Corespondență post-Cannes – Periplu asiatic (III)
https://www.ziarulmetropolis.ro/coresponden%c8%9b%c4%83-post-cannes-%e2%80%93-periplu-asiatic-iii/

În a treia şi ultima relatare post-Cannes, tânărul critic de film Victor Morozov scrie despre alte două titluri din Asia, de această dată din China: „Ash Is Purest White”, de Jia Zhang-ke, prezentat în Competiţie, şi „Long Day’s Journey Into Night”, de Bi Gan, inclus în secţiunea Un Certain Regard.

Un articol de Victor Morozov|25 mai 2018

Ultima parte a călătoriei cinematografice asiatice prilejuite de Festivalul de la Cannes e constituită de analiza a două filme din China.

Am decis să mă limitez la a prezenta doar filme asiatice din două motive. Pe de o parte, pentru că Asia a avut un an foarte bun la Cannes, prea puțin recunoscut ca atare de juriu (în ciuda premiului Palme d’Or pentru filmul japonez „Shoplifters”). Pe de altă parte, pentru că în România ocazia să vorbim despre filme din acea zonă geografică intervine prea rar.

Mai jos, cel mai important și (probabil) cel mai promițător dintre cineaștii chinezi sunt puși față în față.

Jiang hu er nv / Ash Is Purest White (r. Jia Zhang-ke) – Odisee feminină

Cel mai nou lungmetraj al lui Jia Zhang-ke (n. 1970) utilizează un dispozitiv narativ recognoscibil din filmele sale anterioare, dar mai ales din precedentul Mountains May Depart (2015), care urmărea viața unui cerc restrâns de persoane în trei perioade diferite (1999-2014-2025).

Demersul regizoral din acel film aducea întrucâtva cu producția ceva mai accesibilă a lui Hou Hsiao-hsien Three Times care, oarecum simetric, analiza trei relații de dragoste din trei epoci distincte. În Mountains May Depart, Jia utiliza tot soiul de trucuri pentru a demarca perioadele între ele (dintre care probabil cel mai ușor de scos în evidență era recursul la un format al imaginii diferit pentru fiecare perioadă supusă analizei).

Ash Is Purest White cuprinde și el o evoluție în timp, realizată tot sub forma unui triptic, dar glisarea dinspre un timp inițial (2001) spre unul final (2017) se face de data asta pe nesimțite. Un timp ia naștere din celălalt, iar alunecarea în viitor poate chiar să fie motivată narativ.

Qiao (interpretată de muza-și-soția lui Jia Zhang-ke, Tao Zhao) are o relație cu gangsterul Bin și cochetează cu anturajul său (un fel de bandă infracțională): sărbătoresc, se ceartă, sărbătoresc din nou. Într-o zi, cei doi sunt prinși într-o încăierare pe stradă, Qiao trage un foc de avertisment cu pistolul și este condamnată la șase ani de închisoare.

La ispășirea pedepsei, Qiao pornește să îl regăsească pe Bin și constată că fostul ei partener și-a refăcut viața. Femeia se reîntoarce în zona natală, unde preia parte din atribuțiile lui Bin și conduce vechiul local al clanului.

Ash… este un film mai bun decât precedentul: mai riguros formal și mai „plin” tematic. Aici, timpul apare ca un corolar, cu aceeași constatare dureroasă, anume că nimic nu rămâne pe loc. Vestigiile sale palpabile din prima rămân device-urile care, în decurs de nici 20 de ani, se modifică galopant: de la telefonul cu taste la smartphone.

Dar Ash… are și irizările unui revenge movie, și ale unei questa feminine. Mai important, Jia pare din nou interesat de un amestec documentar-ficțiune (briliant ilustrat în primele sale filme), în care spațiul chinez e radiografiat din perspectiva incongruenței dintre tot mai numeroasele referințe occidentale și tradiția autohtonă.

De aceea, traseul lui Qiao echivalează și cu o plonjare în sânul realităților etnice locale (nunți, înmormântări). Jia se ferește, în general, de autocolonizare, iar filmul evită strategiile cinemaului mainstream, care să trateze cu pathos drama lui Qiao.

Dar asta nu înseamnă că ar fi lipsit de mici momente ironice, ca atunci când o pereche profesionistă dansează la înmormântarea unui afacerist imobiliar dubios, iar pe fundal răsună un șlagăr occidental și se întrevăd coroane de flori și blocuri dezolante.

Regizorul reușește cu acest film să trateze deopotrivă destinul unei (mici) colectivități – banda infracțională a lui Bin, angrenată în tot felul de operațiuni necurate – și pe cel al individualității lui Qiao, în rolul magnetic al eroinei abandonate.

Jia, care și-a „îmblânzit” treptat ficțiunile din punct de vedere al formei, mânuiește atent în Ash… și cadrul lung (abandonat în Mountains…), iar filmul (2h21) are ceva mai mult timp să schițeze un destin în mișcare, în care își fac apariția o sumedenie de personaje episodice pitorești (de pildă, un individ care inventează o poveste cu OZN-uri pentru a o convinge pe Qiao să plece cu el într-o provincie îndepărtată).

S-a spus că ediția 2018 de la Cannes a fost despre sărăcie. Eu cred – așa cum o arată acest film, cum am văzut cu Asako, cum vom vedea mai jos – că a fost (și) despre timp. Iar Jia Zhang-ke, cel mai important cineast chinez în activitate, e unul dintre maeștrii săi.

Di qui zui hou de ye wan / Long Day’s Journey Into Night (r. Bi Gan) – Pe axa timpului

Și tot despre timp vorbește noul film al tânărului Bi Gan (n. 1989), fals clin d’œil la piesa de teatru a lui Eugene O’Neill.

În ciuda titlului înșelător, Long Day’s Journey Into Night n-are nimic de-a face cu destrămarea unei familii. Firul narativ foarte lax al filmului urmărește un bărbat (vag implicat într-o crimă) care caută să regăsească o femeie inubliabilă din trecutul său.

Cred că producția lui Bi Gan va da apă la moară comentatorilor: cu numeroase planuri lungi, mișcări grațioase de cameră, glisări bruște din prezent înspre trecut, filmul e învăluit într-un strat de aparentă complexitate. Ca să nu mai amintesc de planul-secvență de aproape o oră, care rulează în 3D și este anticipat de momentul când protagonistul intră într-un cinema, își pune la rândul său ochelarii 3D și adoarme.

E un dispozitiv formal pe care Bi Gan îl încercase deja în debutul Kaili Blues (2015), o remarcabilă cronică a vieții unui doctor din regiunea Kaili, compusă în genere din fapte nesemnificative, și care încorpora un plan-secvență de 40 de minute.

Kaili Blues funcționa însă pe altă tonalitate: nu elegiacă, asemenea noului film, ci profund ironică. Aproape fiecare vinietă a filmului activa un ușor sarcasm, de la privirea documentară asupra unui excavator care se chinuie să coboare de pe o platformă până la tentativele eșuate ale unui șofer de motoretă de a pleca de pe loc, fapt care o determină pe partenera lui să îl abandoneze.

Long Day’s… are ambiții mai mari, se ia mai în serios – și neîndoios vorbim de un film șarmant, al interioarelor glamorous care amintesc de Wong Kar-wai (alături de eroii care, și aici, și acolo, par oarecum deconectați de realitate), și al scheletelor de clădiri în care picură apa, ca la Tarkovski sau Tsai Ming-liang.

Filmul e o creație de cinefil, saturat de referințe și intertextualitate, iar Bi Gan, în afară de faptul că e un veritabil estet (de la muzică până la pereții tapetați ai hotelurilor sau rochia verde a femeii demult dispărute), are o concepție inedită despre timp.

Pentru un spectator răbdător, conectarea meandrelor poveștii poate fi un deliciu. E într-adevăr recompensant să vezi cum aluzia la o paletă de tenis dă naștere mai târziu unui joc de ping-pong, că o poveste despre albine și torțe din copilărie își găsește reactualizarea în prezent.

Cu toate astea, am și unele rezerve. Mai mult decât în Kaili Blues (unde planul-secvență își găsea rațiunea într-o stare interioară tulbure a personajului), Bi Gan vrea să arate că e un maestru al mișcărilor de cameră.

Și chiar dacă rezultatul e prodigios tehnic (aparatul de filmat glisează de-a lungul unui fel de tiroliană, urmărește un scuter, valsează cu o masă de biliard, își ia zborul), utilitatea sa narativă îmi scapă.

Adesea, filmul nu pare altceva decât o simplă flexare de mușchi: este o lucrare frumoasă, elegantă, dar piesele nu prea se leagă.

Bi Gan atrage atenția asupra jocului său o idee prea mult: ce altă rațiune, atunci, pentru uzul bizar (nici jumătate de film) al tehnologiei 3D, când cineastul s-ar fi putut lipsi de ea fără mari pierderi?

Cu siguranță viziunea lui Bi Gan (în Kaili Blues destul de aproape de documentar, aici destul de aproape de filmele noir) e sui generis. Dar tânărul cineast mai are ceva până să i se decanteze talentul.

18
/02
/20

CRONICĂ DE FILM Chiar dacă titlul său trimite, în primul rând, la teribilul incendiu din 2015, documentarul „colectiv” (2019), regizat de Alexander Nanau, urmărește mai degrabă efectele tragediei asupra societății. Este o alegere ambițioasă, dar nu lipsită nici de riscuri.

17
/02
/20

„Călătoria fantastică a Maronei” (r. Anca Damian), „La Gomera” (r. Corneliu Porumboiu), „Monștri.” (r. Marius Olteanu), „Parking” (r. Tudor Giurgiu) și „Touch Me Not” (r. Adina Pintilie) intră oficial în cursa pentru trofeul Gopo la categoria Cel mai bun film de lungmetraj. Câștigătorii vor fi anunțați în cadrul Galei Premiilor Gopo, care va avea loc marți, 24 martie, la Teatrul Național I.L. Caragiale din București.

17
/02
/20

Timp de două săptămâni, realizatorii și protagoniștii filmului ”colectiv” se vor întâlni cu publicul din Cluj, Sibiu, Timișoara, Craiova, Sfântu Gheorghe, Brașov, București, Iași, Galați, Constanța, Piatra Neamț și Bacău

13
/02
/20

CRONICĂ DE FILM La aproape 90 de ani, Clint Eastwood nu se lasă: propune un nou film ca regizor, „Richard Jewell” (2019), ajuns acum şi în cinematografele din România. O altă poveste inspirată din realitate despre un erou apărător al Americii, regizată cu aparentă simplitate, dar şi cu obişnuitul patos.

13
/02
/20

Cea de-a 5-a ediție Alpin Film Festival este un tribut adus alpinistului Zsolt Török, pornit în 2019 într-o ultimă expediție, în munții Făgăraș. Sâmbătă, pe 28 februarie, un eveniment special în memoria celui care a dus numele României pe cele mai înalte culmi va avea loc la Castelul Cantacuzino din Bușteni.

12
/02
/20

Asociația Cinemascop cu sprijinul HBO Europe lansează cea de-a 2-a ediție a concursului de scenarii: WRITE A SCREENPLAY FOR…/ SCRIE UN SCENARIU PENTRU…, organizat cu ocazia ediției a patra a American Independent Film Festival, care va avea loc în București, în perioada 24-30 aprilie 2020.

11
/02
/20

CRONICĂ DE FILM În „Tipografic Majuscul”, unul din cele două filme cu care participă la Berlinale, în secţiunea Forum, Radu Jude îşi continuă interesul pentru trecutul României. Acum o face sub forma unui film-eseu greu de încadrat, prin care duce căutările sale stilistice recente într-o zonă radicală şi extrem de ofertantă.

Page 1 of 25812345...102030...Last »