Corespondență: Les Films de Cannes à Cannes (III)
https://www.ziarulmetropolis.ro/corespondenta-les-films-de-cannes-a-cannes-iii/

În ultima sa corespondenţă de la Cannes, Mihai Cristea a scris despre cel mai nou film al regizoarei Claire Denis, ”Un beau soleil intérieur”, cu Juliette Binoche în rolul principal, şi despre documentarul ”Napalm”, de Claude Lanzmann, care a filmat în Coreea de Nord. Și a surprins-o printr-o fotografie pe Elle Fanning.

Un articol de Mihai Cristea|27 mai 2017

În ultima mea seară la Cannes se proiecta în competiție Redoubtable al lui Michel Hazanavicius, un biopic despre Jean-Luc Godard pornind de la cele două cărți de memorii scrise de a doua lui soție, Anne Wiazemsky. Am citit înainte să ajung la Cannes cam o treime dintr-Un an de studiu (tradusă la noi la Nemira) și cartea nu m-a entuziasmat, o relatare politicoasă despre începuturile relației cu Godard. Am decis la fața locului: filmografia lui Hazanavicius + literatura doamnei Wiazemsky = red flag.

Am intrat în schimb la filmul Un beau soleil intérieur regizat de Claire Denis, care a deschis anul acesta Quinzaine des realisateurs. Filmele din această secțiune aflată în afara festivalului se proiectează în cinematografele împânzite prin oraș și pot intra la ele și plătitorii de bilet, nu doar acreditații.

Un beau soleil intérieur este o pledoarie pentru căutarea echilibrului interior atunci când nimic nu se leagă. Într-o construcție intimistă, Juliette Binoche e figura centrală, o femeie foarte atrăgătoare trecută de prima tinerețe, divorțată și cu un copil, aflată într-un moment de vulnerabilitate (sau nu), cu un șir de bărbați de diverse vârste roind în jurul ei, unii însurați, alții nu.

Masculii par la prima vedere tipologii unilateral schițate: bărbatul însurat, brutal și manipulator („am orgasm cu tine doar pentru că te detest” – îi zice ea), tinerelul artist nesigur pe el, vecinul pămpălău politicos, bârfitorul de care te tot lovești pentru că te învârți cu el prin aceleași sfere profesionale, ex-soțul mult mai bătrân, omul simplu trecut de 50 ani fără studii și perspective.

Farmecul filmului rezidă în faptul că aceste contacte fulgurante au rolul de a modula o confuzie emoțională complexă. Bazat în principal pe dialogul între sexe purtat pe tonalități diverse, povestea devine vehicul pentru Binoche, o actriță capabilă să treacă de la o secundă la alta prin stări diametral opuse.

Logoreic à la française, fără briz-brizuri vizuale, filmul emană un parfum vechi, rohmerian. Nebănuite sunt căile selecționării, dar mi se pare un pic trist că pentru o astfel de bijuterie nu s-a găsit un slot în competiția oficială. Este filmul pe care îmi doresc cel mai mult să îl revăd cu prima ocazie.

**********************

Fac două paranteze. Prima e cu caracter bulevardier la modul propriu. Într-o plimbare scurtă pe Croazetă, observi cum circulația se blochează pentru că o vedetă trece strada trăgând după ea o armată întreagă de pozari profesioniști sau ocazionali.

Am mers 1 km într-un sens și la un moment dat am văzut-o pe Eva Longoria cu soțul. M-am întors și m-am intersectat cu Elle Fanning. Dacă eu am reușit să dau nas în nas cu două staruri în mai puțin de o oră, fără să-mi propun treaba asta, îmi imaginez ce volum de muncă au bieții paparazzi care fac ture pe faleza respectivă. Nu știu cum să spun, dar o poză făcută de mine cu ceafa lui Elle Fanning este fix ce trebuie înaintea unui paragraf despre un film de Claude Lanzmann. Ha.

elle fanning

Elle Fanning. Sau, mai exact, ceafa tinerei actrițe.

A doua remarcă e despre deliciile neștiute ale îndeletnicirii de ecusonat. Am aflat în ultima zi, fix înainte de plecare, că îmi fusese repartizată o căsuță poștală unde primeam zilnic corespondența, materiale promoționale, caiete pentru presă de la diverși producători etc. Când am deschis cutia poștală și s-au prăvălit peste mine trei kilograme de maculatură festivalieră, m-am bucurat ca un copil care a scuturat pomul de Craciun și i-au căzut cadourile în cap. Începător.

**********************

Ultimul film pe care l-am prins a fost Napalm, un documentar de Claude Lanzmann prezentat în afara competiției. Într-un sondaj făcut înainte de începerea festivalului printre mai mulți critici de renume, Richard Brody de la New Yorker plasa acest film în vârful interesului personal.

În sondajul făcut de Ionuț Mareș pentru Ziarul Metropolis, lista rușinii ar fi fost pentru mine foarte lungă, dar Shoah l-am văzut integral la Cinema Elvira Popescu acum câțiva ani, proiectat în două zile consecutive ca avanpremieră la One World Romania.

Ba chiar am avut o tentativă să citesc A Patagonian Hare, cartea lui de memorii, fiind într-o perioadă mai dificilă n-am reușit să trec de primele 20 de pagini din masivul volum. Aș fi aflat din carte povestea care stă la baza filmului.

După terminarea războiului din Coreea, când avea 33 de ani, Lanzmann a făcut parte din prima delegație de occidentali formată din 6 persoane ce a vizitat Coreea de Nord la invitația personală a liderului Kim Ir-sen.

Lanzmann explică în film foarte limpede contextul: Eram comunist, comunismul însemna pentru mine în acel moment Stalingrad, baricada și rezistența împotriva nazismului, bineînțeles că regimul din Coreea de Nord îmi era prieten și am acceptat imediat invitația cu onoare și interes. 

După o lună de stat în recluziva țară comunistă, se simte slăbit și cere ajutor să i se facă o injecție cu vitamine. În camera de hotel e trimisă o infirmieră însoțită de o duzină de tovarăși vigilenți. Procedura e reluată în zilele următoare, dar numărul tovarășilor scade de la o zi la alta cu unul. Printr-o conjunctură favorabilă, ajunge singur în camera de hotel cu femeia de care se îndrăgostește fulgerător. Atracția reciprocă nu se consumă fizic. Își dau întâlnire a doua zi pe un pod din centrul orașului. Iau o barcă și vâslesc către o insulă din vecinătate.

În timpul războiului din Coreea, SUA au aruncat 450.000 de bombe peste o țară care avea la vremea aceea 400.00 de locuitori. Nord-coreeanca își dezvelește o parte din trup, îi arată o rană și pronunță într-un gest încărcat de erotism ambiguu singurul cuvânt pe care ambii îl înțeleg: napalm.

La întoarcerea în capitală, tovarășii descoperă întreaga aventură, localnica este târâtă într-un tribunal format ad hoc, Lanzmann ia foc și amenință cu un mare scandal mediatic în Occident dacă femeia pățește ceva, se pare că pledează convingător încât să fie lăsată în pace să se întoarcă la spital. E o poveste care l-a marcat toată viața și baza de pornire a documentarului.

A fost o scurtă întâlnire și, la fel ca povestea de dragoste din filmul lui David Lean, nu a fost niciodată consumată –  nu pentru că eu eram puritan ca personajele din Brief Encounter, ci pentru că eram urmăriți! Mai mulți oameni mi-au spus de ani de zile că ar trebui să fac un film despre asta, dar nu vedeam cum ar fi fost posibil. Oricine altcineva ar fi făcut un film cu actori, filmat într-un loc din Asia pe malul unui râu, pentru că este imposibil să filmezi în Phenian. Asta ar fi făcut probabil Spielberg: ar fi construit orașul și râul. Chiar dacă aș fi avut mijloacele să o fac în felul ăsta, nu aș fi știu cum. Și pentru că este povestea mea, trebuie să o filmez eu și nimeni altcineva – Claude Lanzmann

Regizorul forțează imposibilul și revine în Coreea de Nord, filmează pe ascuns tot ce se poate filma într-o vizită de turist din zilele noastre și încearcă să relateze de la fața locului. Documentarul îți lasă la început un sentiment ambivalent, cu remarci de curtoazie (ca să fiu politicos) la adresa țării, dar devine emoționant când dezvăluie povestea unei relații interzise. La un moment dat, aflat pe același pod încearcă să se descotorosească de codița securistă nord-coreeană și mărturisește: La fel ca Srebrnik în Shoah, pot să declam și eu – Das ist das Platz!

Cam asta a fost.

 

Mihai Cristea este un colaborator ocazional al blogului de cinema cinesseur.blogspot.com, unde publică relatări de la marile festivaluri de film.

 

Foto sus: „Un beau soleil intérieur”

29
/10
/20

PORTRET Cunoscuta regizoare japoneză Naomi Kawase, o obişnuită a Festivalului de la Cannes, va susţine sâmbătă, de la ora 17.00, un masterclass online pentru publicul din România, în cadrul "Les Films de Cannes à Bucarest", unde este invitat special. Prilej de a vă propune un scurt portret al acestei cineaste inclasabile.

28
/10
/20

CRONICĂ DE FILM „Mia își ratează răzbunarea” (2020), al doilea lungmetraj, realizat tot în regim independent, al regizorului Bogdan Theodor Olteanu, este o comedie care vorbește despre feminitate și are ca protagonistă o tânără actriță, jucată de Ioana Bugarin.

23
/10
/20

„Desigur, cel mai important în perioada aceasta este să fim sănătoși și să facem ca lucrurile să continue să meargă cât de cât într-o normalitate, de la școală și familiile noastre și până la joburi – care sunt în pericol, în special cele ale free-lancerilor din domeniul cultural și al organizării de evenimente. Altfel însă, e important și să încercăm să ne păstrăm pe cât se poate obiceiurile din viața noastră de dinainte – inclusiv cele care nu sunt necesare supraviețuirii imediate, cum sunt cele culturale în general și un festival de film în particular. Căci da, nu se oprea lumea în loc dacă nu organizam noi ediția a 11-a a Les Films de Cannes à Bucarest – însă ne-am încăpățânat tocmai pentru fărâma de normalitate pe care continuarea acestei tradiții o aduce în viața noastră” spune Cristian Mungiu, inițiatorul festivalului.

22
/10
/20

Săptămâna aceasta, marele regizor, scenarist și actor Nikita Mihalkov, laureat al premiului Oscar, a împlinit 75 de ani, iar TVR 2 îl aniversează programând două dintre filmele sale reprezentative. Bărbierul din Siberia”, cu Julia Ormond, Oleg Menşikov şi Richard Harris – sâmbătă, la Filmul săptămânii şi Ochi negri (OCI CIORNIE), cu inegalabilul actor Marcello Mastroianni - duminică, la Filmul de Artă.

21
/10
/20

CRONICĂ DE FILM Prezentat în premieră la Festivalul Astra de la Sibiu şi selectat la prestigiosul IDFA (International Documentary Film Festival Amsterdam), „Copii pierduţi pe plajă” (2020) este debutul în lungmetrajul documentar al tinerei regizoare Alina Manolache şi încearcă să facă un portret al generaţiei de 30 ani, născută imediat după Revoluţie.

20
/10
/20

Mai sunt doar câteva zile până la startul celei de-a 11-a ediții a Les Films de Cannes à Bucarest ce va avea loc între 23 octombrie și 1 noiembrie. Timp de zece zile spectatorii vor putea vedea cele mai noi titluri de la Cannes 2020 și din selecția celor mai importante festivaluri de film din lume la drive-in dar și outdoor.

19
/10
/20

„Spiral/ Spirala”, primul lungmetraj al regizoarei clujene Cecília Felméri, a fost recompensat cu Mențiunea Specială a Juriului în Competition 1-2 la Festivalul Internațional de Film de la Varșovia.

19
/10
/20

CRONICĂ DE FILM Programat să poată fi văzut la noua ediţie a Festivalului "Les Films de Cannes à Bucarest" (23 octombrie - 1 noiembrie), adaptată condiţiilor de pandemie, „Mandibules” (2020), cel mai recent film al excentricului regizor francez Quentin Dupieux, este o comedie absurdă a cărei lejeritate este şi marele său atu.

18
/10
/20

Asociația Arta în Dialog anunță cea de-a șaptea ediției a Festivalului de Film UrbanEye, care va avea loc în perioada 4 – 8 noiembrie online, dar și în mai multe birouri de arhitectură din România.

Pagina 1 din 27312345...102030...Ultima »