Să laşi un prunc pe treptele bisericii ajunsese, în sec. XVIII, un lucru cam des întâlnit. Şi atunci, un domn fanariot, adică Alexandru Ipsilanti, a hotărât constituirea unui fond de susţinere a copiilor abandonaţi.
Un articol de Georgeta Filitti|24 octombrie 2016
Aşa a apărut „cutia milelor”. La ea cotizau în primul rând cei căftăniţi, adică cei care primeau un rang boieresc. Sărăcia a fost cauza principală a abandonului copiilor. Dar istoria consemnează şi excepţii. Aşa, în vremea lui I.G. Caragea, o boieroaică îşi părăseşte copiii cedându-şi întreaga avere iubitului mai tânăr. Vodă are o soluţie surprinzătoare: decide ca statul să preia grija celor mici iar zburdalnica femeie să dispună cum vrea de avutul ei. Dar nu toţi copiii uitaţi de părinţi se bucurau de atenţie efectivă. Anonimi, săracii nimereau pe mâna unor mame surogat. Plătite cu întârziere cu sume derizorii, necontrolate, acestea socoteau încredinţarea unui copil o simplă slujbă. Puţini micuţi ajungeau în aceste condiţii la maturitate.
Asistenţa socială începe să se organizeze mai eficient – deşi niciodată îndestulător – în a doua jumătate a sec. XIX. Atunci încep să apară, cu zecile, societăţile de binefacere. Patronate de Regina Elisabeta sau de principesa Maria, acestea au rezolvat parţial problema copiilor abandonaţi. În plus, a apărut preocuparea pentru instruirea acestora. Materna, Tibişoi, Principele Mircea – iată doar câteva din societăţile de protecţie a copiilor şi în acelaşi timp de formare profesională a lor şi, mai departe, de autoîntreţinere. Era vorba de o industrie casnică ale cărei produse se vindeau prin bazarele deschise periodic în sala Dalles, în Cişmigiu, la Ministerul Agriculturii. Sistemul a fost încurajat, voluntariatul fiind răspunsul multor femei din aristocraţia bucureşteană (Elena Cornescu, dr. Maria Cutzarida ş.a.) Oamenii politici, diplomaţii, oaspeţii străini îşi făceau publicitate anunţând ce şi cu ce sune cumpăraseră cutare lucruri migălite în atari societăţi.
A funcţionat mereu un principiu de clasă, cei săraci rămânând sortiţi muncilor fizice (cusut, împletit, tâmplărie, tinichigerie, copii de cal). Orfanii din familiile „evghenite”, dacă nu erau luaţi în grija vreunei rude înstărite, intrau în azilul Elena Doamna, în Aşezământul de la Maia, întemeiat de Barbu Catargiu ori erau adăpostiţi în chiliile bisericii Icoana prin grija familiei Văcărescu.
Privite retrospectiv, toate formele de susţinere a copiilor defavorizaţi rămân mai mult paleative şi problema nu s-a rezolvat niciodată integral la Bucureşti.
Totuşi, la un moment dat a apărut o instituţie emblematică, lăudată şi luată ca exemplu în Europa, cu rezultate ce se prelungesc, prin beneficiarii ei, până în zilele noastre.
E vorba de leagănul Sfânta Ecaterina. Întemeiat de soţia primului ministru conservator Gheorghe Grigore Cantacuzino (Nababul), în amintirea a doi copii morţi în aceiaşi zi de difterie, acesta a fost conceput într-o formă modernă, utilă societăţii şi deopotrivă salvatoare pentru copii. Ţinuţi o vreme în incinta leagănului (situat în preajma Arcului de Triumf şi unde astăzi funcţionează o casă de căsătorii), copiii erau apoi încredinţaţi unor familii care, fără să-i înfieze legal, se ocupau de ei asemeni unor buni părinţi. Motivaţia materială şi controlul periodic şi-au dat pe deplin roadele. Conducătoarele leagănului, Ecaterina Cantacuzino, apoi nepoata ei Tincuţa Caragea, au înţeles un lucru esenţial: nu e suficient ca la o sărbătoare oarecare să oferi o pungă de dulciuri şi o haină unui copil. Veghea asupra lui trebuie să devină permanentă şi ea presupune adăpostire şi instruire până când fostul orfan ajunge un factor de folos societăţii. Şi unul din cele mai emoţionante momente din istoria asistenţei sociale în Bucureşti s-a petrecut în anul 2000 când, de căruciorul centenarei Tincuţa Caragea, venită în vizită la leagănul încă în funcţiune, s-a apropiat un biolog, profesor universitar şi i-a mărturisit că era unul dintre sutele de copii susţinuţi de familia Cantacuzino, ajuns acum cetăţean respectabil al oraşului.
