Copilul fără copilărie: Franz Kafka
https://www.ziarulmetropolis.ro/copilul-fara-copilarie-franz-kafka/

E 3 iulie 1883. Într-o casă dintr-un oraş european plin de poezie, de nostalgie, dar şi de curiozitate faţă de un viitor, se naşte un băiat. Peste ani, numele lui va figura în nenumărate biblioteci şi va fi cunoscut în lumea întreagă.

Un articol de Monica Andronescu|3 iulie 2020

Îl cheamă Franz Kafka și va fi unul dintre cei mai importanți scriitori din literatura universală. Dar, deocamdată, e doar primul fiu din cei șase copii ai cuplului de evrei Hermann și Julie Kafka.

În ziua de vară în care deschide prima dată ochii, orașul lui natal, Praga, are cu ce să atragă, deși e în plină schimbare datorită industrializării. De pildă, în urma Edictului de Toleranță dat de Iosif al II-lea, evreii de seamă părăsesc ghetoul aproape de care se află și casa în care se naște Franz Kafka pentru cartiere mai bune, iar ghetoul rămâne un loc dubios, murdar, unde se petrec lucruri necurate. Industrializarea ia avânt, ghetoul vechi de o mie de ani e demolat nu doar din motive de igienă, ci și pentru că burghezia îmbogățită are nevoie de spațiu unde să-și construiască edificii moderne și comode. Telefonul le schimbă viața oamenilor, ca și curentul electric, pentru care nu mai e mult de așteptat. Orașul, care numără peste o jumătate de milion de locuitori, se transformă. Capitala multietnică a Boemiei, unde coabitează nemții, austriecii, cehii, evreii etc., nu fără unele animozități, se îndreaptă spre o nouă epocă.

Zum Turm, casa în care se naște primul copil al cuplului de evrei serioși, care vor să-și facă o viață obișnuită și o familie obișnuită, nu va supraviețui mult. Pentru moment însă, îi poate adoposti pe cei doi tineri care au avut nunta cu nici un an în urmă în piața din Orașul Vechi. Hermann Kafka, tatăl care nu știe să zâmbească, fiu de măcelar sărac, e mult prea ocupat să răzbească în traiul de zi cu zi ca să mai poată glumi. Și nici zilele și nopțile de înfometare nu le poate uita. La Praga, după ce o ia în căsătorie pe Julie, fiica proprietarului unei fabrici de bere, pune pe picioare o mercerie de care ar vrea să se ocupe, când el n-o să mai poată, copiii lui. Numai că destinul vrea altfel. Destinul îi mai aduce cuplului doi băieți, care se sting însă repede, iar apoi trei fete – Gabriele, Valerie și Ottilie (Ottla) – care își vor găsi sfârșitul în lagărul de concentrare de la Auschwitz.

Însă până atunci mai e mult. Franz e adesea singur acasă și-și face de joacă. Când va începe școala de băieți, în 1889, va străbate aproape zi de zi orașul pitoresc însoțit de bucătăreasă, așa cum povestește el însuși în jurnal și va deveni una cu orașul, cum arată și nenumăratele lui scrisori și, recent, muzeul modern care îi este dedicat la Praga, un spațiu imortalizat în alb-negru la sfârșitul secolului al XIX-lea, un creuzet în care e loc pentru artă modernă, cu 200 de cluburi de literatură și numai, și pentru meșteșuguri tradiționale. Kafka este, să nu uităm, „un ceh care vorbește germană, de origine evreiască și de educație nemțească”, așa cum amintește Harald Salfellner în „Franz Kafka and Prague”, reconstituind și explicându-ne relația scriitorului cu orașul.

Iată, în 1894, băiatul singuratic face cunoștință cu minunile curentului electric. Nu are cum să rămână indiferent, când străbate străzile, la transformările locului. Seara felinarele încep să se aprindă și aura enigmatică a orașului prinde putere. Nu peste mult vor trece și primele tramvaie electrice. Viața e metamorfoză, fără doar și poate, deci e și… proces. Viața e literatură și pentru literatură. „Metamorfoza”, „Procesul” și „Castelul” vor fi peste ani scrieri fundamentale din istoria literaturii, în care va intra însă și memorialisica bogată a acestui spirit tulburat de tragica limitare a înțelegerii umane. Deocamdată însă, singuratic, timid și temător, copilul Franz Kafka se joacă și descoperă încet literatura, mai întâi cu povești și basme.

Inconștient, ele îl țin departe de o realitate nu tocmai caldă. Realitatea aceea în care tatăl știe tot și poate tot, cerând supunere pentru că, într-o societate încorsetată, ea i se datorează, nu-i așa? Peste ani, scriitorul pe care îl interesează, înainte de orice, să scrie se va așeza la masă și va găsi curajul de a așterne pe hârtie o scrisoare pentru acest tată, pater familias care nu acceptă opoziția și vrea de la copiii lui și de la toată lumea… seriozitate și sobrietate. Numita „Scrisoare către tata” (recent editată la Humanitas, în traducerea poetului Mircea Ivănescu), datând din toamna anului 1919, când Kafka, foarte bolnav, va face o criză de nervi din cauza dezaprobării familiei față de hotărârea lui de a se căsători, se naște la o pensiune din Boemia și ajunge la mama scriitorului, niciodată la destinatar. Ascunzând-o, soția supusă, iubitoare și cu spirit de sacrificiu alege să-și menajeze soțul și să i-o înapoieze fiului.

Așa că Hermann Kafka nu se va vedea niciodată oglindit în ochii fiului, care, în loc să se ocupe de prăvălie și negoț, alege să se facă scriitor. Tatăl auster, milităros nu va primi niciodată epistola dureroasă în care fiul dă un lung răspuns. „Iubite tată”, începe el, „M-ai întrebat odată, acum de curând, de ce susțin că mi-e frică de tine. Ca de obicei, n-am știut ce să-ți răspund, în parte tocmai pentru că mi-e frică de tine, în parte pentru că frica asta se întemeiază pe prea multe elemente ca să ți le pot enumera măcar pe jumătate stând de vorbă cu tine”.

„Simțământul care mă stăpânește adesea”, scrie peste câteva pagini fiul în amarul lui exercițiu de sinceritate, „al nimicniciei (un simțământ de altfel în multe privințe nobil și fecund) s-a născut în mare parte ca urmare a influenței exercitate de tine. Aș fi avut nevoie de puțină încurajare, de puțină prietenie, de o oarecare ușurare a propriului meu drum, și, în loc de toate acestea, tu mi-ai închis drumul; sigur, cu cele mai bune intenții, spunându-ți că ar fi trebuit să apuc pe altul. Dar eu nu eram în stare de așa ceva”. De ce anume nu era în stare micuțul Franz? Pe scurt, de a-și transforma existența doar într-o necontenită supunere: față de convenții și reguli de toate felurile. Haina croită de tată pentru fiu era prea mică.

Și mică avea să rămână până la sfârșit, un sfârșit nemilos, ca viața însăși, cum simțea și scria Kafka, absurd ca trecerea ființei umane prin acest lung și încâlcit proces care e propria lui viață. În cazul copilului Franz, aceasta a început și cu un episod ce avea să lase o rană și o spaimă de neuitat, povestit în prima parte a scrisorii: într-o noapte când băiețelul nu vrea să doarmă și plânge după apă, tatăl îl scoate pe balcon și-l lasă acolo, singur, în cămașa de noapte, ca să se facă „copil cuminte”. La maturitate, fiul va explica: „După ani de zile încă mai sufeream la gândul chinuitor că omul acela uriaș, tatăl meu, autoritatea supremă, putea veni să mă tragă afară din pat, aproape fără motiv, și să mă scoată în toiul nopții pe balcon, și că deci, în ochii lui, eu nu însemnam nimic”.

„Metodele de educație” ale tatălui dominator, unul dintre „tații celebri” din istoria literaturii, instaurează devreme tăcerea – o tăcere ce traduce o imposibilitate, o anomalie și o suferință, o tăcere care se va converti în cuvinte nerostite, dar așternute pe hârtie. Tăcerea aceea de ocolit, care ucide sinceritatea și normalitatea, a apărut în viața copilului Kafka pentru a nu mai dispărea niciodată. Nici amintirea ei nu va dispărarea, căci scriitorul a imortalizat-o într-o pagină din aceeași „Scrisoare către tata”: „Imposibilitatea asta a unor relații liniștite a mai avut o consecință, la urma urmelor foarte firească: m-am dezvățat să mai vorbesc. N-aș fi ajuns nici așa un mare orator, însă aș fi reușit totuși să stăpânesc limbajul omenesc obișnuit, curgător. Dar tu mi-ai interzis încă de timpuriu să iau cuvântul, amenințarea ta: «Să n-aud niciun cuvânt de-mpotrivire!» și mâna ta ridicată m-au urmărit încă de când mi-aduc aminte. Am deprins de la tine – și tu, când e vorba de lucrurile care te interesează, ești un vorbitor excelent – un fel ezitant, bâlbâit de a mă exprima, și chiar și asta a fost prea mult pentru tine, așa că în cele din urmă am tăcut, la început doar ca un gest de sfidare, pe urmă pentru că nu mai puteam nici să gândesc, nici să vorbesc. Și pentru că tu erai în fond omul care m-a crescut și m-a educat, asta a avut repercusiuni mereu în viața mea de mai târziu”.

26
/05
/17

„Ca să scrii bine, trebuie să suferi!”, era crezul său, iar pana care-i țâșnea din suflet își trage seva din lumea penală a ocnelor siberiene, unde a fost încarcerat cu lanțuri la picioare. Ridicat la rangul de mari gânditori, titanul literaturii ruse a crezut până în ultima clipă a vieții sale că lumea se va salva prin frumusețe.

20
/05
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Astăzi, când se discută în lumea întreagă soarta Europei ca un tot organic ori ca o aglomerare de state, e interesant să ni-l amintim pe George Ciorănescu (1918-1993), cel care la un moment dat spunea: „Poporul din care mă trag s-a pronunţat totdeauna pentru Europa. Poporul meu posedă deplina maturitate şi întreaga informaţie istoică şi politică pentru a sprijini crearea Europei unite, libere şi democratice”.

17
/05
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE A fost o vreme când mulţime de români plini de har se şcoleau în străinătate şi foarte curând ajungeau, prin natura profesiei, să devină adevăraţi „cetăţeni ai lumii”. Doar că multora schimbările politice de după cel de-Al Doilea Război Mondial le-au frânt ori le-au modificat din temelii destinul. Unii au depăşit momentul desţărării şi au rămas în elita culturală internaţională.

02
/05
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE „Dorul de ducă”, expresie greu de tradus în altă limbă, i-a făcut pe unii români să cutreiere lumea. Aşa s-a întâmplat cu Iulius Popper (1857-1893). La 20 de ani ajunge la Constantinopol, apoi la Paris unde urmează Şcoala politehnică. E angajat la compania Canalului de Suez şi conduce lucrări hidrotehnice la New Orleans şi la Havana (Cuba). Dar omul n-are stare.

23
/04
/17

Odată cu apariția filmului „Jackie” (regia: Pablo Larrain), primul film pentru marele ecran inspirat de viața celei mai faimoase prime doamne a Statelor Unite, editura Corint a lansat biografia „Jaqueline Bouvier Kennedy Onassis. Povestea nespusă”, publicată de Barbara Leaming în 2014.

20
/04
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE „Nu poţi fi profet în ţara ta”, aceste înţelepte vorbe poplare se potrivesc celui care, plecat la 10 ani din Iaşi, şi-a făcut o carieră remarcabilă mai ales în străinătate. Educat la Paris, modelat de iezuiţi (care l-au învăţat matematică), urmează Şcoala navală din Brest. Îşi adaugă un doctorat în Drept la Bruxelles, intră în serviciul diplomatic român şi... călătoreşte.

13
/04
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Nevoia de repere morale e o realitate prea bine cunoscută. Din acest punct de vedere, unii membri ai familiei regale române au dovedit din plin că pot constitui exemple demne de urmat. Principesa Ileana, fiica regelui Ferdinand şi a reginei Maria, născută în 1908, rămâne în amintirea românilor din ţară şi din SUA o persoană puternică, animată de spiritul datoriei, altruistă şi perfect conştientă de faptul că e prinţesă.

10
/04
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Pe vremea când frontierele erau în mare parte spiritualizate, cum ar fi spus Nicolae Titulescu, oamenii de talent, creativi, socoteau normal să se manifeste, să se desăvârşească la Bucureşti ori la Paris. Aşa a fost şi cazul Elvirei Popescu (1896- 1993), absolventă a Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti.

08
/04
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Din zecile de români formaţi în şcolile franceze se desprinde figura unică a lui Şerban Coculescu (Pius Sérvien), fiul lui Nicolae Coculescu, profesor de astronomie, fondatorul Observatorului astronomic de la Bucureşti.

06
/04
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Exilul, ca formă de protest faţă de regimul politic din ţara de origine, a căpătat, în cazul românilor, după al Doilea Război Mondial, dimensiuni dramatice. Şi aceasta pentru că a fost vorba de valuri succesive şi de motivaţii deosebite.

03
/04
/17

A rămas în istoria justiției române ca unic orator și celebru penalist, pledoariile sale fiind publicate în „Biblioteca Marilor Procese", iar în istoria teatrului românesc prin trilogia: „Viforul”, „Apus de Soare”, „Luceafărul” și comedia „Hagi Tudose” - spectacol jucat pe scena Teatrului Metropolis.

28
/03
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE În 1960 se năştea la Brăila o mică făptură căreia i s-a prezis un viitor strălucit. Proorocirea s-a împlinit doar până la o vreme. Ca şi alţi mulţi români, şi-a făcut studiile la Paris; a debutat în oraşul natal la 21 de ani dar consacrarea a început să se contureze la Paris, graţie lui Ch. Gounod care i-a încredinţat rolul Margaretei din opera Faust.