Cotroceni, mânăstire şi palat
https://www.ziarulmetropolis.ro/cotroceni-manastire-si-palat/

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

Un articol de Georgeta Filitti|16 martie 2016

Ctitorul a ridicat-o între 1679 şi 1682, punând el însuşi primele cărămizi la temelia ei. După obiceiul vremii şi spre a conferi mai multă putere creaţiei sale, domnitorul a închinat-o Locurilor Sfinte de la Muntele Athos şi i-a făcut o zestre bogată în moşii şi alte proprietăţi de tot felul. Podoaba mânăstirii era, desigur, biserica din incintă, pictată de Pârvu Mutu.

În secolul XVIII era socotită cel mai somptuos monument al ţării. În 1802, un cutremur devastator a pus zidurile la pământ. Încă de la început o parte a lăcaşului a devenit reşedinţă de vară. Fanarioţii, de la Mavrocordaţi la Caragea Vodă, i-au adus îmbunătăţiri iar mutarea Curţii din centrul Bucureştiului la Cotroceni se făcea cu fast, călugării find datori să pregătească odăile în acest sens. La mijlocul secolului XIX, Barbu Ştirbei transformă Cotrocenii în reşedinţă de stat şi porunceşte lucrări de refacere a clădirilor şi amenajare a grădinii.

Mlaştinile din jur au fost secate, s-a pus gazon pe mii de metri pătraţi, au fost aduşi arbori ornamentali şi flori; s-au ridicat chioşcuri şi arcade – totul sub supravecherea lui W. Mayer, directorul Grădinilor Publice, cel căruia bucureştenii îi datorează şi parcul Cişmigiu. Şi interiorul părţii laice a mânăstirii a fost modernizat: mobile franţuzeşti, tablouri (între care cel al împăratului francez Napoleon al III-lea şi al soţiei sale, împărăteasa Eugenia), ceasornice de masă „cântătoare” etc.

Principele  Cuza dă odată în plus prestanţă palatului prin amenajarea, în vecinătate, a unei tabere militare. Soţia sa, doamna Elena, pune piatra de temelie a orfelinatului care îi va purta numele şi va dăinui până în vremea comunismului. Alături de aşezământul de binefacere, doamna ţării a dispus întemeierea unui muzeu de artă populară. Primele piese au fost donate de protipendada bucureşteană.

Palatul se modernizează în stil european sub urmaşul lui Cuza, principele, apoi regele Carol I. Se adaugă unele încăperi, se montează băi, se croiesc noi galerii. Maria, unicul copil al perechii princiare, s-a bucurat de frumuseţea locului dar viaţa i-a fost curmată tragic, la doar patru ani; mormântul micuţei s-a aflat în curtea palatului.

În 1893, Cotrocenii au devenit reşedinţa oficială a familiei principilor moştenitori Ferdinand şi Maria. De atunci şi până la moartea reginei (1938), palatul s-a transformat şi s-a înfrumuseţat ajungând un simbol al regalităţii. Spacialişti străini (arhitectul Gottereau, furnizorii J.D. Heymann şi A. Pembé etc), cu participarea permanentă şi hotărâtoare a reginei Maria, au personalizat această bijuterie arhitectonică. „Salonul de aur”, „Camera norvegiană, „Sufrageria bizantină”, saloanele în stil românesc – toate poartă pecetea inspirată a celei rămase unice în istoria României – regina Maria. I-a stat alături, creator, talentatul arhitect Grigore Cerchez.

După dispariţia reginei, Cotrocenii intră într-un con de umbră. Evenimentele desfăşurate ulterior acolo rămân marcate de nenorocirile abătute asupra întregului oraş: cutremurul din noiembrie 1940 şi bombardamentele germane şi anglo-americane din 1943-1944.

După abdicarea regelui Mihai I (30 decembrie 1947), palatul a fot naţionalizat şi jefuit. Patrimoniul, împărţit între diferite instituţii sau sustras de activişti de partid, a dispărut în cea mai mare parte. În 1949, în cele 140 de camere se amenaja Palatul Pionierilor, după modelul instituţiei similare de la Moscova. Biserica s-a transformat în muzeu şi vreme de 26 de ani nu s-a slujit acolo.

În 1976, Nicolae Ceuşescu a decis să transforme fostul palat regal în reşedinţă prezidenţială de protocol, adică destinată oaspeţilor de marcă străini. Cutremurul din 1977 a însemnat un pas înapoi în reconfigurarea destinului palatului. S-a refăcut în grabă, la porunca prezidenţială, şi se spune că, dacă urmăreşti atent, desluşeşti, în păienjenişul decoraţiei interioare, monogramele N E. Iar ca lucrările să meargă şi mai bine se pare că s-a folosit ciment dentar, cu priză rapidă.

După 1990, o parte consistentă a palatului a devenit reşedinţă prezidenţială. Biserica din incintă, dărâmată sub dictatura comunistă, a fost refăcută într-o formă ce aminteşte oarecum de vechea ctitorie cantacuzină (i s-a zis chiar „Memorialul Cotroceni”). În tainiţele ei au fost depuse, în 2004, osemintele voievodului întemeietor şi ale familiei sale (adăpostite până atunci la biserica familiei Fundenii Doamnei). Latura veche a palatului a fost transformată, în 1991, în muzeu. Este o adevărată perlă a instituţiilor bucureştene de profil şi vizitarea lui te cufundă într-o lume de graţie, bogăţie şi putere inegalabile.

06
/06
/16

Veniţi din Balcani, negustori prin vocaţie, umblând în mai toată Europa Centrală cu rosturi bine statornicite în marile târguri, cum a fost cel de la Lipsca, aromânii şi-au găsit foarte adesea temei în ţările române. La Bucureşti, una din familiile cele mai cunoscute a fost lui Dimitrie Capşa.

24
/05
/16

Dintre alogenii cu care românii convieţuiesc de sute de ani, ţiganii ocupă un loc aparte. Condiţia lor socială, de severă dependenţă, nu i-a împiedicat pe unii din ei să devină răsfăţaţii societăţii. E vorba de lăutari. La toate petrecerile, de la cele domneşti la cele din duminicile pline de animaţie în cârciuma de mahala, lăutarul,  neştiutor al „boabelor” (citeşte: notelor), i-a cucerit pe români.

11
/05
/16

Vreme de peste o sută de ani, locul unde se află restaurantul şi cofetăria Capşa a fost considerat printre „centrele nervoase” ale oraşului. La 1812, după ce Rusia ne-a răpit Basarabia iar pe tronul ţării era vodă Caragea, aici şi-a instalat un Mathias Brody o baracă uriaşă unde a montat mai multe diorame. Timp de 4 ani, bucureşteni curioşi, de la boierii cu caftan la „prostime”, s-au perindat prin faţa imaginilor încremenite, dar atât de expresive: alaiuri împărăteşti, oraşe minunate, vase surprinse de furtună pe mare.

27
/04
/16

Domnia Regelui Carol I a coincis cu o perioadă din istoria Europei cunoscută drept La belle époque. Atunci s-a construit masiv, s-au preluat modele, mai ales franţuzeşti, au fost invitaţi să lucreze în ţara noastră arhitecţi francezi, germani, cehi. Iniţiativa principală a aparţinut suveranului care a dispus (susţinând masiv din caseta particulară) ridicarea, refacerea sau modernizarea unor edificii rămase şi azi emblematice pentru Bucureşti.

25
/04
/16

Aşa a fost supranumit un domnitor în Ţara Românească din şirul fanarioţilor aflat pe tron între 1786 şi 1789. Nu făcea parte din familiile nobile din Fanar ci era, după spusa ambasadorului francez la Ţarigrad, „un ţărănoi din Arhipelag”.

09
/04
/16

Între „misterele Bucureştiului” care stăruie de mai bine de un secol și jumătate, moartea violentă a lui Barbu Catargiu ocupă un loc aparte. Asasinat politic? Crimă pasională? Faptă de nebun? Răspunsul n-a fost aflat, deşi din vreme în vreme istoricii se pleacă, din păcate fără succes, asupra acelui moment. Dosarul a dispărut destul de repede după întocmire, procurorul Deşliu a fost demis şi lumea a început să se lanseze în ipoteze.

04
/04
/16

Prezenţa patrupedelor pe uliţele, apoi pe străzile oraşului, e o realitate consemnată încă de la întemeierea lui, pe vremea legendarului cioban Bucur. Ţinuţi la început să păzească proprietăţile, dar înmulţiţi fără socoteală, câinii au ajuns şi obiect de distracţie în mahalale.

02
/04
/16

„Chestiunea orientală” a însemnat un concept istoric vehiculat cu ardoare din sec. XVIII până la războiul din 1877-1878. Era vorba de disputele dintre marile puteri pentru dominarea drumului spre Orientul Apropiat. Ele au generat războaiele austro-ruso-turce, desfăşurate mai toate şi pe pământ românesc.

22
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Oraş de câmpie, cu mai toate casele făcute din chirpici, paiantă ori nuiele  - asta până la mijlocul secolului al XIX-lea – Bucureştiul a rămas expus tuturor calamităţilor: inundaţii, cutremure, incendii. Acestea din urmă pârjoleau o uliţă, o mahala, până în 1847, când au distrus aproape o treime din el.

20
/03
/16

În 1826, luminatul boier Dinicu Golescu publica „Însemnare a călătoriei mele“. Îşi ţinea băieţii la studii în Elveţia şi cu doi ani în urmă se dusese să vadă cum le merge învăţătura. A traversat Europa Centrală şi uimirile îl ţintuiesc la tot pasul. În Austria şi statele italiene, pe lângă drumuri şi şosele, cu rigole curate, străjuite de copaci atent îngrijiţi, tatăl viitorilor paşoptişti vede puzderie de statui. Ce sunt astea? La ce folosesc?

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

14
/02
/16

Ziarul Metropolis inaugurează astăzi o rubrică nouă, despre Bucureștiul de totdeauna, ținută de istoricul Georgeta Filitti. În primul episod aflăm despre tratamentele folosite în secolul al XIX-lea (lipitori, praf de gîndaci, fântânica) și despre medicamentele descoperite la începutul veacului trecut (carbaxin, spirulină, moldamin).

Pagina 3 din 3123