Un truism, însă e inevitabil: „Croaziera”, lungmetrajul-cult din 1981 scris şi regizat de Mircea Daneliuc, a fost unul dintre foarte puţinele filme din perioada comunistă care ataca direct sistemul şi arunca în ridicol justificarea prin celebrele „şopârle” folosită de mulţi dintre cei care se erijau în opozanţi.
Un articol de Ionuţ Mareş|5 mai 2016
În special prin „Croaziera”, Mircea Daneliuc a arătat că se putea și altfel. Era posibil să faci film în care oamenii vorbeau ca în viață, firesc și sincer, și nu ca în discursurile de partid sau ca în propaganda transmisă prin canalele oficiale. Era imaginabil să denunți, prin mijloace pur cinematografice, fără tezism și contra curentului dominant, mai ales în anii `80, demagogia reprezentanților unui regim care voia să impună fericirea cu forța.
Remarcabil la „Croaziera” este modul în care Mircea Daneliuc ia un fapt banal – o excursie pe Dunăre oferită ca premiu pentru cei mai buni tineri ai patriei – și îl transformă, cu doze consistente de sarcasm, într-o parabolă realistă ce submina o întreagă construcție social-politică.
Însă această deconstrucție nemiloasă a totalitarismului comunist nu vine decât ca efect secundar – și cu atât mai puternic – al unei narațiuni al cărei scop este să se mențină în limitele plauzibilului, în registrul unor momente de viață autentice, chiar dacă peste ele trece privirea usturătoare a probabil celui mai bun portretist din cinematografia română de dinainte de 1990.
Tinerii din film – naivi, rebeli, impulsivi, patetici, liberi, îndrăzneți – sunt vii, credibili, la polul opus față de ceea ce oferea cinematografia oficială.
La fel cum reprezentanții mărunți ai regimului, conducătorii pompoși ai croazierei, în frunte cu tovarășul Proca (excelentul Nicolae Albani) – în care publicul îl vedea, inevitabil, pe Nicolae Ceaușescu – nu sunt doar simple schițe, efigii, clișee, ci personaje cu substanță.
Daneliuc are răbdare să le dea cuvântul, să ne invite în intimitatea lor, pentru a le cunoaște mai bine slăbiciunile și, poate, pentru a le înțelege gesturile și compromisurile. Proca și compania (soția, medicul și toți cei de la bordul navei din fruntea croazierei) sunt caraghioși, însă nu și detestabili.
Cineastul (care și-a alocat și lui însuși un rol secundar, alături de partenera sa de viață de la acel moment, Tora Vasilescu) nu-și disprețuiește personajele. Mai mult, oferă fiecăruia șansa de a fi văzut și remarcat.
Este unul din meritele incontestabile ale scriiturii lui Daneliuc: acela de a deschide din trunchiul narativ central o serie de ramificații secundare sau episodice care ajută la conturarea unui tablou cât mai complex și nuanțat.
Și aici își au sursa rezistența în timp a filmului și profunzimea sa: realismul, deopotrivă psihologic și de situație, este dublat de jocurile secunde, de discursul anti-sistem care traversează filmul de la început și până la final, de la ironia supremă reprezentată de recompensa care este în fond o nouă corvoadă (tinerii sunt cei care trebuie să vâslească până la epuizare în bărci) și până la tentativa de amor dintre personajele jucate de Mircea Daneliuc și Tora Vasilescu pe diplomele ce urmează a fi împărțite.
Ceea ce frapează este faptul că tinerii excursionişti nu par a-şi da seama că ceea ce li se întâmplă este o absurditate, de aceea sunt foarte puţini cei care evadează din croazieră sau care protestează în vreun fel. În schimb, ei îşi trăiesc (atât cât pot de) fericiţi tinereţea, jucând „lingura”, dansând şi iubind.
Falsa egalitate (îndemnul „Stăm cu ei, dormim cu ei, vâslim cu ei!” este doar vorbărie), ipocrizia conducătorilor, bravada naţionalistă (scena că băutul apei din Dunăre), goliciunea limbii de lemn oficiale, falsa participare benevolă la construcţia societăţii, impresia că totul decurge conform planului prestabilit – toate sunt demascate prin parodiere.
„Croaziera” este o lucidă radiografie în miniatură a unei epoci, un film construit pe tensiunea și pe discrepanța dintre discursul oficial, cel care promitea crearea omului nou, și realitatea nefardată pe care Daneliuc a știut ca nimeni altul să o surprindă pe ecran.
Articol apărut şi pe blogul lui Ionuţ Mareş.