Tânărul critic de film Victor Morozov continuă relatările post-Cannes 2018 şi scrie despre cele mai noi filme, ambele în competiţie, realizate de doi autori importanţi: „Three Faces”, al iranianului Jafar Panahi, şi „The Wild Pear Tree”, al turcului Nuri Bilge Ceylan.
Un articol de Victor Morozov|23 mai 2018
Cannes 2018: tot în Asia, de data asta dinspre Est înspre Vest. Și dinspre narațiunile cum nu se poate mai apolitice, în care nimic nu vine să penetreze universul ficțional intim, aproape atemporal, din Japonia, înspre un cinema (vrând-nevrând) politic, în care reverberațiile socialului se răsfrâng în chip incontestabil asupra materialului filmat. Doi cineaști importanți, în competiția principală.
Se rokh / Three Faces (r. Jafar Panahi) – Constrângeri și libertăți
De la moartea lui Abbas Kiarostami, Jafar Panahi (n. 1960) a rămas cel mai mare cineast iranian în activitate. Kiarostami a fost genial; Panahi a început ca asistent al său (chiar joacă acest rol în Through The Olive Trees, din 1994), iar asta se vede.
Primele filme ale lui Panahi abordează destul de incisiv injustițiile din Iran; înainte de asta, tot el a luat și primul premiu de la Cannes acordat unui film iranian – Caméra d’or în 1995 pentru The White Balloon, un film ingenuu despre copilărie în descendența evidentă a lui Albert Lamorisse, scris de Abbas Kiarostami, care peste doi ani urma să primească Palme d’Or.
Însă, ca în cazul lui Kiarostami, care în ultimii ani de viață a activat mai mult prin Franța sau Japonia, și Panahi are probleme cu autoritățile, iar scaunul care îi era destinat la conferințele de presă a rămas din nou gol, așa cum s-a întâmplat și cu Taxi, filmul cu care a câștigat Ursul de Aur în 2015.
Paradoxal totuși, de când are interdicție de a părăsi țara și de a filma (continuând totuși să filmeze), Panahi pare că a devenit şi mai mordant – sau cel puțin a găsit o altă formă de a denunța chiar mai eficient probleme din țara sa.
Spre deosebire de Taxi, care era o cronică realistă a capitalei și a locuitorilor ei, prilejuită de o serie de trasee cu taxiul al cărui șofer era chiar Panahi, Three Faces are o poveste: o fată își înscenează sinuciderea spre a convinge o actriță cunoscută (Behnaz Jafari) să o ajute să își continue studiile la Teheran. Actrița apelează cu disperare la Panahi (personajele principale își joacă propriul rol), iar cei doi merg să investigheze în cătunul fetei.
Rezultatul se apropie de reușitele lui Kiarostam; fiindcă nu numai că Panahi a găsit un alt mod, mai autentic și mai discret, de a denunța – prin subversiune –, dar constrângerile (bugetul modic al filmului, care e făcut cu ce s-a găsit) îi impun o formă splendidă de autoreflexivitate. Cred că cele mai bune filme ale lui Panahi sunt Taxi și Three Faces (This Is Not A Film nu l-am văzut).
Din ce îmi amintesc, Taxi – care sub raportul mijloacelor e chiar mai spartan – mi s-a părut mai consecvent formal. Însă noul său film e mai complex, chiar dacă face uneori uz de un plan-contraplan ce ar putea fi perceput ca enervant. Întâlnirile ocazionate de mica anchetă a celor doi în sat sunt un comentariu subtil, aproape documentar, despre starea țării.
Cele mai bune momente ale filmului sunt astfel de scene de punere în abis, în care spectatorul este obligat să oscileze între ce vede și ce crede (regizorul-personaj-al-regizorului sau regizorul-persoană-reală?).
Ca mulți alți mari cineaști, Panahi explorează aici o formă delicată de docuficțiune – iar autoreflexivitatea sa merge foarte departe. Uneori, șarja este fățișă, ca atunci când actrița îi mărturisește unui sătean curios că Panahi nu poate călători în străinătate.
Prefer acest film unui The Circle (2000), în care Panahi trata condiția femeii în Teheran, pentru că acolo denunțul, chiar dacă necesar, era destul de gros. Aici, în măsura în care filmul, ca și proiectele lui Kiarostami, poate fi citit în cheia unui periplu prin satul iranian, în care oamenii se arată așa cum sunt, cred că e vorba de o operă importantă.
Adesea, Panahi filmează de la distanță, în planuri lungi, care nu intervin în schimburile de replici ce par spontane. Partea a doua a filmului, care prezintă interacțiunea dintre actriță, regizor și săteni e un regal etnic, în care limbile vorbite se amestecă, iar dialogurile – fie ele improvizate sau nu (Three Faces a luat Premiul pentru scenariu) – dau naștere unor situații savuroase: de pildă, scena în care un sătean îi lasă în grijă lui Panahi prepuțul fiului său.
Sper, bineînțeles, ca pedeapsa absurdă a lui Panahi să ia sfârșit cât de curând. Și sper, de asemenea, să continue să facă filme la fel de provocatoare estetic. Iar constrângerile, cu scopul de a obține un adevăr documentar, să fie autoimpuse.
Ahlat agaci / The Wild Pear Tree (r. Nuri Bilge Ceylan) – Acasă la tata, din nou
Am ales să văd ultimul film al lui Nuri Bilge Ceylan (n. 1959) în locul lui Burning, de Chang-dong Lee, dintr-o preocupare încăpățânat-auteuristă: i-am urmărit cu oarecare religiozitate toate filmele.
Unele dintre ele, precum Distant (2002) sau – în amintirile mele ușor halucinate – Climates (2006), sunt bijuterii. Altele (vezi Three Monkeys, 2008) ratează.
Însă una peste alta Ceylan îmi pare un autor de film respectabil, care niciodată nu a făcut – sau nu a părut să facă – mari concesii premiilor de festival, à la Lanthimos (și totuși de premii nu a dus lipsă).
Doar că, pe măsură ce bugetele i s-au mărit, input-ul personal, ba chiar cvasi-autobiografic în Clouds of May (1999), s-a subțiat. Încă mai cred că Once Upon A Time In Anatolia e un film foarte bun. Am mai multe dubii cu Winter Sleep, pentru care a luat Palme d’Or la Cannes.
Când vine vorba de mijloacele megalomane, The Wild Pear Tree aduce cel mai tare cu acesta din urmă: un alt mastodont de peste trei ore care examinează răbdător viața chinuită a unui personaj într-un context rural.
Ceylan a demonstrat că poate fi un cronicar iscusit atât al orașului (mai ales în Distant), cât și al satului, iar tematic filmul pare să se întoarcă la izvorul primelor sale eforturi, care exploatau moderat-poetic decalajul dintre sat și oraș.
Povestea urmărește un tânăr absolvent cu ambiții de scriitor, care se întoarce din Çanakkale în satul natal. Nimic nou sub soare la capitolul ăsta (ca idee, pentru o narațiune similară, dar poate că ceva mai hazoasă, merită încercat Acasă la tata, al lui Andrei Cohn).
Tot cu tatăl e și conflictul personajului din filmul lui Ceylan: un bărbat enigmatic, profesor la școala din sat și jucător la cârciumă – singura figură a filmului pe care Ceylan plachează mai mult decât cuvinte găunoase și cu care fiul, adesea detestabil, are ce are.
În rest, pentru trei ore dilatate substanțial, filmul surprinde diferitele întâlniri ale personajului, care se finalizează în discuții nesfârșite (iar faptul că durează atât nu conduce către un tablou mai amplu pe care să îl descoperim deplin abia la final).
În sensul ăsta, Ceylan îmi pare a fi un Abdellatif Kechiche al satului și al personajelor turmentate pe interior. Doar că subiecții lui Kechiche discută de dragul discuției, nimicuri cotidiene sunt îndelung disecate, ceea ce poate să confere anumitor pasaje din filmele lui, altminteri inegale sau imperfecte, aparența unor viniete documentare despre tinerețe.
Ambiția lui Ceylan în The Wild Pear Tree e ca lucrurile să aibă ceva miez, astfel că fiecare dialog pare nu doar obositor, ci și tezist, pus în slujba unei anumite idei.
La un moment dat, un tânăr imam din film spune că cine se concentrează pe formă obligatoriu ratează conținutul. Cam asta pare să fi făcut și cineastul, fiindcă filmul său e un amestec amorf de planuri lungi și dialoguri tăiate agresiv, care în definitiv nu reușesc să treacă de stadiul de simplă demonstrație a unor convingeri.
The Wild Pear Tree e greoi, iar regizorul lui pare să se afle în plin proces de manierizare, orbit parcă de amploarea ambițiilor. Ai crede că scopul lui Ceylan e să arate că e un mare autor. Ca și cum un film foarte lung ar fi automat un film foarte bun. Nu e.
Citiţi prima relatare despre Cannes 2018 aici.
