Corespondenţă: Les Films de Cannes à Cannes (II)
https://www.ziarulmetropolis.ro/corespondenta-les-films-de-cannes-a-cannes-partea-a-doua/

Corespondenţă de la Cannes: În „The Square”, regizorul suedez Ruben Östlund ia peste picior mai multe subiecte dintr-o societate civilizată: echitatea socială şi raporturile de putere între indivizi, limitele libertăţii de expresie, lumea publicitară şi efectele perverse generate de media, arta contemporană şi artists talk(s).

Un articol de Mihai Cristea|24 mai 2017

În momentul în care s-a afișat orarul complet înaintea începerii festivalului, proiecția filmului lui Haneke coincidea fix cu decolarea avionului meu de întoarcere acasă, dar filmul lui Haynes avea premiera în intervalul cât mă aflam la Cannes, așa că puteam să visez frumos. Cei doi regizori se plasau pe primele două locuri on my wishful playlist.

Am intrat la limită în sală la Wonderstruck, cu mari emoții, la o proiecție cu un grad de interes foarte ridicat, a doua zi după premiera lui mondială. Todd Haynes e unul dintre cineaștii mei preferați, stilist desăvârșit care ar fi meritat cu prisosință un Palme d’Or pentru Carol.

Wonderstruck, filmul cu care s-a prezentat anul acesta în competiție, e unul în cheie minoră, tipic pentru filmografia lui Haynes cam tot la fel de mult cât e Hugo pentru cea a lui Scorsese, parelelă facilă având în vedere că ambele filme își trag seva din două romane grafice ale aceluiași autor, Brian Selznick. Am citit (e corect verbul pentru romane grafice?) Invenția lui Hugo Cabret la momentul traducerii în limba română, sunt convins că e doar o chestiune de timp până când și Wonderstruck va apărea pe tarabele din librăriile neaoșe.

Până și cei doi băieței care joacă rolurile principale în cele două filme par unul și același, dar nu mă simt în stare să trag o concluzie haioasă despre cum funcționează typecastigul în astfel de rețete. „Hugo-ul lui Haynes” e de fapt un film fracturat în două povești, un diptic plasat temporal la 50 de ani distanță în care cele două personaje, doi copii surzi (un băiețel în anii 70, o fetiță în anii 20), caută un sens pentru frământările la care nu au răspuns, într-un mic act de rebeliune juvenilă, hoinărind pe străzile New York-ului. Intuim, presupunem legătura dintre cele culoare, dar intersecția lor va fi devoalată abia în ultimele 5 minute.

Deși e un film pentru un public foarte larg, cu pretenții la box office, având în spate colosul Amazon printre producători, Haynes ține ștacheta destul de sus la nivel stilistic, asaltând privitorul printr-o feerie de culori si sunete (disco, David Bowie etc.) pentru perioada șaptezecistă și temporizând printr-o sobrietatate monocromă în celalată jumătate.

Nu țin să înot contra curentului cu orice preț; probabil că numerologia 1927-1977 din film nu îi va purta noroc regizorului la palmaresul festivalului din 2017, dar un Haynes biased ca mine a mai umflat un pic nota de apreciere a filmului când alți comentatori au dat cu el de pământ.

**********************

Ziua a doua am încheiat-o cu proiecția de presă de la zece seara a filmului The Square, regizat de Ruben Östlund, un cineast aflat în acceași situație cu Mundruczó, să fie prezent cu filmul anterior în secțiunea Un Certain Regard și de data asta în competiție.

Ideea de la care a pornit filmul e o instalație de artă creată de Östlund și expusă într-un muzeu din sudul Suediei, un pătrat ca simbol al unui sanctuar umanist, loc al drepturilor egale, altruismului și încrederii între semeni.

Filmul e de fapt o satiră pornind de la acest mesaj, regizorul ia peste picior mai multe subiecte dintr-o societate civilizată: echitatea socială și raporturile de putere între indivizi, limitele libertății de expresie, lumea publicitară și efectele perverse generate de media, arta contemporană și artists talk(s).

Filmul debutează ca un fel de screwball comedy, într-un interviu femeia ziarist reușește să îl pună în dificultate pe un șarmant patron de galerie de artă contemporană cu propriile arme ale acestuia, un limbaj pompos și golit de sens. Este prima dintr-un șir de scene la care am râs cu lacrimi. Bărbatul devine figura centrală a filmului, îi urmărim aventura urbană, suntem martori la schisma care se produce gradat în interiorul lui între declarațiile nobile și acțiunile ignobile. Östlund e un regizor care funcționează bine pe distanțe scurte, își arată măiestria în secvențe disparate, un virtuoz al absurdului.

Mai dau două exemple, nu pot fi considerate spoilere în economia filmului. Acum ceva timp am văzut piesa de teatru Artists Talk regizată de Gianina Cărbunariu, o serie de vignette cu efect comic în care sunt satirizate discuțiile publice între artiști. Östlund face același lucru introducând sindromul Tourette într-un Artists Talk.

Într-o altă scenă memorabilă, obiectul principal al unei dispute e un prezervativ folosit până la capăt. Aceste scene scurte doborâtoare de râs fac parte din păcate dintr-un ansamblu care își pierde suflul până la sfârșit. E un film care își propune teme ambițioase, dar păcătuiește printr-o durată nejustificată. Un montaj mai atent, care ar fi tăiat o jumătate de oră din film, ar fi avut un efect mai percutant. Chiar și așa, mi s-a părut un film cu o doză mare de originalitate și o prospețime de apreciat.

Cu atât mai mult am găsit interesantă declarația actorului principal, Claes Bang, despre procesul de filmare: Filmam doar o scenă pe zi. Începeam cu ore întregi de repetiții și impovizații și trăgeam până la 50 de duble. După dubla 20-25, secvența începea să aibă propria viață și simțeam că situația îmi scapă de sub control. Ceva construit organic îi lua locul. Era foarte epuizant, dar în egală măsură emoționant.

**********************

 Aflat în mijlocul evenimentelor, înțeleg gradul de epuizare rezultat dintr-un ritm de lucru în care ultima vizionare a zilei începe la zece seara, iar prima din ziua următoare e la 8.30 dimineața. Oamenii care reușesc să supraviețuiască unui astfel de ritm timp de 10 zile la rând, ba mai mult, să producă o tonă de text, 2-3 cronici serioase zilnic, au toată admirația mea.

În cazul meu a fost probabil singura dată în viață când am intrat la prima oră a dimineții într-o sală de cinema. Filmele de la Cannes vin la pachet cu o cură de aerosoli. Proiecția de dimineață pentru presă are loc în celebra sală Grand Théâtre Lumière, cel mai impresionant templu ridicat cinema-ului din câte mi-au fost date să văd. Îmi închipui emoția copleșitoare cu care e încărcat un regizor aflat în postura de a-și expune filmul aici.

Am avut noroc de un film bun proiectat în această sală, 120 battements par minute al francezului Robin Campillo, cunoscut ca scenaristul „palmdorizatului” Entre les murs. 120BPM e un omagiu adus grupului de activiști Act Up care au luptat pentru drepturile persoanelor seropozitive în perioada de stigmatizare socială maximă din timpul regimului Mitterand.

Îmbinare de queer cinema și film politic, pelicula are un scenariu elaborat, filmat realist cu camera în mână și un montaj alert. Primordial în film e jocul actoricesc la nivel de grup eterogen, dezbaterile aprinse într-o aulă universitară urmate de acțiuni virulente în stradă, niciodată politicoase, o cursă contracronometru cu moartea în care până și incinerarea devine un act politic.

Un subplot al filmului implică dinamica unei relații gay în care unul dintre parteneri e seropozitiv. Avem parte de momente intense, oneste, uneori dezinhibate, dar de această dată bine închegate într-o lungime mai mare (2h20m). Din punctul meu de vedere, e cel mai bun film dintre cele cinci pe care le-am văzut în competiție, așa că îi țin pumnișorii mei straight să câștige ceva la sfârșit: fie cel mai bun regizor, fie chiar Palme d’Or.

 

Mihai Cristea este un colaborator ocazional al blogului de cinema cinesseur.blogspot.com, unde publică relatări de la marile festivaluri de film.

 

Foto sus: „The Square”

26
/05
/21

CRONICĂ DE FILM Sunt greu de ghicit mizele din spatele noului film ca regizor al lui Horaţiu Mălăele, „Luca” (2020), realizat după un scenariu de Adrian Lustig. Adevărul e că lungmetrajul pare un amestec între unele din obsesiile lui Mălăele şi unele din obsesiile lui Lustig, cei doi colaborând şi la „Nunta mută” (2008) şi „Funeralii fericite” (2013).

24
/05
/21

CRONICĂ DE FILM Dacă e ceva ce diferenţiază cu adevărat „Undine” (2020), noul titlu al cunoscutului regizor Christian Petzold, de alte filme din categoria sa, adică opere europene de autor cu priză în festivaluri şi gale de premiere, este prezenţa mai multor trimiteri la romantismul german. Cam toate cronicile au remarcat de altfel aspectul de basm modern.

24
/05
/21

Cinematografia spaniolă va fi celebrată la cea de-a 20-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania (23 iulie – 1 august 2021) printr-un program amplu, Focus Spania, care va include proiecții și evenimente speciale, întâlniri cu cineaști, masterclass-uri, inițiative de industrie și expoziții.

24
/05
/21

Începând cu ultimul weekend al lunii mai, Arhiva Activă lansează un program de recuperare și de promovare critică a cinematografiei românești, în parteneriat cu Arhiva Națională de Filme și cu Cinemateca Română.

20
/05
/21

Filmul „Câmp de maci” (r. Eugen Jebeleanu) a câștigat atât Premiul pentru cel mai bun film în secțiunea Fest Focus a Festivalului Internațional de Film din Belgrad, cât și Premiul pentru cel mai bun film queer (oferit de festivalul Merlinka). De asemenea, și juriul Festivalului D’A Film Barcelona din Spania a recompensat filmul cu cel mai important premiu din secțiunea Talents.

19
/05
/21

Independența Film lansează pe 21 mai în cinematografele deschise din țară „Undine”, o poveste de dragoste modernă inspirată din basme și semnată de Christian Petzold, regizorul german cunoscut publicului din România pentru „Transit” (2018). Paula Beer, protagonista filmului, a câștigat premiului pentru Cea mai bună actriță la Premiile Academiei Europene de Film și la Berlinale 2020 pentru acest rol. Filmul a fost recompensat și cu Premiul FIPRESCI la același festival.

18
/05
/21

Serialul de televiziune cu Matthias Schoenaerts în rolul principal, una dintre cele mai spectaculoase producții cinematografice europene, a început filmările în România Serialul este o producție CANAL+ și Sky Studios realizat de Cattleya (Italia), Atlantique Productions (Franța), în colaborare Odeon Fiction, StudioCanal și Frame Film (România).

17
/05
/21

CRONICĂ DE FILM Cu „Femeia de la fereastră” (2021), proaspăt lansat pe Netflix, regizorul Joe Wright propune un film de suspans care se inspiră din „Rear Window” (1954) al lui Alfred Hitchcock. Însă nu trece de nivelul de pastişă.

17
/05
/21

Așteptarea ia sfârșit! Filmele revin pe marile ecrane de la Cineplexx începând de vineri, 28 mai, în toate cele cinci cinematografe: Băneasa, Titan, Satu-Mare, Sibiu și Târgu-Mureș. Locațiile vor fi pregătite să găzduiască din nou spectatorii și fascinantul univers cinematografic, cu cele mai avansate tehnologii de imagine și sunet.

14
/05
/21

Până la 25 mai, cinci dintre documentarele de scurtmetraj din anii `30-`40 ale lui Jean Mihail, unul din pionierii cinematografiei române, pot fi vizionate gratuit pe platforma Cineclub Sahia Vintage, în cadrul Cineclubului One World Romania.

13
/05
/21

„Acasă” (r. Radu Ciorniciuc), „colectiv” (r. Alexander Nanau), „Ivana cea groaznică” (r. Ivana Mladenovic) și „Tipografic majuscul” (r. Radu Jude) sunt filmele care intră oficial în cursa pentru trofeul Gopo la categoria Cel mai bun film de lungmetraj.