Cartea lui AG Weinberger, intitulata Singular: lamentari, observatii, studii, poezii si alte texte, si publicata de editura Libris Editorial din Brasov in 2017, ar fi putut foarte bine sa se intituleze “Singular in senzualitatea experientei lumii”, o idee la care ma voi intoarce pe parcursul scurtului meu eseu.
Un articol de Tudor Balinisteanu|2 iulie 2017
La inceput, insa, se cuvine sa precizez ca volumul lui Weinberger cuprinde trei sectiuni principale: prima estededicata reflectiilor cu caracter filozofic-social,a doua poeziilor, si a treia studiilor de muzicologie. Ma voi limita la cateva scurte observatii referitoare la primele doua parti, nefiind specialist in muzicologie, desi am parcurs si partea a treia cu mult interes si sunt convins ca cei care studiaza acel domeniu vor gasi acolo multe informatii utile si instructive.
Prima sectiune a cartii ofera un manifest activist in favoarea considerarii artei (in cazul de fata, a artei musicale a blues-ului) ca forma de transformare pozitiva a identitatii sociale. Pentru Weinberger, optiunea trairii prin arta ofera posibilitatea evaluarii individualitatii militante impotriva unui sistem social-politic corupt, care promoveaza mediocritatea si impostura, si care ne cere tuturor sa ne traim viata ca si cum am fi forme fara substanta.
Cu alte cuvinte, dupa cum accentueaza Weinberger in meditatiile sale, Romania de azi ne cere sa ne gasim identitatea intr-o imagine afisata, ca si cum am fi noi insine comercializabili, niste produse in serie ale unui sistem capitalist bolnav, invechit si primitiv, chiar anacronic, ratacind prin cotloanele intortochiate ale unei realitati de multe ori provizorie, in care nu ne putem ancora individualitatea, nemaivorbind de a-i permite sa se dezvolte sanatos si plenar.
Prin contrast, Weinberger ne indeamna sa devenim, si citez prin parafraza, “locuitori demni ai propriului nostru corp, si ganditori pentru care exista mereu intrebarea indoielii prin lupa convingerilor traite.” (11) Intrebarea care se pune implicit este: cum am putea sa folosim arta pentru a intrupa o astfel de lume demna si deschisa devenirii autentice, fie ca vorbim de trupul nostru cel de toate zilele, supus necesitatii ce deriva din natura noastra animala instinctuala, fie ca vorbim de “trupul” material al societatii, adica institutiile sale sau grupurile de opinie, inclusiv cele din mass-media?
Raspunsul sugerat de Weinberger in cartea sa provine din experienta de artist al blues-ului, si poate fi formulat ca un desiderat al intruparii individuale si sociale prin “textura si scoarta muzicii.” (11) Repet citatul: “textura si scoarta muzicii”. Cum ar fi sa ne traim dimensiunea intrupata a existentei ca si cum noi insine am fi un obiect de arta pe care noi insine il cream si il dezvoltam de-a lungul vietii? Cum ar fi sa ne imaginam ca textura si scoarta propriului trup este alcatuita de vibratia muzicii?
O astfel de experienta este mai usor de trait decat pare: pasionatii de muzica blues o traiesc in momentul abandonarii sinelui in ritm, cand iti lasi fiinta (adica modul de a fi in lume – din sintagma “a fi”, cuvantul “fiinta”) sa se acorde somatic si emotional cu sentimentul redat muzical. Unde duce o astfel de traire?Sa continuam jocul de cuvinte: din “a fi” am derivat “fiinta”, dar putem deriva si “fire”. Poate fi textura si scoarta propriului trup, cand e modelata de textura si scoarta muzicii, traita ca un mod al “firii”, adica, nu in ultimul rand, al “firescului”? Iata un alt cuvant derivat din “a fi”… A fi, fiinta, in fire, firesc.
Cartea lui Weinberger pare sa sustina o astfel de definitie a muzicii blues, pe care o repet pentru a va indemna sa-i studiati mental valentele: A trai prin muzica blues inseamna a fi, fiinta, in fire, firesc.
La ce bun o astfel de traire, ar putea intreba unii? Un raspuns, oferit de scrierile lui Weinberger, ar fi: pentru ca ne scoate din nefirescul vietii traite in sanul societatii mercantile guvernata ideologic; pentru ca ne fereste de a ne da consimtamantul pentru o ideologie sau alta; pentru ca ne permite sa ne traim sinele singular. Ce castigam prin asta? In nici un caz singuratate. Subliniez: pentru Weinberger singular nu inseamna singuratate.Inseamna, printre altele, recastigarea dimensiunii istorice a trairii de sine.
Referindu-se la orasul sau natal, Oradea, Weinberger scrie: “Orasul meu a fost rapit de parvenitii rataciti prin labirintul lor existential fara dimensiuni istorice.” (12) Arta muzicii blues ne fereste de o astfel de ratacire, precum si de pericolul parvenirii, pentru ca ne apropie de trairea autentica a sinelui prin acordarea vibratiilor sale cu cele ale muzicii. Prin aceasta acordare, rezonam nu numai cu adancimile din noi insine, ci si cu trairea emotionala (si emotionanta) a marilor artisti de blues care, exprimandu-se, ne ajuta sa ne exprimammuzical-poetic. In acest sens mai larg trebuie sa intelegem ancorarea in istorie despre care scrie Weinberger, si anume ca o conectare la tot ce este mai bun si mai frumos in muzica blues, ale carei teme au fost traite si slefuite de-a lungul timpului prin interpretari de exceptie.
Putem astfel transcende catre o realitate interioara pe care satisfactia imediata a banului usor castigat nu o poate aduce sau cumpara. Traindu-ne aceasta autenticitate interioara, suntem contemporani cu noi insine, fiind in acelasi timp ancorati in istorie, adica ne plasam in fluxul devenirii prin arta. In cuvintele autorului: “daca esti contemporan cu tine insuti si esti deschis la tot ce te inconjoara, atunci nu ai de ce sa-ti fie frica. In acest caz nu ai voie si nu ai nevoie sa umbli aplecat si servil prin lume […] iti vei descoperi dimensiunea istorica de care inaintasii tai nu au avut curajul sa se foloseasca.” (26)
Trairea autentica pe care o incurajeaza Weinberger mai inseamna si asumarea responsabilitatii pentru optiunea de a trai fara compromisuri. Citez: “Alegerea intotdeauna iti apartine…numai tie…dar atentie! Doar tu esti raspunzator pentru deznodamantul alegerii asumate…nimeni altcineva.” (26) Iata o noua valenta a modului de a fi singular: asumarea reponsabilitatii fata de ceeace ai ales sa fii, si fata de felul in care ai ales sa-ti traiesti “fiinta”. Din nou, asta nu inseamna a trai in singuratate, cum ni se intampla uneori, sau deseori, in Romania. Weinberger marturiseste ca au fost momente in care s-a simtit “fara noima si accidental”, “al nimanui”, bombardat din toate directiile de “limbajul de lemn […] fanfaronar” al pseudo-politicienilor sau pseudo-artistilor, de fapt al tuturor acelora carora le-am putea atribui prefixul “pseudo-“.
Cu siguranta, cu totii am trecut prin astfel de momente. A recunoaste aceasta fata de noi insine si fata de cei din jur nu inseamna a admite ca suntem slabi si neputinciosi. Daca am face-o, atunci am fi intr-adevar singuri. Mai curand ar insemna aceste marturii un apel la solidaritate intre cei care isi asuma sa traiasca singular. Asadar, singulari, dar nu singuri. Mai degraba sunt singuri, si neputinciosi in fata firii, cei care se lasa cuceriti de o lume “tabloidizabila”, devenita “superficiala, meschina, consumatorista, cabotina, demagoaga, egoista si neincrezatoare” alergand “dupa marea DISTRACTIE uitind sa-si imbogateasca continutul.” (38)
A trai singular inseamna pentru Weinberger a trai, metaforic vorbind, in felul in care ne imaginam ca ar trai un copac: “copacul este o forma a Adevarului. Tot ce se intampla intr-un copac, tot ce se petrece in jurul lui, tot ce aspira, tot ce emana sau daruieste, toate astea sunt o forma a Adevarului.” (78) In aceste cuvinte gasim deja o incercare de transfigurare estetica a realitatii naturale. A trai cu adevarat inseamna a trai senzual, dar intr-o senzualitate a artei si nu a satisfactiei facile, cu asumarea responsabilitatii pentru aceasta optiune.
Am spus la inceput ca volumul scris de Weinberger ar putea foarte bine purta titlul “Singular in senzualitatea experientei lumii”. Senzualitatea experientei lumii (sau a experientei de “a fi” in lume) este surprinsa si in versurile luiWeinberger. In poezia “Bolta voi fi si maine” citim: “simteam dalta/ cum rupe din mine/ faliile memoriei calcaroase/ plingind…” (102)
Aceste versuri pot fi citite ca o descriere a procesului de creatie prin musica blues: dalta este pana de chitara care, metaforic vorbind, rupe din trupul artistului acorduri ce vin din faliile memoriei, dupa cum le rupe din trupul chitarei cand cele doua trupuri, al chitarei si al omului, s-au contopit intr-unul singur, vibrand, sau mai bine zis, pentru a folosi cuvantul autorului, “plingind”, pe aceeasi lungime de unda. Sintagma din limba engleza, “cry the blues”, surprinde starea descrisa aici.
In poezia “Firul proclamat”, putem descifra o descriere a trairii senzuale directe ca experienta care precede creatia muzicala. Gustand amarul dragostei fizice neimplinitoare, poate ceea ce in engleza se numeste “a one night stand”, “Noaptea prin canalul gurii/ iti incearca cruzimea…/ Tavaleste-te…/ Amarul intestinal/ iti umple cuvintele de/ continut” (110).
Ne putem imagina cum acest amar trait visceral este sursa trairii pe care am putea-o numi, apeland din nou la o sintagma din limba engleza, starea de “bitter blue”, si care interpretata muzical se manifesta ca un tavalug de acorduri in improvizatia de blues.
Si in alte poezii intalnim formulari care redau senzualitatea trairii: in “Burghezul din Camelot” gasim “carnoase mirosuri” (112); in “Viu curgind”, poem al carui titlu propune un joc de cuvinte interesant, iubirea, de data aceasta implinita, e “amarui” ca “gustul de cires,/ zambindu-mi din crengi/ cite-un/ gutui…” (116); in “Durerein zadar” compozitia prin aliteratie confera muzicalitate lecturii, un ritm care poate prefigura ritmul unei piese de blues; s.a.m.d. Nu ne mai ramane decat sa ascultam piesele muzicale ale lui Weinberger pentru a ne trai, si noi, senzualitatea, singular, in acorduri de blues.
Foto: AG Weinberger – Singular: lamentari, observatii, studii, poezii si alte texte – facebook
