Costache Caragiale: „Societatea în dreptatea ei va preţui într-o zi lucrările mele…“
https://www.ziarulmetropolis.ro/costache-caragiale-societatea-in-dreptatea-ei-va-pretui-intr-o-zi-lucrarile-mele/

Costache Caragiale, unchiul lui Ion Luca Caragiale, a fost actor, regizor, profesor de actorie şi unul dintre fondatorii Teatrului Naţional din România, primul director de teatru al Teatrului cel Mare (Teatrului Naţional de azi) şi deschizător de drumuri în dramturgia românească.

Un articol de Monica Andrei|29 Martie 2015

Costache Caragiale s-a născut în 29 martie 1815 şi a decedat în 13 februarie 1877. Mărturiile contemporanilor sunt puţine, iar imaginea unui Costache Caragiale tânăr ne lipseşte. A absolvit Conservatorul, în vremea când acesta se numea Filarmonica, şi l-a avut model pe actorul Aristia.

Aprins de dorinţa de a învia teatrul românesc cu spectacole în limba română

Până să devină directorul Teatrului cel Mare, Costache Caragiale a jucat la Iaşi şi Botoşani vreo şase ani. La Bucureşti, teatrul era ca şi în Moldova un domeniu rezervat trupelor străine, franceze, nemţeşti, italiene marcat de spectacole de vodevil, operă, varietăţi.

Pe la 1845 revine în Bucureşti şi încheagă o trupă, numind-o “trupa română de diletanţi”, din care făceau parte actorii străluciţi ai vremii: Ştefan Vellescu, C. Demetriade, Maria şi Raluca Stavrescu, Frosa Vlasto Marcolini şi Mihail Pascaly propunându-şi să includă în repertoriu numai piese scrise de primii noştri dramaturgii români ai vremii: V. Alecsandri, C. Negruzzi, C.Facca.

„Aprins de dorinţa de a învia un teatru pe care cabala politică îl sugrumase încă în leagănul său – povestea Costache Caragiale – propusei la câţiva bărbaţi de putere să-mi dea ajutorul pecuniar, făgăduindu-le sclavia mea la întâmplare de nereuşire. Propunerea îmi fu primită în ridicol şi eu eram un şarlatan…”.

Şi atunci, hotărăşte să-şi sacrifice averea personală în favoarea teatrului, ca trupa să joace spectacole în limba naţională, dintre care amintim: “Iorgu de la Sadagura”, „Creditorii” de V. Alecsandri, „Buna educaţie” de C. Bălăcescu; „Comedia Vremeii sau franţuzitele” de C.Facca.

Din dramaturgia sa s-au jucat piesele: “O soaré la mahala”, “Îngâmfata plăpumăreasă”, “Doi coţcari” etc. Actorii au jucat în spectacole rostind textul în limba română, fără fastul costumelor scumpe şi strălucitoare ce puteau fi văzute în trupele italiene sau germane.

Publicul său nu era format din boierii din vestitele lor saloane ale epocii, ci lumea de jos a breslaşilor, lipscanilor, tabacilor, adică a meşteşugarilor vremii, clasa de mijloc a societăţii româneşti. Actorul şi profesorul de la Conservator, care a dat prima promoție de actori cu școală, a înfiinţat Teatrul Mic de atunci, în locul Sălii Ieronimus Momolo. Acolo au jucat nume mari ale teatrului românesc, care au migrat apoi spre Teatrul cel Mare după înfiinţarea lui.

Inaugurarea Teatrului cel Mare din Bucureşti

Între 1852-1855, Costache Caragiale a fost primul director al Teatrului cel Mare. Din contractul semnat de către actor, se constată că a primit funcția de director al Teatrului cel Mare din Bucureşti la 1 iulie 1852, pe un termen de trei ani. La acea vreme, construcţia instituţiei nu era finalizată.

Din contract reiese că era obligat să aibă o trupă de 24 de persoane, să dea în fiecare lună două spectacole noi în primul an, adică 56 de spectacole, ca în următorii ani să aibă trei premiere pe lună, adică 72 de spectacole. Repertoriul să includă genurile: dramă, comedie, farsă, vodevil. I se mai cerea să respecte „cronica costumelor”, pentru ca teatrul să devină „istorie personificată”. (Arhivele Statului, București, Fondul Teatrului Național, 1852) Nu știm cu ce bani, înainte de inaugurarea instituției, Costache Caragiale se deplasează la Paris pentru a cumpăra costume și decor.

Așadar, Teatrul cel Mare a fost ridicat pe Podul Mogoşoaiei [CaleaVictoriei de azi, unde se află Hotelul Novotel] între 1846-1849. A fost inaugurat sub domnitorul Barbu Ştirbei la 31 decembrie 1852. După guvernanți, teatrul trebuia să aibă o sală pentru spectacole de operă, pentru baluri “de întâiul ordin” și apoi pentru spectacole de teatru. [ Potra, George – “Din Bucureştii de altădată”]

După înființare, în 1852, Teatrul Național devine în scurt timp inima Micului Paris, -aşa era numit Bucureştiul atunci – şi pulsează viaţă în universul cultural și politic românesc până în 1944. Era o bijuterie arhitecturală în interior și exterior, care a uimit călătorii, diplomaţii, ziariştii străini, când ne-au vizitat țara. Pe scenă au jucat marii artişti de pe scenele lumii în toate limbile, în spectacole de dramă, tragedie, comedie, vodevil. Viaţa bucureşteană de atunci înseamnă teatru, iar teatru înseamnă viaţă socială, culturală, politică, cu ecou în fața teatrului sau pe scena lui.

La inaugurarea oficială au participat și domnitorul cu soția sa, boierii vremii alături de consuli străini, în lojile care „scânteiau de luxul rochiilor elegante ale doamnelor”, scrie Cezar Bolliac despre “frumoasa amestecătură” care mergea de la “modesta boieroaică în bonetă de tulpan alb și în rochia de muselin, până la dama de rang înalt cu fruntea scânteind de briliante îmbrăcată în rochie lungă, elegantă de seară”.

În seara inaugurării, după ce și-au cumpărat bilet la spectacol, “…mulțimea de uniforme, de coroane, de diamante și de rochii inunda acest local de sărbătoare ce nu se putea compara cu niciuna din clădirile din câte văzuseră până atunci la noi, astfel încât, ni se părea un vis și ne crezurăm un minut strămutați, pe malurile Senei. Toate clasele societății, toate stările comerțului și ale boierilor noştri, alergaseră la această sărbătoare a cultului artelor”, ca să arate că sunt în ton cu lumea europeană. [Olănescu, Costache –“Teatru la români”].

Spectacolele au avut loc la lumina lumânărilor de seu. Iar tonul festiv a fost dat de protipendada, care a alergat cu sufletul la gură să umple sala, ca să-și etaleze costumele și rochiile elegante daor ca să fie văzuţi. Programul ales pentru inaugurarea sălii nu corespundea nici cu frumuseţea sălii, nici cu însemnătatea zilei, că era ajunul anului nou, nici cu diversitatea socială a spectatorilor.

În privința programului serii au existat controverse în epocă. Din ziarele timpului, aflăm că pe afiș era trecut spectacolul „Zoe” sau “Amantul împrumutat”, un vodevil într-un act, tradus din limba franceză, cu muzica cupletelor scrisă de Eduard Wachmann, unde juca cântăreața Niny Valéry și actorii: Costache Caragiale, Costache și Ralița Mihăileanu, Catinca Mihăescu și Raluca Stavrescu, urmat de un program de teatru de operă italiană, în care cuprindea o arie din opera “Masnadieri” (Bandiții) cântată de Mustani, și trioul din “Lucreția Borgia” cântat de soprana Marziali cu Finochi și Pellegrini, un cvartet din “Lucia de Lamermoor” cântat de domnișoara Lesniewsha cu Mustani, Fiochi și Carol, toți din trupa lui Papa Nicola. Și la final, doina din “Claca țărănească” operetă scrisă de Ioan Andrei Wachmann (1807-1863), pentru a da serii un ton festiv.

Patru lei, o cămaşă, o bibliotecă şi un gând nobil

La arhivele Statului printre multe dosare despre istoria teatrului românesc există o scrisoare semnată de Iasomiţa Caragiale: „Subscrisa, soţia repausatului Costache Caragiale, rămasă în mizerie, împreună cu o numeroasă familie, fără poziţiune, fără recompensă, adusă la extremă disperare, vin a vă ruga, a face a mi se acorda o seară în Teatrul Naţional, fără plată, ca să poată artiştii români, în fruntea cărora se află domnul Pascaly să dea o reprezentaţie în favoarea nenorocitei familii a lui Costache Caragiale, camaradul, fostul director şi iniţiatorul în arta dramatică.” Scrisoarea datează din 14 octombrie 1877.

Refuzul fusese categoric pe motiv că direcţia nu are nicio zi liberă.

Pe lângă comediile sale, a lăsat moştenire patru lei, o cămaşă şi o vastă bibliotecă. Plecase în lumea de dincolo cu un gând nobil şi optimist: “Societatea în dreptatea ei, va preţui într-o zi lucrările mele…” A mai scris: „Dreptatea poporului judece pe fraţii Caragiale” (o lucrare confesională unde stăruia asupra mişcării teatrale naţionale) şi „Teatrul Naţional în Ţara Românească” închinată publicului român.

Costache Caragiale a trăit într-o epocă de mari frământari sociale: revoluţiile de la 1821 şi 1848, Războiul de Independenţă, 1877 şi a avut un crez: TEATRUL.



14
/11
/18

METROPOLIS SPECIAL Niciunde în lume sfârșitul Primului Război Mondial nu a fost trăit mai spectaculos decât în Parisul anilor nebuni. Vă prezentăm o colecție de momente douăzeciste avându-i ca protagoniști pe Coco Chanel, Picasso, Hemingway, Isadora Duncan, Joyce, Josephine Baker, Proust, Colette, Stravinski...

01
/10
/18

A apărut o necesară carte-album, „CineBucurești. 100 de ani de modernitate - Sala de cinema”, coordonată de arhitectul Mihaela Pelteacu și cineastul Laurențiu Damian. Un volum despre istoria glorioasă a sălilor de cinema din București, care trezește nostalgii dar induce și tristețe din cauza stării actuale de degradare a cinematografelor.

09
/09
/18

Era cea mai lungă noapte a anului 1956, 21 spre 22 decembrie. Într-o cameră a Spitalului „Central” din Bucureşti, după zece zile de speranţe şi disperări, Nicolae Labiş înţelegea că va muri, că drumul înapoi spre viaţă îi fusese iremediabil închis atunci când destinul sau o mână „prietenoasă” îl împinsese spre linia tramvaiului de la Colţea.

04
/09
/18

George Bacovia, cel mai important poet simbolist român, a terminat liceul la 22 de ani, a publicat prima carte la 35 de ani, iar verbele sale favorite - conform frecvenței din poezii - erau „plânge” și „ninge". De asemenea, nu citea foarte mult, nu avea scriitori preferați și avea un talent deosebit la portrete și caricaturi...

27
/08
/18

Făget a devenit în această vară o destinație culturală găzduind prima manifestare artistică din cadrul proiectului Cămine în Mișcare / Moving Fireplaces, eveniment ce face parte dintr-o suită de astfel de activități pregătite de Asociația Timișoara Capitală Culturală Europeană și Asociația Prin Banat.

05
/08
/18

A fost odată, în centrul Micului Paris, o lume în care se întâlneau deopotrivă şoaptele îndrăgostiţilor cu vocile stridente ale vânzătorilor de ziare ambulanţi şi muzica de la tarafurile lăutăreşti cu foşnetul apei sub vâslele liceenilor sau cu hohotele lor de râs, fericiţi că au evadat dintre zidurile Liceului „Lazăr”.

Page 1 of 2812345...1020...Last »