Cristian Tudor Popescu: „Filmele mi-au plăcut întotdeauna mai mult decât viața”
https://www.ziarulmetropolis.ro/cristian-tudor-popescu-filmele-mi-au-placut-intotdeauna-mai-mult-decat-viata/

INTERVIU „Filmele mi-au plăcut întotdeauna mai mult decât viaţa” şi „eu trebuie să văd un film mai întâi cu stomacul”, afirmă, cu tăria-i caracteristică, Cristian Tudor Popescu, într-un interviu-eveniment pentru Ziarul Metropolis. Despre filme bune, blockbustere şi realitatea ca cinema. Și, inevitabil, puţină politică.

Un articol de Ionuţ Mareş|22 februarie 2015

O să-mi iertați, sper, folosirea personei întâi în următorul text de introducere a unui interviu special. Îmi displace această practică a utilizării prenumelui „eu”, rezervată, în jurnalismul cultural, autorilor cu oarecare notorietate. Nu este, bineînțeles, cazul.

Dar am simțit nevoia să fac o excepție, tocmai pentru că interlocutorul meu este un gazetar, scriitor și critic de film extrem de cunoscut.

Adevărul e că sentimentele mele față de Cristian Tudor Popescu (CTP) sunt amestecate. Îi apreciez de cele mai multe ori stilul editorialelor politice. Incisivitatea, originalitatea formulelor și lucidatea judecății. Sunt și destule situații când îmi displac opiniile sale de comentator, pe care le consider atunci eronate, injuste, deși nu aș putea să-l acuz că este părtinitor sau răuvoitor. Nu am simțit asta.

Sunt convins că, în josul interviului și pe Facebook, își va atrage destule înjurături (cu care este obișnuit), deși discuția este una despre cinema. Un subiect care, odată ajuns în atenția sa, pare a-l umaniza. A-l face să fie, poate, mai deschis decât de obicei.

Nici în această zonă, a cinematografiei, nu-l consider însă infailibil. Am fost exasperat deseori de tratamentul, pe care l-am apreciat profund nedrept sau superficial, aplicat unor filme sau cineaști, în articole și în volume ca „Filmar” și „Filmul surd în România mută” (un titlu excepțional). În același timp și cu ocazia acelorași lecturi, am găsit totodată numeroase idei inspiratoare, unghiuri spectaculoase de abordare în gândirea asupra cinematografiei și păreri pertinente, profesioniste.

Habar n-am cum este în particular. Înainte de această scurtă discuție (căreia mintea îi dădea târcoale de ceva timp), nu schimbasem decât de vreo două ori câteva cuvinte, la lansări ale cărților sale în ultimii ani. Dar tocmai am aflat că știe de cronicile de film din Ziarul Metropolis. Și îi apreciez generozitatea de a-mi fi acordat 15 minute pentru acest interviu care a fost realizat în seara zilei de 20 februarie, la Cinema Union, după ce a vorbit despre filmul ce tocmai fusese proiectat în cadrul noului cineclub inițiat de revista FILM (al cărei colaborator este): „S-a furat o bombă” (1962), de Ion Popescu-Gopo.

Ionuț Mareș: Ce vă face pe dvs. să considerați că un film e bun sau nu e bun?

Cristian Tudor Popescu: Tresărirea din stomac. Eu trebuie să văd un film mai întâi cu stomacul. Așa, ca un taximetrist, ca o coafeză, ca o florăreasă, trebuie să-l văd mai întâi cu stomacul. Trebuie să tresar. Trebuie să mă facă să reacționez înainte de a interveni mecanismele lucide, critice, raționale, toată stiva de cinema pe care o am în cap.

Dacă filmul reușește să mă facă să uit toate aceste considerente și să tresar pur și simplu, cu stomacul, la ceea ce văd, atunci pentru mine este un film bun. După aceea m-apuc să-l explic, după aceea vine critica. Întotdeauna am crezut asta, și despre ceea ce am scris eu, literatură, și despre cinema: dacă nu există nivelul acesta de receptare primar, primitiv, în sensul bun al cuvântului, organic, atunci nu mă interesează să-mi explici după aia, eseistic, de ce e bun filmul. Băi, nene, am tresărit? Bine! Nu? La revedere!

Dar nu se întâmplă niciodată ca ulterior să renegați simțirea prin stomac, în momentul în care vă gândiți la film?

Niciodată. Un film care mi-a plăcut de la bun început așa a rămas. Nu mă pot înșela. Stomacul nu te minte. Creierul poate să te mintă. Stomacul nu. Dar a existat un caz cel puțin – poate mai multe, dar unul mi-l aduc aminte perfect -, cel al lui „Uzak” (2002), al lui Nuri Bilge Ceylan. Am văzut prima dată filmul și m-am oprit pe la jumătate. Eram și obosit, plictisit, era noapte, venisem de la ziar, și la un moment dat mă opresc și zic: „Ce o-ntinde ăsta aici cu chestia asta? O aiureală cu cadre lungi, manieristă. Nu mă interesează”. Și l-am abandonat.

După care, ceva, în spatele minții, mă împiedica să-l uit: imaginea unui pivot de metal cu odgoane, în prim-plan, și în spate un vapor prăbușit în ninsoare în port, eșuat. Imaginea aia mă obseda. Nu puteam s-o uit. Era imposibil. Am reluat filmul. L-am văzut cap-coadă și am spus: ”Idiotule, filmul e minunat”.

Iată că se poate întâmpla să am o anumită stare, nu exclud asta, în care să ratez contactul cu un film și, după aceea, să-l reiau și să-l primesc în integralitatea lui în suflet. Dar să mă înșel în sensul de a-mi plăcea un film foarte mult și după aceea să-l consider prost, asta nu mi s-a întâmplat niciodată.

Ați spus mereu că și atunci când scrieți despre filme faceți literatură. Ce vă oferă scrisul despre filme? În ce fel vă ajută?

Mă ajută, pentru că mie filmele mi-au plăcut întotdeauna mai mult decât viața. Uitându-mă și la viață, și la film, întotdeauna pentru mine au fost mai adevărate, mai reale și mai viață lucrurile de pe ecran, decât cele din realitate. Și realitatea poate să nască film. Natural.

Poate s-o facă, dar se întâmplă foarte rar. În anumite momente, e ca și cum un regizor nevăzut… De pildă, dacă un derbedeu o întreabă pe „bagaboanta” lui: „Ai luat, mă, banii de la ăla?”. Și ea răspunde: „Evident” (pronunță cuvântul mai lent, cu o intonație specială, după care râde – n.red.) Ea, semiarticulată, la nivelul de primat, îi răspunde: „Evident”. Parcă prin gura ei a vorbit Dumnezeu, o altă entitate. Iată un moment de film din realitate.

Pe mine și în realitate mă interesează filmul. Sau dacă vezi, de pildă, o pasăre, moartă, pe o linie de telegraf înghețată, racursi. O pasăre care a înghețat și e cu capul în jos, cu gheruțele prinse de linia de electricitate și atârnată invers, în jos. Aia este artă cinematografică născută de natură, de niciun regizor.

cristian tudor popescu

Că tot veni vorba de realitate sau, mai degrabă, de simularea realității, cu ce film sau cu ce gen de film ați asocia realitatea politică a acestor ani?

În primul rând, cu un film foarte prost. Dacă ar fi să privim ca pe un film, și nu ca pe viață, ar fi un kitsch desăvârșit ceea ce vedem în jur. E un kitsch total. Dacă ai face un film cu secvențe ca acestea care fac deliciul publicului acum pe televizoare ar fi un film foarte prost. Vă dați seama?! Foarte prost. Un film lipsit de măsură, lipsit de umor. Nu mai există umor. Eu sunt disperat. Umorul nu mai poate să fie decât involuntar sau bășcălie. Dar, umor, ironie fină, inteligentă… n-am mai văzut marca asta nicăieri. Nu vezi decât brutalitate, bășcălie, râs gros. Totul e în tușe groase. Aproape ca în ceea ce studiez eu de ani de zile: propaganda în cinema și în literatură.

O caracteristică fundamentală a propagandei este tușa groasă. Ea nu cunoaște nuanțe, nu cunoaște relativizare. Acolo totul este în alb și negru și este absolutist prin definiție. Așa este această realitate dezgustătoare din jurul nostru, o realitate monocordă, brutală, fără nuanțe, fără spirit. E o realitate fără gând și fără har. Dacă te uiți la ei, cei care vorbesc sunt niște roboți bolnavi, decapitați. Debitează prefabricate verbale. Nu există gând în spatele vorbelor, de cele mai multe ori.

Ați spus odată că obișnuiți să mai mergeți la blockbusterele de Hollywood cu efecte speciale, împreună cu fiul dvs. Ce impresie vă lasă aceste filme?

Sunt blockbustere, și blockbustere. La urma urmei, ce înseamnă blockbuster?

După dvs. ce înseamnă?

Nu după mine. După ce îi spune numele: block-buster. Adică un spărgător de bloc. Este numele unei bombe din Al Doilea Război Mondial. Bombele care erau capabile prin puterea de detonare să spargă, să distrugă un întreg bloc de locuințe se numeau blockbustere. E un termen militar la bază. „Blockbuster” are o conotație distructivă, nu competitiv-constructivă. Un blockbuster e ceva care pulverizează totul în jur, nu mai rămâne nimic. Rămâne numai el acolo.

Ce distruge un blockbuster?

Distruge audiența, în sensul că ia toți spectatorii și nu mai rămâne aproape nimic pentru ceilalți, pentru că blockbusterul adună la el totul. Acesta e sensul. Sunt blockbustere din care nu rămâi cu nimic. CGI (imagini generate pe calculator – n.red.) inutil. CGI-ul este la fel de bun ca și prim-planul, ca și montajul, ca și contraplonjeul. La urma urmei, orice procedeu din cinema la vremea lui a fost un efect special. Primul montaj paralel a fost un efect special, când a fost utilizat prima dată. CGI-ul este tot un efect special al acestor zile. Și cu el poți să faci artă. Sau poți să nu faci. Depinde cât talent ai.

Sunt unii care umplu un film întreg… De pildă, „Hobbit” a devenit ceva de neprivit. Nu mai există nicio idee, nu sunt decât ecouri, aș putea spune chiar râgâieli, din filmele anterioare. Lipsite de orice inovație în plus. Nu mai e nimic acolo. Și se pune bătălie după bătălie, CGI după CGI, mai vedem cum vine iarăși monstrul cu aripi care mai rupe în aer, în gheare, pe nu știu cine. Efecte de dragul efectului special, care încearcă să mai recreeze în mintea și în stomacul meu, ca spectator, locomotiva intrând în gara La Ciotat.

Ce urmăresc, de fapt, toate aceste efecte care vor să treacă drept reale: când sare dragonul pe ecran, vărsând flăcări, și ai impresia, în IMAX, că vine peste tine? Acela e locomotiva. Aceste efecte speciale gratuite, cele care sunt în sine, urmăresc reacția viscerală a spectatorului, care ia ce e pe ecran drept realitate. Aceea primară, din 1895, de la Grand Salon. E o legendă, s-ar părea. Nu știu dacă a fost chiar așa, dacă s-au ascuns sub mese, dar sună bine.

Și există oameni care știu ce să facă cu CGI-ul. Vezi Alfonso Cuaron, în „Gravity”. Acel film nu există fără CGI și fără 3D. Pentru prima dată, o idee extraordinară: montaj în interiorul realității virtuale. Până acum, realitatea virtuală pe ecran, chiar și în 3D, se desfășura undeva în fața noastră. Acum, prin casca acelor astronauți, intrăm în interiorul realității virtuale, unde se realizează montajul. O idee excepțională. Acel om știe ce să facă cu mijloacele.

E un film minunat. „Interstellar”, al lui Nolan, la fel. Știe ce să facă cu coloana sonoră, cu efectele, cu sound design-ul, cu imaginile, cum să compună cu ajutorul CGI-ului niște imagini absolut tușante și de neuitat.

Știu că nu vă place „Boyhood”, în schimb vă plac „Birdman” și „The Grand Grand Budapest Hotel”.

„Birdman” și „The Grand Budapest Hotel” sunt favoriții mei ca imaginație cinematografică, inventivitate, idei, umor. Tot ce vrei e acolo. Sunt niște coșuri cu daruri pentru cinefili.

În schimb, „Boyhood” nu v-a oferit…

Ce să-mi ofere? Spune-mi tu, Ionuț, ce-ar fi trebuit să-mi ofere? Întorcându-ne la începutul discuției noastre și încheind-o la fel, unde ar fi trebuit să mi se strângă stomacul? Unde ar fi trebuit să reacționeze stomacul meu? La ce moment, în „Boyhood”?

În a observa, de exemplu, scurgerea timpului, felul în care se transformă corpurile.

Doamne Maica Domnului.

V-am propus o interpretare.

În Tarkovski există momente în care se prăbușesc munți de timp peste tine, spectator, și durează câteva secunde acele imagini. Cum face, de pildă, Tarkovski ca să-ți dea sentimentul timpului și al vieții și morții? Există o secvență în „Oglinda” în care copilul stă cu bunica lui, poate cu mama, nu știm, e o bătrână din familia lui. Stau la o masă și povestesc amândoi. Și nu știi dacă femeia aceea e mortă sau e vie, dacă este doar o amintire sau e din realitatea acelui moment al copilului. Nu știi care e poziția ei în timp.

Cum o rezolvă Tarkovski? Pe masa de mahon negru sclipitor, este o cană cu ceai rusesc, fierbinte, și când pleacă, femeia ia cana cu ea. Pe masă rămâne o pată rotundă, un disc de condens, un fenomen fizic absolut natural. Apoi, aparatul vine în gros-plan, se apropie foarte mult de acea pată, și pata începe să se micșoreze puțin câte puțin.

Coloana sonoră – un sunet foarte straniu, neliniștitor. Și pata se micșorează din ce în ce mai mult, până dispare, realizând în acest fel condiția de fantasmă a femeii.

Asta înseamnă artă, asta înseamnă timp, asta înseamnă sculptură în timp, nu ce face domnul Linklater (Richard Linklater, regizorul filmului „Boyhood” – n.red.), că mă filmează pe mine acum, peste trei ani, peste zece ani și zice: iată, operă de artă, că i-am pus pe ăștia filmați în timp. Pe mine nu mă satisfaci cu așa ceva. Sunt destul de pretențios.

Foto cu Cristian Tudor Popescu – aarc.ro/

05
/07
/14

A jucat în comedii, drame, operetă, dar popularitatea şi-a cucerit-o în teatrul de revistă. Când a devenit cunoscut, Constantin Tănase era atât de bogat încât şi-a permis să facă spectacole din banii proprii şi să aducă vedete internaţionale în spectacolele sale.

08
/06
/14

A fost idolul masculin al oricărei femei. Era un amestec de straniu, de gesturi elegante. Avea magnetism, dar şi un dram de mister. Pe scenă, a fost un neuitat Romeo marcat de maladia marilor orgolii, un Hamlet romantic, apoi un Oedipe salvat de intensitatea liniştii tragice. Actorul Adrian Pintea ar fi împlinit anul acesta 60 de ani.

30
/04
/14

Ștefan Iordache spunea despre George Constantin: „Dumnezeu l-a înzestrat cu o voce care te lăsa, ca să spun aşa, fără grai”. Valeria Seciu adăuga: ,,La George până şi clişeul era ceva bogat.” Discret cu lumea sa personală, zgârcit în mărturii despre creaţia sa, George Constantin a fost un actor uriaş. În 40 de ani de teatru, a dăruit publicului ceea ce era mai important din fiinţa sa.

26
/04
/14

Este actriţă la Teatrul „Constantin Tănase” şi profesor de actorie la Universitatea Hyperion. A absolvit două facultăţi, a publicat trei cărţi de bucate şi este la a doua soacră. Adriana Trandafir, care împlinește 58 de ani pe 26 aprilie, vorbește despre oamenii și locurile care i-au influenţat viaţa.

22
/04
/14

Coregraful şi dansatorul Gigi Căciuleanu a intrat în jocul propus de Ziarul Metropolis şi a alcătuit alfabetul propriei vieţi. Pornind de la fiecare literă din alfabet, el a ales cuvintele cheie care definesc cele mai importante momente din viaţa lui.

11
/04
/14

Actorul Florin Zamfirescu împlineşte 65 de ani, pe 12 aprilie. E un moment în care îşi priveşte viitorul în ochi şi se vede jucând. Se vede chiar şi însurat, cu o doctoriţă. Şi se mai gândeşte şi la sănătate, şi la roluri, şi la cei 42 de ani în teatru, ca actor şi ca profesor.

09
/04
/14

De la New York la Reghin, de la Sankt Petersburg la Tecuci și Lisabona. Horia Mihail e un pianist călător, gurmand și curios, care n-ar spune nu nici unui loc de pe lume. Zilele astea se află într-un turneu al cărui nume îi vine mănușă: „Pianul călător”.

08
/12
/13

În decembrie 1987, Constantin Fugaşin reuşea să-l convingă pe Ştefan Iordache să acorde un interviu pentru revista „Teatrul“. O adevărată performanţă, pentru că actorul era foarte zgârcit la vorbă cu gazetarii. Ceea ce a urmat este antologic.