La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.
Un articol de Georgeta Filitti|16 martie 2016
Ctitorul a ridicat-o între 1679 şi 1682, punând el însuşi primele cărămizi la temelia ei. După obiceiul vremii şi spre a conferi mai multă putere creaţiei sale, domnitorul a închinat-o Locurilor Sfinte de la Muntele Athos şi i-a făcut o zestre bogată în moşii şi alte proprietăţi de tot felul. Podoaba mânăstirii era, desigur, biserica din incintă, pictată de Pârvu Mutu.
În secolul XVIII era socotită cel mai somptuos monument al ţării. În 1802, un cutremur devastator a pus zidurile la pământ. Încă de la început o parte a lăcaşului a devenit reşedinţă de vară. Fanarioţii, de la Mavrocordaţi la Caragea Vodă, i-au adus îmbunătăţiri iar mutarea Curţii din centrul Bucureştiului la Cotroceni se făcea cu fast, călugării find datori să pregătească odăile în acest sens. La mijlocul secolului XIX, Barbu Ştirbei transformă Cotrocenii în reşedinţă de stat şi porunceşte lucrări de refacere a clădirilor şi amenajare a grădinii.
Mlaştinile din jur au fost secate, s-a pus gazon pe mii de metri pătraţi, au fost aduşi arbori ornamentali şi flori; s-au ridicat chioşcuri şi arcade – totul sub supravecherea lui W. Mayer, directorul Grădinilor Publice, cel căruia bucureştenii îi datorează şi parcul Cişmigiu. Şi interiorul părţii laice a mânăstirii a fost modernizat: mobile franţuzeşti, tablouri (între care cel al împăratului francez Napoleon al III-lea şi al soţiei sale, împărăteasa Eugenia), ceasornice de masă „cântătoare” etc.
Principele Cuza dă odată în plus prestanţă palatului prin amenajarea, în vecinătate, a unei tabere militare. Soţia sa, doamna Elena, pune piatra de temelie a orfelinatului care îi va purta numele şi va dăinui până în vremea comunismului. Alături de aşezământul de binefacere, doamna ţării a dispus întemeierea unui muzeu de artă populară. Primele piese au fost donate de protipendada bucureşteană.
Palatul se modernizează în stil european sub urmaşul lui Cuza, principele, apoi regele Carol I. Se adaugă unele încăperi, se montează băi, se croiesc noi galerii. Maria, unicul copil al perechii princiare, s-a bucurat de frumuseţea locului dar viaţa i-a fost curmată tragic, la doar patru ani; mormântul micuţei s-a aflat în curtea palatului.
În 1893, Cotrocenii au devenit reşedinţa oficială a familiei principilor moştenitori Ferdinand şi Maria. De atunci şi până la moartea reginei (1938), palatul s-a transformat şi s-a înfrumuseţat ajungând un simbol al regalităţii. Spacialişti străini (arhitectul Gottereau, furnizorii J.D. Heymann şi A. Pembé etc), cu participarea permanentă şi hotărâtoare a reginei Maria, au personalizat această bijuterie arhitectonică. „Salonul de aur”, „Camera norvegiană, „Sufrageria bizantină”, saloanele în stil românesc – toate poartă pecetea inspirată a celei rămase unice în istoria României – regina Maria. I-a stat alături, creator, talentatul arhitect Grigore Cerchez.
După dispariţia reginei, Cotrocenii intră într-un con de umbră. Evenimentele desfăşurate ulterior acolo rămân marcate de nenorocirile abătute asupra întregului oraş: cutremurul din noiembrie 1940 şi bombardamentele germane şi anglo-americane din 1943-1944.
După abdicarea regelui Mihai I (30 decembrie 1947), palatul a fot naţionalizat şi jefuit. Patrimoniul, împărţit între diferite instituţii sau sustras de activişti de partid, a dispărut în cea mai mare parte. În 1949, în cele 140 de camere se amenaja Palatul Pionierilor, după modelul instituţiei similare de la Moscova. Biserica s-a transformat în muzeu şi vreme de 26 de ani nu s-a slujit acolo.
În 1976, Nicolae Ceuşescu a decis să transforme fostul palat regal în reşedinţă prezidenţială de protocol, adică destinată oaspeţilor de marcă străini. Cutremurul din 1977 a însemnat un pas înapoi în reconfigurarea destinului palatului. S-a refăcut în grabă, la porunca prezidenţială, şi se spune că, dacă urmăreşti atent, desluşeşti, în păienjenişul decoraţiei interioare, monogramele N E. Iar ca lucrările să meargă şi mai bine se pare că s-a folosit ciment dentar, cu priză rapidă.
După 1990, o parte consistentă a palatului a devenit reşedinţă prezidenţială. Biserica din incintă, dărâmată sub dictatura comunistă, a fost refăcută într-o formă ce aminteşte oarecum de vechea ctitorie cantacuzină (i s-a zis chiar „Memorialul Cotroceni”). În tainiţele ei au fost depuse, în 2004, osemintele voievodului întemeietor şi ale familiei sale (adăpostite până atunci la biserica familiei Fundenii Doamnei). Latura veche a palatului a fost transformată, în 1991, în muzeu. Este o adevărată perlă a instituţiilor bucureştene de profil şi vizitarea lui te cufundă într-o lume de graţie, bogăţie şi putere inegalabile.
