Corespondenţă de la Cannes, de Mihai Cristea: Despre celebrul sistem de acreditări de pe Croazetă. Şi despre două din filmele din cursa pentru Palme d`Or: „Jupiter’s Moon”, al ungurului Kornél Mundruczó, şi „Loveless”, al rusului Andrey Zvyagintsev.
Un articol de Mihai Cristea|22 mai 2017
Îmi știu lungul nasului, nu sunt critic de film. Admir de la distanță pe cei care fac bine această meserie. De-a lungul timpului am fost cronicar ocazional de festival (TIFF, Veneția, Locarno, Berlin) într-o formulă do it yourself, călătorii la capătul cărora m-am așezat întotdeauna în sala de cinema ca spectator plătitor de bilet.
O acreditare la Cannes mă plasează teoretic să joc de partea cealaltă a fileului, în echipa Presă, (im?)postură pe care eu o privesc în același timp ca un camuflaj și ca o șansă nesperată ce mi-a fost dată. Conform unui document de uz intern pe care l-am primit, anul acesta am fost 18 persoane din România acreditate la Cannes ca jurnaliști, ultimul pe listă în ordinea alfabetică a publicațiilor fiind subsemnatul, așa că respectivul ecuson vine la pachet cu responsabilitatea de a relata detaliat ce mi s-a întâmplat la primul contact direct cu cel mai mare festival de film al lumii.
**********************
Considerat unanim drept epicentrul cinema-ului de artă, festivalul lasă pe dinafară spectatorul obişnuit şi tratează presa nu ca pe un monolit, ci ca pe o societate riguros organizată pe caste după culoarea ecusonului de acreditare.
Galben, de exemplu, se decodifică prin: insignifiant ca notorietate, talpa societăţii canneze, umplutura de scaune, cronicarul de la galer(i)e. Dacă eşti galben, o să te plictiseşti la coadă uitându-te cum se formează alte cozi ad hoc în faţa ta. Adică fix ce credeam că mă aşteaptă.
Eu am fost albastru, dabidi-dabida, am lăsat plutoane de oameni în spate, am mers doar cu o jumătate de oră înainte, ceea ce deja pentru un „virgin” mi se pare o performanţă. Indiferent de blazon, pretenţiile sub forma nasurilor pe sus şi ochilor daţi peste cap sunt tratate de festival incorect politic(os) printr-o insignă de pus in piept. Vorba maestrului: „Toate-s vechi, dom’le”.
**********************
Fiind o deplasare pe cont propriu, am stat 3 zile la Cannes și am reușit să văd 7 filme, o recoltă de vizionări de care mă declar foarte mulțumit, depășind cu mult așteptările cu care plecasem de acasă, un raport aproape identic cu numărul de filme pe care le ingeram în mod obișnuit într-un weekend din retrospectiva bucureșteană din toamnă.
Din postura de novice, mă gândeam că ecusonul de acreditare îmi va bara drumul către multe filme importante din competiție, că va trebui să mă mulțumesc cu vizionări din secțiunile secundare. Nu a fost cazul. Am fost absolut entuziasmat de deschiderea și încrederea ce mi s-a acordat din partea festivalului. Nu a fost film la care să-mi doresc să intru și să nu se poată, stând în prealabil la coadă.
**********************
Botezul la festival a fost pentru mine Jupiter’s Moon, filmul regizorului maghiar Kornél Mundruczó, cineast ce a revenit în acest an în competiția oficială, după ce în 2014 a fost în „Un Certain Regard”, secțiune pe care o câștigase cu precedentul lui film, White God.
Filmul de față se deschide cu intertitlul: Planeta Jupiter are 67 de sateliți. Primii patru, cei mai mari, au fost descoperiți de Galileo Galilei în 1610. Se presupune că un satelit ar conține sub suprafața sa înghețată apă sărată care ar putea favoriza dezvoltarea unor noi forme de viață. Cerecetătorii au denumit acest satelit Europa.
Pornind de la o speculație cu iz științific, Mundruczó construiește un film parabolă în care pune în același mixer criza refugiațiilor şi policier-ul, mistica şi efectele de tip Matrix. O bravadă tehnică ce învelește o narațiune sincopată.
Acțiunea pornește terifiant și claustrofobic, cu hăituirea unui grup de refugiati prin pădure. La capătul urmăririi, un tânăr este împușcat de un inspector de poliție. În loc să moară, tânărul levitează deasupra pădurii. Camera de filmat se mută într-o tabără de refugiați prin intermediul unor planuri secvență remarcabile. Un doctor corupt ale cărui motivații nu ne sunt clare de la început intuiește capacitățile supranaturale ale tânărului refugiat aflat între timp pe un pat de spital și încearcă să profite de ele pentru a strânge bani într-un scop secret.
De aici urmează un scenariu întortocheat, bizar, nu întotdeauna coerent, în care drumurile celor trei personaje –refugiatul, doctorul, inspectorul de poliție – se întersectează într-o cursă de urmărire specifică filmelor polițiste, dar deturnată de la acest gen prin introducerea unui misticism întors pe dos.
Mundruczó își explică intențiile: Nu am vrut să facem un film despre refugiați, ci să folosim acest moment de actualitate al crizei ca un context pentru a regândi noțiunea de miracol. Un miracol necesită o participare activă din partea privitorului și asta am încercat să obțin în film. Desigur, este un film despre refugiați, dar este și despre căutarea lui Dumnezeu în sensul existenței unor momente încărcate de mister. Asta simbolizează personajul principal, o figură Christică încarnată de un refugiat.
Totul îi este la îndemână lui Mundruczó (planuri secvență minuțios coregrafiate, slow mo, design de sunet impecabil), impresionând vizual spectatorul cu aceleași ingrediente ca Alfonso Cuaron la momentul Children of Men – mai puțin darul de a spune o poveste cu har.
Spectacolul vizual e anulat de dialogurile șchioape, facile. Crezul regizoral de mai sus se transpune în film într-un schimb de replici european-refugiat de felul următor: Noi, cei din Europa, trăim orizontal, am uitat ce înseamnă să trăim vertical. Generațiile trecute aveau un ideal pe care își constuiau viața privind în sus. Am uitat cum se face asta, trebuie să ne uităm la voi ca să reînvățam / Noi vrem doar să supraviețuim. O dualitate orizontal-vertical la nivel școlăresc.
**********************
Al doilea film în ordine cronologică la care am intrat a fost Loveless al rusului Andrey Zvyagintsev, un regizor abonat la competiția oficială. Aflat la momentul scrierii acestor rânduri în pole position la Palme d’Or în opțiunile criticilor, filmul se deschide și se încheie cu aceeași imagine: un decor hibernal, dezolant, copaci uscați sub îngheț.
În următorul cadru, un băiețel de 12 ani hoinărește prin acest peisaj. Primele interacțiuni umane din film sunt brutale: corecții fizice aplicate minorului de către mamă sunt singura forma de comunicare cu el. Relația părinților e deja dezintegrată, reproșurile și insultele sar în aer la pachet cu dezgustul asumării educației progeniturii pe viitor. Un copil nedorit i-a unit, același copil acum îi încurcă, fiecare fiind angrenat într-o altă relație. Partenera lui actuală e avansat însărcinată, partenerul ei e unul dintre îmbogățiții zilei, situație dezvoltată vizual printr-un montaj paralel implicând momentele intime ale fiecărui cuplu.
Viața zilnică a protagoniștilor e un prilej pentru regizor de a releva stratificat paradoxurile unei societăți fals capitaliste, găunoasă moral și cu prejudecăți de Ev Mediu: el e corporatist, dar trăiește în fiecare moment nevroza de a fi dat afară de către un patron ultraortodox ce nu acceptă divorțați printre angajați; ea se mișcă în aerul rarefiat al unei protipendade unde relațiile amoroase se tranzacționează cu cinism și zâmbete reci.
Intriga filmului e declanșată de dispariția copilului. Cu un titlu semnificativ pentru tot ce se întâmplă din acest moment, cineastul rus croșetează în jurul absenței și asteptării în van. Zvyagintsev propune o construcție în care suspansul e creat din timpi morți, ceea ce lipsește e de fapt ceea ce alcătuieşte conţinutul, o anchetă la foc mocnit în care inerţia, împietrirea în timp, lipsa soluțiilor de la nivel individual sunt transferate la nivel de societate într-o critică pe care unii ar numi-o exercițiu de virtuozitate regizorală, iar alţii mostră de auto-complezență.
Am avut senzația că a venit cu un film ce reciclează teme din toate filmele lui mai vechi, de aceea aș înclina balanţa spre a doua variantă. Pentru fanii creațiilor mai vechi, e un film care nu o să dezamăgească. Eu am devenit un pic obosit de aplicarea aceleiași formule cinematografice în mod repetat de la un film la altul.
Mihai Cristea este un colaborator ocazional al blogului de cinema cinesseur.blogspot.com, unde publică relatări de la marile festivaluri de film.
Foto sus: Jupiter’s Moon
