Corina Dănilă povesteşte despre revenirea în teatru, după o activitate lungă în televiziune, despre oamenii care i-au influenţat viaţa şi despre jocurile copilăriei.
Un articol de Monica Andrei|13 iunie 2016
Monica Andrei: După nişte ani de televiziune ai revenit în teatru. Să vorbim despre oamenii care ţi-au influenţat viaţa.
Corina Dănilă: O bucată bună de timp, am pus punct şi virgulă carierei teatrale. Am primit nişte semne, le-am înţeles şi îmi tot spuneam: „fă bine şi nu lăsa prea mult timp cu punct şi virgulă”. Au fost şi nişte oameni “vinovaţi” de aceste semne. Unul dintre ei este actorul Florin Zamfirescu, care, într-o emisiune de televiziune fusese întrebat de către realizatoare dacă a avut vreun student pentru care-i pare rău că nu și-a continuat cariera teatrală, iar Zamfi a spus: Corina Dănilă! Eu nu urmărisem emisiunea, mă informase cineva telefonic. E drept că mă tot frământa gândul revenirii în teatru, dar conjunctura nu mi-a permis până de curând. Eu iubesc și respect tot ce ține de această profesie! Niciodată nu mi-aș permite să încurc o distribuție întreagă, într-un teatru, pentru că am responsabilități în televiziune, pe care trebuie să le duc la bun sfârșit. Știi cum e? Televiziunea te subjugă, nu realizezi când trece vremea. E adevărat că îţi asigură notorietate, uneori, una de nedorit…
Te-ai simţit urmărită, agasată de către fani?
S-a întâmplat și asta! Și nu pot spune că mi-a făcut plăcere. Sigur că mă bucur când oamenii mă recunosc pe stradă şi se manifestă normal. Oricărui om care lucrează cu publicul îi place asta.
Alt om “vinovat”?
Lia Bugnar. Fusesem la premiera filmului “Roxanne” cu buna mea colegă Diana Dumbravă unde m-am revăzut cu Lia. S-a uitat la mine şi mi-a spus: „Ce faci, de ce nu te întorci în teatru? Cât mai ai de gând să stai?” Şi iar m-a pus pe gânduri. Asta se întâmpla în 2013. Apoi, din 2014 încoace, de când moderez emisiunea „Ieri Azi Mâine” la TVR, mă întâlnesc zilnic cu un actor, dansator, balerin sau cântăreţ. Pierdusem deja numărul celor care ma întrebau de ce nu sunt în teatru, în frunte cu Carmen Movileanu, producătoarea emisiunii și prietena mea. Aflasem că Mick Davis făcea casting după casting pentru „Paganini”. N-am îndrăznit să mă prezint la casting pentru rolurile principale, nu jucasem de multă vreme şi nu doream să încurc din cauza emisiunii zilnice în direct. Castingul pentru figuraţie specială era exact ceea ce-mi trebuia. Știi cum se spune: nu poți pune să alerge la maraton un om care a stat la pat ceva vreme… Aveam nevoie de antrenament psihic, fizic. În plus, Mick Davis nu mă ştia de pe „sticlă”, n-a avut prejudecata asta, nu a fost influenţat de faptul că, de nişte ani, lucrez în televiziune, nu mă ţinea minte nici din Buftea unde filmase pentru „Modigliani”. Mulţi regizori români evită să lucreze cu actorii care au jucat în telenovele sau care sunt pe „sticlă”.
S-a întâmplat ceva extraordinar şi sunt recunoscătoare pentru asta: Mick își iubește toţi actorii; îl potenţează pe fiecare în parte, indiferent de rol – principal, secundar sau figuraţie. Pentru el, în „Paganini”, noi toţi slujim povestea. Ei bine, mergeam la toate repetiţiile, lucram, au fost cateva luni de repetiții bune și necesare pentru mine. Spectacolul e …ca un film, cu poveste, decor, costume, coloană sonoră. De obicei, ajung mai devreme în teatru şi stau cu maşiniştii în culise, observ totul, ştiu toate rolurile, tot spectacolul. De ceva vreme, Mick m-a distribuit în mama lui Niccolo Paganini, Tereza, rol interpretat de Ana Ciontea, o actriţă extraordinară, cu o tipologie aparte, care mi-e tare dragă. Când nu poate juca Ana, joc eu. Regizorul a văzut că aş putea juca rolul în altă cheie, de forţă, uşor spre comedie, mai ales în scena cu tatăl (Petrişor Stan); în scena cu episcopul Janin (Gelu Niţu), Teresa Paganini e din lumea spiritelor, o plăsmuire a imaginaţiei lui Janin. Mick Davis a avut încredere în mine şi îi mulţumesc.
Să ne întoarcem în timp. Care a fost primul gând care te-a determinat să dai admitere la facultatea de teatru?
Gândul ăsta a fost o descoperire, a venit ca o eliberare de care aveam nevoie. În liceu, ca un copil studios și olimpic ce eram, mă pregăteam intens pentru medicină. Pe vremea lui Ceaușescu, dacă erai bun, făceai o facultate “respectabilă”, aveai o meserie bună și …în general, totul era prestabilit. După decembrie 1989, am îndrăznit să visez si am decis să nu mai dau admitere la facultatea de medicină. A urmat o “revoluţie” în familie. I-am spus tatălui meu că nu sunt în stare să iau în mâini viaţa unui om, dar știu sigur că sunt în stare să urc pe o scenă şi să fac sufletele oamenilor să vibreze. Vedeți dumneavoastră, Paşcani, oraşul meu natal, nu are teatru, nu văzusem nici un spectacol de teatru, jucat în scenă. În schimb, vizionam cu religiozitate toate spectacolele de teatru tv difuzate de Televiziunea Română. Mă fascinau toţi actorii, îi știam pe toți.
Deși n-au fost de acord, ai mei mi-au înțeles nevoia de visare și m-au susținut în dorința mea de a parcurge toate cele cinci etape (trei erau eliminatorii) din examenul de admitere de la Academia de Teatru și Film “I.L.Caragiale” din București (așa se numea atunci). Știam că am nevoie de pregătire, de un repertoriu bine structurat. Cu tata de mână, am bătut la ușa cabinei lui Alexandru Hasnaş de la „Național”, (în tinereţe, ai mei au stat în gazdă la familia Hasnaş) și am cerut ajutor. Așa i-am cunoscut apoi pe Victor Moldovan și pe Tatiana Constantin. Ei m-au ajutat să înțeleg ce înseamnă pregătire, repertoriu, energie. Dorință aveam! Am trecut prin toate etapele examenului, așa cum îmi propusesem, și am fost admisă a treia pe listă, cu nota 10. Tot destinul a făcut să ajung la clasa profesorului Ion Cojar, pe care l-am întrebat, la un moment dat ce anume l-a determinat să mă vrea la clasa lui. Mi-a spus că eram ca o foaie albă, curată, pe care putea uşor să scrie. Și a avut dreptate! Am dat licenţa cu rolul Vasilisa, din spectacolul cu piesa “Azilul de noapte”, de Maxim Gorki. O altă întâlnire importantă, pentru care sunt recunoscătoare, a fost cea cu Andrei Blaier, care a semnat regia filmului “Crucea de piatră”, unde am avut rol principal şi am jucat alături de Gheorghe Dinică, Florina Cercel, Margareta Pogonat, Dorina Lazăr, Ilarion Ciobanu.
În „Crucea de piatră”, cu Florina Cercel
Pe toți îi știam de la televizor, din filme …și ajunsesem să joc alături de ei! L-am descoperit apoi pe Mircea Veroiu, care m-a distribuit în „Somnul insulei”, un regizor special care impunea o anumită atmosferă pe platoul de filmare, pe care n-am mai întâlnit-o nicăieri. Acolo l-am cunoscut pe Ovidiu Iuliu Moldovan. Avea o rigurozitate în tot ce făcea, rostire impecabilă a cuvântului și respect pentru profesie. Ovidiu Iuliu m-a recomandat pentru rolul Grekova din spectacolul „Platonov”, în regia lui Ivan Helmer. Eram o tânără abia ieşită din facultate și puneam piciorul pe scena “Naţionalului”, era copleşitor să joc alături de titanii teatrului româneasc! L-am cunoscut apoi pe regizorul Horea Popescu, care a reluat spectacolul „Rivalii”, propunându-mi să o dublez pe Viviana Alivizache: „Peste trei zile avem spectacol!”, așa mi-a spus când mi-a propus rolul. Au repetat cu mine, în acele trei zile, Tamara Buciuceanu Botez, Rodica Popescu Bitănescu și Alexandru Bindea, care ştia toate rolurile, intrările personajelor, ieşirile lor, de la vechea scenă de la sala Amfiteatru, de la Teatrul Național din București, pe care o adoram. A fost un iureș nebun, a fost extraordinar!
În televiziune cum ai ajuns?
La acea vreme, jucam deja pe prima scenă a țării, ca actor colaborator, mâncam teatru pe pâine, cum se zice, bursă nu mai aveam, nu mai locuiam în cămin, nu eram angajată nicăieri. Mama mă sunase să mă anunţe că se organizează un concurs pentru un post de crainică în Televiziunea Română. La insistențele mamei mele, m-am prezentat la concurs și l-am luat. Era în octombrie 1994. Am devenit fascinată de televiziune, de culori, cadre, de modul de lucru. Apoi am descoperit știrile, am intrat într-o redacție, unde am înțeles cum se scrie și cum se editează o știre. Apoi am trecut la TVR Internaţional. A urmat perioada de la PRO TV. M-am dus în audienţă la Adrian Sârbu. Și așa au urmat ştirile de dimineaţă, prânz, weekend de la PRO TV. Chiar exista un spirit PRO, atunci, eram o echipă, făcusem pionierat, aveam pentru prima dată în mass-media românească transmisiuni directe de la Guvern, Parlament, Președinție. Domnul Sârbu m-a trimis la Chişinău, să formez echipa de acolo și să prezint jurnalul, Știrile PRO TV Chișinău. Am pregătit 15 oameni care lucrează şi astăzi în televiziune, ca prezentatori şi ca editori.
N-a fost uşor jumătate de an. Când m-am întors la Bucureşti, domnul Sârbu consolidase canalul “Acasă TV”, unde ştirile au devenit „Poveştiri adevărate”. Ne axam pe știri din zona socială, rezolvam cazuri, iar finalul era unul fericit. Tot atunci, am născut-o pe Rianna, și am început filmările la telenovela „Numai iubirea”. Intrasem în altă etapă. Caravana promovării filmului a umblat prin toată țara, iar impactul la public a fost unul impresionant. Din 2014, moderez emisiunea „Ieri-Azi-Mâine”, la TVR 2. Suntem o echipa mică, dar împreună cu Carmen Movileanu, producatoarea emisiunii, ne bucuram că readucem în atenţia oamenilor adevăratele modele şi valori ale societăţii, pentru că aceşti oameni ne pot ajuta pe noi toți, să înţelegem încotro ne îndreptăm ca neam. Teatrul, însă, e hrana şi energia de care eu am nevoie! Joc trei personaje, la teatre diferite. La Teatrul „Metropolis” am rol în spectacolul „Paganini”, regia Mick Davis, la Teatrul „Elisabeta”, în spectacolul “O căsnicie liniştită”, regia Ștefan Ruxanda, şi tot în teatrul independent, „Un altfel de cabaret”, regia Anca Sigartău. Sunt recunoscătoare proniei pentru tot ce am primit.
Dintre oamenii care ţi-au influenţat viaţa, la care te întorci cel mai des în mintea ta?
Ion Cojar, profesorul meu de actorie. Au existat momente când n-am fost conştientă pe deplin de valoarea informaţiilor primite, de cât de bun şi mare era ca profesor. În anul al treilea de facultate, mi-a spus că sunt croită să joc personajele lui Caragiale, că a lucrat cu mulţi actori, dar rar i-a fost dat să găsească un “specimen” născut pentru Caragiale.
Acasă cum a fost şi cum este?
Am o fetiţă minunată, care îmi umple și-mi ghidează existenţa. În curând va avea buletin. Am învăţat și continui să învăț de la ea răbdarea, iubirea necondiţionată și curată, dincolo de rigoare şi disciplină. După moartea tatălui meu, mama mea şi-a regăsit raţiunea de a trăi prin nepoata ei. Mă ajută mult și n-am să-i pot mulțumi îndeajuns vreodată! Am crescut într-o familie extraordinară, cu bunici de poveste, am copilărit la ţară. În amintirile mele, mă întorc la livada bunicii, din comuna Vînători, la pârâiaşul la care mă jucam, islazul unde mergeam cu animalele.
Nimeni nu va mai face chisăliţă ca bunica, un fel de cir cu prune acre, dulceaţă de cireşe amare sau caise. O nebunie! Îmi amintesc cireşul din curte, cu fructele mari ca bumbul ăla (arată spre nasturii mei) de un roşu spre grena. N-aveam păpuşi, aveam jocuri şi cărţi. Nu uit jocurile copilăriei, “pâr-pac”, „ţară ţară, vrem ostaşi” iar eu eram şefa găştii de băieţi. Dar distracţia maximă, pe atunci, era biblioteca orașului. Mergeam cu prietenii şi citeam enorm acolo, pe bancă, în curte, apoi acasă. Dintre autorii preferaţi, la care mă întorc oricând, amintesc: Dostoievski, Shakespeare, Caragiale. Da, sunt topită după Caragiale!
(Foto deschidere: Adrian Stoicoviciu)
