau de principesa Maria, acestea au rezolvat parţial problema copiilor abandonaţi. În plus, a apărut preocuparea pentru instruirea acestora. Materna, Tibişoi, Principele Mircea – iată doar câteva din societăţile de protecţie a copiilor şi în acelaşi timp de formare profesională a lor şi, mai departe, de autoîntreţinere. Era vorba de o industrie casnică ale cărei produse se vindeau prin bazarele deschise periodic în sala Dalles, în Cişmigiu, la Ministerul Agriculturii. Sistemul a fost încurajat, voluntariatul fiind răspunsul multor femei din aristocraţia bucureşteană (Elena Cornescu, dr. Maria Cutzarida ş.a.) Oamenii politici, diplomaţii, oaspeţii străini îşi făceau publicitate anunţând ce şi cu ce sune cumpăraseră cutare lucruri migălite în atari societăţi.

A funcţionat mereu un principiu de clasă, cei săraci rămânând sortiţi muncilor fizice (cusut, împletit, tâmplărie, tinichigerie, copii de cal). Orfanii din familiile „evghenite”, dacă nu erau luaţi în grija vreunei rude înstărite, intrau în azilul Elena Doamna, în Aşezământul de la Maia, întemeiat de Barbu Catargiu  ori erau adăpostiţi în chiliile bisericii Icoana prin grija familiei Văcărescu.

Privite retrospectiv, toate formele de susţinere a copiilor defavorizaţi rămân mai mult paleative şi problema nu s-a rezolvat niciodată integral la Bucureşti.

Totuşi, la un moment dat a apărut o instituţie emblematică, lăudată şi luată ca exemplu în Europa, cu rezultate ce se prelungesc, prin beneficiarii ei, până în zilele noastre.

E vorba de leagănul Sfânta Ecaterina. Întemeiat de soţia primului ministru conservator Gheorghe Grigore Cantacuzino (Nababul), în amintirea a doi copii morţi în aceiaşi zi de difterie, acesta a fost conceput într-o formă modernă, utilă societăţii şi deopotrivă salvatoare pentru copii. Ţinuţi o vreme în incinta leagănului (situat în preajma Arcului de Triumf şi unde astăzi funcţionează o casă de căsătorii), copiii erau apoi încredinţaţi unor familii care, fără să-i înfieze legal, se ocupau de ei asemeni unor buni părinţi. Motivaţia materială şi controlul periodic şi-au dat pe deplin roadele. Conducătoarele leagănului, Ecaterina Cantacuzino, apoi nepoata ei Tincuţa Caragea, au înţeles un lucru esenţial: nu e suficient ca la o sărbătoare oarecare să oferi o pungă de dulciuri şi o haină unui copil. Veghea asupra lui trebuie să devină permanentă şi ea presupune adăpostire şi instruire până când fostul orfan ajunge un factor de folos societăţii. Şi unul din cele mai emoţionante momente din istoria asistenţei sociale în Bucureşti s-a  petrecut în anul 2000 când, de căruciorul centenarei Tincuţa Caragea, venită în vizită la leagănul încă în funcţiune, s-a apropiat un biolog, profesor universitar şi i-a mărturisit că era unul dintre sutele de copii susţinuţi de familia Cantacuzino, ajuns acum cetăţean respectabil al oraşului.



14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

14
/02
/16

Ziarul Metropolis inaugurează astăzi o rubrică nouă, despre Bucureștiul de totdeauna, ținută de istoricul Georgeta Filitti. În primul episod aflăm despre tratamentele folosite în secolul al XIX-lea (lipitori, praf de gîndaci, fântânica) și despre medicamentele descoperite la începutul veacului trecut (carbaxin, spirulină, moldamin).