Un Preşedinte care nu mai vrea şi o cină de Crăciun ca o arestare a opoziţiei. Un text-premieră care s-a vrut „doar o farsă” (dar a reuşit mult mai mult), transformat de Chris Simion-Mercurian la Rm. Vâlcea în spectacol de râsu-plânsu.
Un articol de Cristina Enescu Aky|3 iunie 2019
Pascal Bruckner este unul dintre scriitorii francezi celebri, alături de Frederic Beigbeder și Eric-Emmanuel Schmitt, pe textele cărora regizoarea a creat mai multe spectacole. La mai puțin de o lună după ce Chris Simion-Mercurian i-a povestit că a vândut casa bunicii ei pentru a cumpăra terenul primului teatru privat care se va construi de la zero în România în ultimii 70 de ani), și în ciuda promisiunii anterioare că nu va scrie niciodată dramaturgie, Bruckner i-a trimis prima sa piesă, „Crăciunul președintelui”. Textul a fost scris cu un scop, susținerea Teatrului Grivița 53, dar povestea continuă să fie (surprinzător / înspăimântător) de relevantă și actuală, în 2019 chiar mai mult decât în 2016 când a fost scrisă sau în 2017 când a avut premiera ca spectacol-lectură în cadrul festivalului de teatru independent UNDERCLOUD. E o poveste-farsă despre singurătatea celui la putere și singurătatea neputincioasă a celor de sub el, despre ridicolul dar și pericolele egoismelor și istericalelor celor cu funcții importante, dar și despre cât de kafkiano-chapliniano-bruckneriană e realitatea contemporană.
E deja un truism deopotrivă plictisitor și iritant faptul că puterea corupe și că prăpastia dintre cei care conduc și cei conduși e tot mai mare. Ea se poate diminua cam numai prin trei modalități: vot, activism civic sau prin artă, iar teatrul e într-un fel forma supremă de libertate de exprimare. Unde altundeva decât la teatru, în speță în spectacolul regizat de Chris Simion-Mercurian la Teatrul Anton Pann din Râmnicu Vâlcea ați mai putea vedea un Președinte în comportamentul său autentic, cu toate ifosele și grandomania din dotare, dezbrăcat de principiile morale sau strategii de imagine afișate în public, dând frâu liber beției de putere dar și complexelor sale? Și mai grav – unde altundeva decât la teatru puteți să vă amuzați de ceea ce, în afara teatrului, vă exasperează?
Dramoleta e următoarea: Președintele suferă pentru că în seara de Crăciun nu are pe nimeni care să ia cina cu el. Așa că rezolvă problema, pentru că poate: își cheamă frizerul să îi aranjeze „claia asta îngrozitoare de păr” (food for thought: nu ar fi prima dată când, absolut -dar absolut!- întâmplător, freza unui președinte spune multe despre competențele și caracterul lui), după care îl transformă pas cu pas în prizonierul singurătății și obsesiilor sale. Ba cu o ploaie de cadouri (căci corupția poate fi foarte generoasă, dar oferă numai daruri infectate, ce o perpetuează), ba prin autoritarism isteric, complicitate jucăușă, șantaj emoțional și chiar agresivitate. Președintele își vandalizează propriul palat și distruge bradul de Crăciun, iar apoi aruncă vina pe frizerul-prizonier. Agresorul pozează în victimă, frizerul-victimă devine o combinație de Josef K. și mucenic pe rug, iar majordomul mut devine de-a dreptul machiavelic.
Intră în scenă și soția frizerului (Denisse Moise), un personaj în buna tradiție a parvenitelor istețe și (la nevoie) femme fatale ale lui Caragiale. Teribil cât de subțire devine linia dintre oprimat și opresor atunci când apare oportunitatea. Cucoana are prințipuri solide și le schimbă cu o viteză adaptată circumstanțelor. E puțin stereotipică pe alocuri, sau poate problema e că ne-am obișnuit prea organic cu madamele de genul ei. Ea exemplifică traseul de la umilința omului când e (sau se auto-așează) în postura celui care cerșește o favoare, la reversul medaliei, parvenitul care se trezește printr-o conjunctură într-o situație de putere și profită de ea mai dihai decât cei pe care i-a detronat.
Președintele (Tavi Costin – aflat în postura interesant-ingrată de actor în acest spectacol despre delirul puterii, despre singurătate și alienrare, dar și în postura de tânăr director interimar al teatrului) se perindă printre emoții și toane ca un cimpanzeu sărind între liane, cu o paranoia crescândă, glisând de la îndoieli și temeri paralizante la extazuri de măreție și „șefită” acută. E de o debilitate emoțională și mentală ceva de groază. Ba e beat de putere, ba n-o mai vrea. E simpatic când verifică parolele cu semnificație istorică de la ușile palatului (ce ziceați, că învățăm ceva din istorie?..), se face din ce în ce mai ghiocel în fața hărțuirii miniștrilor săi (e curat masaj mental să vezi miniștri și mai caricaturali și mai degeaba decât cei din realitate!), minte cu o ingenuitate demnă de ce mai abili politicieni. Chris Simion-Mercurian a construit, împreună cu Tavi Costin, un Președinte-clovn fără inimă și fără minte. E o combinație suculentă din perspectivă teatrală, deopotrivă hilară și toxică.
Dan Pughineanu e un tânăr actor din promoția clujeană a școlii de teatru din 2017 a cărui distribuire a fost o idee nimerită, anume în rolurile mai multor miniștri care îl asediază pe Președinte cu nenumărate solicitări fix în seara de Crăciun. Aceste roluri ar putea fi foarte bine parte dintr-un examen de admitere la Teatru, pentru că obligă actorul să intre din scurt în pielea unor personaje care au în comun doar o doză substanțială de autoritate (a se citi obrăznicie și îngâmfare) și un simț exacerbat al importanței propriei persoane. Personajul colectiv interpretat de Dan Pughineanu intră în spectacol din afara scenei și dintr-o postură care provoacă o (ulterior) savuroasă iritare și justificate tztz-ieli în public. Aviz uitucilor care nu își închid telefonul la teatru.
În rolul Mutului (majordomul Președintelui) spectacolul beneficiază de expresivitatea a două distribuții, Marian Râlea și Alexandru Beteringhe. Fiecare aduce nuanțe interesante acestui rol de eminență cenușie, deopotrivă servitor-mobilă dar și catalizator al elucubrațiilor clovnului de la putere. Președintele n-ar putea fi ceea ce este fără acest valet – mobilă – „cap de cal” (la propriu) – îndrumător al pupatului papucul Șefului. La sfârșit, însă, Alexandru Beteringhe accentuează nota de perversitate din umbră a personajului, în vreme ce Marian Râlea inundă sala într-o tristețe copleșitoare, căci chiar dacă nimeni nu vrea să ia locul Președintelui, majordomul tot pleacă în căutarea următorului corupt-corupător șef.
Bruckner a spus că piesa „este doar o farsă”, afirmație pe de o parte foarte politically correct, pe de altă parte destul de magrittiană („Aceasta nu este o pipă”) „Crăciunul președintelui” este o poveste absurdă, burlescă, cu incursiuni frecvente la și dincolo de granița nebuniei în stilul Marelui Dictator al lui Chaplin, pe care realitatea politică franceză, românească, europeană a ultimilor ani o face să fie extrem de actuală, în modalități imposibil de anticipat la momentul scrierii textului.
Decorul creat de pictorița și scenografa Mirela Trăistaru este mai mult decât minimalistă (sic), extrem de simplă și conceptuală, în același timp generoasă și criptică. Scenografia lucrează cu imaginația personajelor și a publicului și conturează o geografie posibil ubicuă a poveștii, care s-ar putea foarte bine întâmpla și aici și oriunde. Iar combinația de teatru de umbre cu proiecții video accentuează sugestiv vertijul mental progresiv al Președintelui și adaugă emoție și sens finalului.
Textul din încheierea spectacolului poate părea tezist celor care nu vor recunoaște că este rodul unei „colaborări” (cu acordul scriitorului) între regizoare și un celebru și cutremurător personaj al lui Chaplin. Finalul scoate publicul din hazul copios (cumva catharctic pentru oricine simte vreun pic de frustrare față de puternicii politici ai prezentului) și rămâne deschis prin schițarea unor noi dinamici de putere (Președintele a fost oare detronat din egocentrica-i poziție de putere? Ce urmează după o schimbare la vârf, și de fapt de schimbă ceva? Mutul iese din scenă căutând un alt Președinte care să umple locul ce nu suportă să fie gol, căci natura puterii are oroare de vid.
P.S. Dacă programați o incursiune la Rm. Vâlcea veți descoperi nu doar un teatru (tot mai) cunoscut pentru trupa sa tânără și nu puține spectacole interesante, dar și un oraș impresionant de curat, verde și extrem de pitoresc.
Crăciunul președintelui, de Pascal Bruckner
Regia și ilustrația muzicală: Chris Simion-Mercurian
Președintele: Tavi Costin
Majordomul președintelui: Marian Râlea/ Alexandru Beteringhe
Frizerul președintelui: Andrei Cătălin
Soția frizerului: Denisse Moise
Miniștrii: Dan Pughineanu
Decor: Mirela Trăistaru
Costume: Iolanda Mutu Jr.
Coregrafie: Ioana Marchidan
Teatrul Anton Pann, Râmnicu Vâlcea
