Corespondență post-Cannes – Periplu asiatic (III)
https://www.ziarulmetropolis.ro/coresponden%c8%9b%c4%83-post-cannes-%e2%80%93-periplu-asiatic-iii/

În a treia şi ultima relatare post-Cannes, tânărul critic de film Victor Morozov scrie despre alte două titluri din Asia, de această dată din China: „Ash Is Purest White”, de Jia Zhang-ke, prezentat în Competiţie, şi „Long Day’s Journey Into Night”, de Bi Gan, inclus în secţiunea Un Certain Regard.

Un articol de Victor Morozov|25 Mai 2018

Ultima parte a călătoriei cinematografice asiatice prilejuite de Festivalul de la Cannes e constituită de analiza a două filme din China.

Am decis să mă limitez la a prezenta doar filme asiatice din două motive. Pe de o parte, pentru că Asia a avut un an foarte bun la Cannes, prea puțin recunoscut ca atare de juriu (în ciuda premiului Palme d’Or pentru filmul japonez „Shoplifters”). Pe de altă parte, pentru că în România ocazia să vorbim despre filme din acea zonă geografică intervine prea rar.

Mai jos, cel mai important și (probabil) cel mai promițător dintre cineaștii chinezi sunt puși față în față.

Jiang hu er nv / Ash Is Purest White (r. Jia Zhang-ke) – Odisee feminină

Cel mai nou lungmetraj al lui Jia Zhang-ke (n. 1970) utilizează un dispozitiv narativ recognoscibil din filmele sale anterioare, dar mai ales din precedentul Mountains May Depart (2015), care urmărea viața unui cerc restrâns de persoane în trei perioade diferite (1999-2014-2025).

Demersul regizoral din acel film aducea întrucâtva cu producția ceva mai accesibilă a lui Hou Hsiao-hsien Three Times care, oarecum simetric, analiza trei relații de dragoste din trei epoci distincte. În Mountains May Depart, Jia utiliza tot soiul de trucuri pentru a demarca perioadele între ele (dintre care probabil cel mai ușor de scos în evidență era recursul la un format al imaginii diferit pentru fiecare perioadă supusă analizei).

Ash Is Purest White cuprinde și el o evoluție în timp, realizată tot sub forma unui triptic, dar glisarea dinspre un timp inițial (2001) spre unul final (2017) se face de data asta pe nesimțite. Un timp ia naștere din celălalt, iar alunecarea în viitor poate chiar să fie motivată narativ.

Qiao (interpretată de muza-și-soția lui Jia Zhang-ke, Tao Zhao) are o relație cu gangsterul Bin și cochetează cu anturajul său (un fel de bandă infracțională): sărbătoresc, se ceartă, sărbătoresc din nou. Într-o zi, cei doi sunt prinși într-o încăierare pe stradă, Qiao trage un foc de avertisment cu pistolul și este condamnată la șase ani de închisoare.

La ispășirea pedepsei, Qiao pornește să îl regăsească pe Bin și constată că fostul ei partener și-a refăcut viața. Femeia se reîntoarce în zona natală, unde preia parte din atribuțiile lui Bin și conduce vechiul local al clanului.

Ash… este un film mai bun decât precedentul: mai riguros formal și mai „plin” tematic. Aici, timpul apare ca un corolar, cu aceeași constatare dureroasă, anume că nimic nu rămâne pe loc. Vestigiile sale palpabile din prima rămân device-urile care, în decurs de nici 20 de ani, se modifică galopant: de la telefonul cu taste la smartphone.

Dar Ash… are și irizările unui revenge movie, și ale unei questa feminine. Mai important, Jia pare din nou interesat de un amestec documentar-ficțiune (briliant ilustrat în primele sale filme), în care spațiul chinez e radiografiat din perspectiva incongruenței dintre tot mai numeroasele referințe occidentale și tradiția autohtonă.

De aceea, traseul lui Qiao echivalează și cu o plonjare în sânul realităților etnice locale (nunți, înmormântări). Jia se ferește, în general, de autocolonizare, iar filmul evită strategiile cinemaului mainstream, care să trateze cu pathos drama lui Qiao.

Dar asta nu înseamnă că ar fi lipsit de mici momente ironice, ca atunci când o pereche profesionistă dansează la înmormântarea unui afacerist imobiliar dubios, iar pe fundal răsună un șlagăr occidental și se întrevăd coroane de flori și blocuri dezolante.

Regizorul reușește cu acest film să trateze deopotrivă destinul unei (mici) colectivități – banda infracțională a lui Bin, angrenată în tot felul de operațiuni necurate – și pe cel al individualității lui Qiao, în rolul magnetic al eroinei abandonate.

Jia, care și-a „îmblânzit” treptat ficțiunile din punct de vedere al formei, mânuiește atent în Ash… și cadrul lung (abandonat în Mountains…), iar filmul (2h21) are ceva mai mult timp să schițeze un destin în mișcare, în care își fac apariția o sumedenie de personaje episodice pitorești (de pildă, un individ care inventează o poveste cu OZN-uri pentru a o convinge pe Qiao să plece cu el într-o provincie îndepărtată).

S-a spus că ediția 2018 de la Cannes a fost despre sărăcie. Eu cred – așa cum o arată acest film, cum am văzut cu Asako, cum vom vedea mai jos – că a fost (și) despre timp. Iar Jia Zhang-ke, cel mai important cineast chinez în activitate, e unul dintre maeștrii săi.

Di qui zui hou de ye wan / Long Day’s Journey Into Night (r. Bi Gan) – Pe axa timpului

Și tot despre timp vorbește noul film al tânărului Bi Gan (n. 1989), fals clin d’œil la piesa de teatru a lui Eugene O’Neill.

În ciuda titlului înșelător, Long Day’s Journey Into Night n-are nimic de-a face cu destrămarea unei familii. Firul narativ foarte lax al filmului urmărește un bărbat (vag implicat într-o crimă) care caută să regăsească o femeie inubliabilă din trecutul său.

Cred că producția lui Bi Gan va da apă la moară comentatorilor: cu numeroase planuri lungi, mișcări grațioase de cameră, glisări bruște din prezent înspre trecut, filmul e învăluit într-un strat de aparentă complexitate. Ca să nu mai amintesc de planul-secvență de aproape o oră, care rulează în 3D și este anticipat de momentul când protagonistul intră într-un cinema, își pune la rândul său ochelarii 3D și adoarme.

E un dispozitiv formal pe care Bi Gan îl încercase deja în debutul Kaili Blues (2015), o remarcabilă cronică a vieții unui doctor din regiunea Kaili, compusă în genere din fapte nesemnificative, și care încorpora un plan-secvență de 40 de minute.

Kaili Blues funcționa însă pe altă tonalitate: nu elegiacă, asemenea noului film, ci profund ironică. Aproape fiecare vinietă a filmului activa un ușor sarcasm, de la privirea documentară asupra unui excavator care se chinuie să coboare de pe o platformă până la tentativele eșuate ale unui șofer de motoretă de a pleca de pe loc, fapt care o determină pe partenera lui să îl abandoneze.

Long Day’s… are ambiții mai mari, se ia mai în serios – și neîndoios vorbim de un film șarmant, al interioarelor glamorous care amintesc de Wong Kar-wai (alături de eroii care, și aici, și acolo, par oarecum deconectați de realitate), și al scheletelor de clădiri în care picură apa, ca la Tarkovski sau Tsai Ming-liang.

Filmul e o creație de cinefil, saturat de referințe și intertextualitate, iar Bi Gan, în afară de faptul că e un veritabil estet (de la muzică până la pereții tapetați ai hotelurilor sau rochia verde a femeii demult dispărute), are o concepție inedită despre timp.

Pentru un spectator răbdător, conectarea meandrelor poveștii poate fi un deliciu. E într-adevăr recompensant să vezi cum aluzia la o paletă de tenis dă naștere mai târziu unui joc de ping-pong, că o poveste despre albine și torțe din copilărie își găsește reactualizarea în prezent.

Cu toate astea, am și unele rezerve. Mai mult decât în Kaili Blues (unde planul-secvență își găsea rațiunea într-o stare interioară tulbure a personajului), Bi Gan vrea să arate că e un maestru al mișcărilor de cameră.

Și chiar dacă rezultatul e prodigios tehnic (aparatul de filmat glisează de-a lungul unui fel de tiroliană, urmărește un scuter, valsează cu o masă de biliard, își ia zborul), utilitatea sa narativă îmi scapă.

Adesea, filmul nu pare altceva decât o simplă flexare de mușchi: este o lucrare frumoasă, elegantă, dar piesele nu prea se leagă.

Bi Gan atrage atenția asupra jocului său o idee prea mult: ce altă rațiune, atunci, pentru uzul bizar (nici jumătate de film) al tehnologiei 3D, când cineastul s-ar fi putut lipsi de ea fără mari pierderi?

Cu siguranță viziunea lui Bi Gan (în Kaili Blues destul de aproape de documentar, aici destul de aproape de filmele noir) e sui generis. Dar tânărul cineast mai are ceva până să i se decanteze talentul.

13
/10
/18

În iureșul creat de Ordonanţa de Urgenţă privind redefinirea familiei în Constituţie, misiune eșuată de altfel, actorii din „Secretul Fericirii”, filmul românescce va intra în cinematografe pe 19 octombrie 2018, explică ideea de familie și relațiile de cuplu, în general, în viziunea lor.

12
/10
/18

Cel mai renumit regizor iranian, Asghar Farhadi, singurul regizor care a fost laureat cu două premii Oscar pentru cel mai bun film străin, vine la Les Films de Cannes à Bucarest. Ediția a 9-a a  festivalului bucureștean se va deschide cu același film care a deschis și festivalul de la Cannes:Everybody Knows, cel mai recent lungmetrajal regizorului, cu Penélope Cruz și Javier Bardem în rolurile principale.

12
/10
/18

S-a lansat trailerul mult așteptatului "Morometii 2",  film ce continuă "odiseea" familiei lui Ilie Moromete. Premiera naţională a filmului lui Stere Gulea va avea loc pe  5 noiembrie, la Sala Palatului, urmând ca acesta să fie lansat pe ecranele din întreaga țară pe 16 noiembrie.

11
/10
/18

Festivalul Internațional Astra Film, care are loc pentru a 25-a oară la Sibiu, între 15 și 21 octombrie, are în program 101 titluri, din care 56 de filme vor participa în cele 5 secțiuni competiționale. 11 documentare vor avea premiera mondială la Festival și 40 cea națională. Câștigătorii secțiunilor competiționale vor fi anunțați sâmbătă, 20 octombrie. Vă prezentăm un interviu cu Dumitru Budrala, director fondator Astra Film Sibiu.

10
/10
/18

„Vinovatul” / „The Guilty”, propunerea Danemarcei la Premiile Oscar și favoritul publicului cinefil din întreaga lume, a fost premiat în acest weekend la Festivalul Internațional de Film de la Zurich cu Premiul Criticii.

10
/10
/18

Sabotarea rețelei electrice a unei țări cu un arc și o săgeată e posibilă în cel mai nou film islandez al regizorului Benedikt Erlingsson: “Femeie în război” / “Woman at war”, în care e natural ca o oaie să întâlnească o dronă sau muzica să devină personaj. Povestea unei femei care declară război celor care nu respectă natura și luptă cu hotărârea unei eroine din miturile scandinave. Inclus anul acesta în selecția Semaine de la Critique la Festivalul de Film de la Cannes, filmul va rula în cinematografele din țară de vineri, 12 octombrie, distribuit de Transilvania Film.

09
/10
/18

Cea de-a 5-a ediție a HipTrip Travel Film Festival, singurul festival de film de călătorie din România, va avea loc anul acesta în perioada 11-14 octombrie la Cinema Elvire Popesco.Opt filme din întreaga lume, premiate la festivaluri internaționale precum Cannes, Berlin, Locarno, Rotterdam și Sitges, vor ajunge în premieră națională în fața publicului din România. Biletele s-au pus în vânzare pe www.eventbook.ro.

09
/10
/18

Marta Bergman și Guillaume Nicloux – printre invitații Les Films de Cannes à Bucarest. Singura prezență ‘românească’ cu un lungmetraj în ediția 2018 a festivalului de la Cannes a fost Marta Bergman, regizoare născută în România, prezentă în secțiunea ACID cu filmul Seule à mon mariage, un lungmetraj belgian filmat parțial în România, cu actrița Alina Șerban în rolul principal.

09
/10
/18

 Noul film de acțiune SF “Venom”, o producție Columbia Pictures & Marvel, cu Tom Hardy în rolul principal, a cucerit cinefilii din România și SUA deopotrivă. Lansat pe marile ecrane în week-end-ul 5-7 octombrie 2018, “Venom” a înregistrat 104.614spectatori și încasări de 2.553.269 lei, confirmând că este, într-adevăr, cea mai așteptată lansare cinematografică a toamnei.

05
/10
/18

"Nu se lasă bătrânul Clint cu una, cu două, #băinenică! Numai el știe cum face & cum drege, dar uite că aproape în fiecare an mai scoate un film... De parcă ar face concurs cu Woody Allen, pe care, na, trebuie s-o spunem, îl bate detașat, anul ăsta având două titluri: acest THE MULE și THE 15:17 TO PARIS." - Cinesseur

05
/10
/18

Am văzut și eu meta-filmul lui Jude, ăla cu titlul tltr (“too long to read”, pentru cei născuți înainte de 2000). Nu că-i rău, că nu-i rău... nu că-i bun, că nici prea bun nu e... necesar nici atât... dar să mergeți să-l vedeți că ceva-ceva tot oți alege din el.

05
/10
/18

Anul acesta, Les Films de Cannes à Bucarest organizează ediții în șapte orașe. O selecție din filmele premiate la festivalul de la Cannes și o parte din invitații lor vor călători în Timișoara, Arad, Cluj, Iași, Brașov, Oradea și Suceava. Edițiile din țară vor începe odată cu ediția bucureșteană a festivalului. Astfel, în primul weekend, 19-21 octombrie, Les Films de Cannes se va petrece concomitent în București, Timișoara și Arad.

04
/10
/18

Filminute, festivalul international de filme de un minut, a început luna aceasta cu filme din 19 țări în competiție pentru titlul Best Filminute. În fiecare an, FILMINUTE prezintă o colecție a celor mai bune filme ultrascurte din lume în nici mai mult nici mai puțin de un minut (www.filminute.com).

04
/10
/18

Lungmetrajul de animație realizat în rotoscopie „Teheran Taboo”, o explorare tandră și amuzantă a ipocriziei și contradicțiilor societății islamice va fi proiectat sâmbătă, 6 octombrie, de la 21.00, la Cinema Elvire Popesco, după Ceremonia de Premiere a celei de-a treisprezecea ediții ale Festivalului Internațional de Film de Animație Anim’est. Creepy Animation Night va avea loc vineri,  5 octombrie, de la 23.59

Page 1 of 21812345...102030...Last »