CRONICĂ DE TEATRU. Cu Rața la teatru! / Henrik Ibsen, “Rața sălbatică”
https://www.ziarulmetropolis.ro/cronica-de-teatru-cu-rata-la-teatru-henrik-ibsen-rata-salbatica/

La final de stagiune teatrală, m-am pregătit cum se cuvine pentru un spectacol pe care, deşi l-am aşteptat cu sufletul la gură, nu reuşisem să-l văd până duminica trecută… În memoria mea afectivă, personajele feminine ale lui Ibsen poartă chipul Valeriei Seciu, vocea ei evocatoare de limpezimi şi îndepărtate fiorduri norvegiene.

Un articol de Andreea Nanu|30 Iunie 2017

La aceasta se adaugă decorurile din teatrul filmat în alb și negru, înregistrările ascultate seara la teatrul radiofonic. M-au motivat acum, recunosc, și cronicile de întâmpinare… Spectacol clasic într-o regie modernă, distribuția de excepție…Așadar, Ibsen! Duminică seara la Sala Liviu Ciulei a Teatrului Bulandra, cu Rața sălbatică. Am cumpărat bilete din vreme.

Am ajuns prea devreme, motiv pentru care am staționat în fața unui latte la terasa de peste drum, urmărind cum se adună spectatorii, ale căror contururi tremurau prin aerul încins, mai ceva ca în deșert. Marile aglomerații urbane au întotdeauna ceva deșertic, cultura e o oază binevenită. Dar adesea periclitată de… „oamenii deșertului” care au pierdut cultura oazelor. Sau cultura pur și simplu.

Rața sălbatică. Ce metaforă simplă, dar grăitoare pentru omul contemporan, mai bine spus pentru dilemele lui! În piesa lui Ibsen, rața e un animal rănit, prizonieră într-un pod, dar și o prezență consolatoare pentru o copilă condamnată, mai devreme sau mai târziu, la „o mare de întuneric”. În podul întunecos al casei Ekdal, rața devine oaza unui suflet nevinovat, apăsat de povara păcatelor părinților. Rața sălbatică este, am putea spune, alterego-ul sufletului copilei care nu poate fi îmblânzit, vânat, cumpărat, sacrificat…decât de ea însăși! „Ce mai e și cu copiii lui Ibsen?” În spatele meu, un iubitor de teatru venit tocmai din Norvegia după cum mărturisește, discută despre „copiii lui Ibsen”, cu vădite cunoștințe de dramaturgie ibseniană. Însă, după un sfert de oră de la ridicarea cortinei abandonează, părăsește spectacolul realizând, probabil, că nu îl poate urmări.

…Să-l fi pus la încercare, în afară de impedimentul vădit al limbii, lucrurile care m-au descumpănit și pe mine? Mă voi opri asupra lor, fiindcă sunt pilduitoare. Am ajuns la concluzia că nu poți vorbi onest despre teatru ignorând contextul, adică ceea ce se petrece în lumea teatrului, în sala de teatru… pentru a ajunge în cele din urmă la piesă. Avem aici o suită de universuri concentrice care se intersectează și se influențează reciproc… Pe rândul din fața mea, părinții și-au adus copiii la teatru. Domnul norvegian educat în Ibsen comentează: I love it when they bring small kinds to the theater!

Toate bune și frumoase, poate în Norvegia funcționează! Numai că acești copii români, băiat și fetiță, nu au fost educați pentru a veni la teatru. Băiatul cere biscuiți iar mama, plină de solicitudine, foșnește pachetul timp îndelungat, până când tatăl le spune să înceteze. Dar nu din respect față de noi, ceilalți spectatori, ci pentru a putea filma în liniște spectacolul cu telefonul. „E interzis!” Vecina mea se sufocă de indignare, dar fără consecințe… Datorită foșnetului am pierdut câteva replici… Cei doi prieteni, Gregers și Hialmar, se confruntă pe fundalul adevăr versus minciună.

Gradațiile sunt sugestiv redate de scenografie și light design care, într-adevăr, fac din acest text clasic o punere în scenă modernă, bine echilibrată. Minimalismul punerii în scenă capătă consistență prin accentul pus de regizor pe confruntarea psihologică, până când textul atinge o limpezime de cristal! Cristalul rece, înghețat, al fiordurilor… Siluetele mestecenilor albi, frânte, ca niște duhuri ce bântuie… sau semne de avertisment la condiția noastră precară!

…În spatele sălii, chiar pe ultimul rând, trei doamne tapate și de mari proporții, comentează ca pe stadion: „Haide, pleacă tu (adică Hialmar!), lasă-l pe doctor (Relling, interpretat de Adrian Titieni!)!” Vecina mea le privește cu stupoare: „Aici nu e la cinema, suntem la teatru!”… „Dar ce-am spus?”… „Tocmai, nu mai vorbiți, lăsați-i pe actori!” Dialogul din sală nu duce nicăieri…

Pe scenă, continuă conversația dintre doctorul Relling și tânărul Gregers. Blazarea primului și ideologia celui de-al doilea. Doctorul diluează adevărul prin relativizare, în timp ce tânărul, neliniștitul moștenitor, îl mutilează prin ideologie. Formula (de supraviețuire) de lui Relling este „minciuna vieții” în timp ce pentru Gregers, sintagma invocată este aceea a „adevărului absolut”. El s-ar fi potrivit de minune în lumea „sufletelor tari”. Însă tăria și absolutul său sunt simplu discurs, el însuși fiind un ins care preferă să fugă, refugiindu-se la munte, lăsând deoparte acțiunea pentru a ține conferințe despre „marile adevăruri”.

Deși la început pare un ins generos, dorind să-l ajute pe prietenul său Hialmar să descopere adevărul despre propria viață, în cele din urmă evoluția lucrurilor (cursul firesc al vieții!) ni-l arată ca fiind odios, dotat cu acea capacitate teribilă de a împinge în abis sufletele slabe, oamenii căldicei care își găsiseră, de bine de rău, un modus vivendi. Bătrânul Werle e conștiința practică, metoda sa funcționează și, dacă ar fi fost urmată întocmai, totul s-ar fi încheiat cu happy-end.

Însă tânărul Gregers Werle (interpretat atât de convingător de Șerban Pavlu încât reușește să ni-l facă antipatic!), zdrobit sub povara propriei drame (moartea mamei înșelate de tată, viața aventuroasă a bătrânului Werle (Victor Rebengiuc, cu binecunoscuta-i distincție!) și distrugerea asociatului său, bătrânul Ekdal), scoate, ca orice demagog, castanele din foc cu mâna altuia; cu mâinile slabe (dar atât de expresive în jocul lui Gheorghe Ifrim) ale lui Hialmar Ekdal, cu mâinile oportuniste ale nefericitei Gina, cu mâinile nebune de vinovăție ale bătrânului Ekdal, cu mâinile inocente ale lui Hedvig.

Abia ea, copila, va găsi exitul din cercul vicios al celor mari, încheindu-l printr-o apăsare tragică pe trăgaciul puștii. Copiii trăiesc în absolut. Nu ezită în fața sacrificiului. Dincolo de propria viață, Hedvig așteaptă înfrigurată întoarcerea tatălui. Ioana Anton dă prospețime și forță personajului, ajutată de expresivitatea vocii (a dicției foarte bune!) și a mișcării scenice.

…„Mamaaa, ce se întâmplă? Mai taci odată că acuși se termină!”… „Doamnă, poate l-ați confundat pe Ibsen cu Andersen!”… „Cum să aduci un copil de patru ani la Ibsen?” „Familia” se ridică într-un final și pleacă!… ÎMPUȘCĂTURA!… „Pădurea se răzbunăăă”, strigă bătrânul Ekdal (atât de expresiv, memorabil, în interpretarea lui Constantin Cojocaru!), în acordurile unei cunoscute sonerii de celular care-i răspunde cacofonic din sală…

O altă doamnă iubitoare de teatru caută zadarnic instrumentul perturbator, nu-l găsește, zbaterile ei se prelungesc, pe scenă și în microuniversul haotic din poșetă. În sfârșit, găsește telefonul, se face liniște, ne putem reculege pe notele premergătoare finalului. Culorile se schimbă alert, de la albul glacial la roșul sângelui nevinovat (excelent light designul conceput de Alexandru Darie), ura și neputința, iubirea și durerea, nebunia și setea de absolut, își împrumută nuanțele.

Și deodată, în liniștea sălii răsună un întârziat adagio ce se vrea răscumpărător: „Doar l-am oprit de-acasă!” (Adică e vina celularului care se apucă să sune, de entuziasm că a fost dus la Ibsen!)

Da, Rața sălbatică este o piesă despre adevăr. Sau despre incapacitatea umană de a face față acestui absolut. Vorba unui personaj interpretat de Jack Nicholson: You want the Truth? You can’t handle the Truth! Ca oameni, ne dictează legea supraviețuirii. Unul dintre primele lucruri pe care le învățăm odată iviți pe lume este acela de a ne descurca. „Confruntarea” e pentru sufletele tari. „Descurcătura” e bemolul nostru cotidian, surdina la îndemână peste adevărul tare care, iată, are ca rezultat „mica minciună” a vieții. Cum se descurcă cultura între adevărul absolut și „mica minciună”? Mergeți să vedeți piesa, merită. Dar cu un risc (pe care eu mi-l asum de fiecare dată): calitatea publicului. Cine e responsabil pentru asta? Educația. Și adevărurile incomode despre noi înșine. Și despre subiectele care ne captează (sau nu) atenția.

Ca să enumer doar câteva în jurul cărora se concentrează mesajul lui Ibsen: luptă, avere, minciună, lașitate, beție, încrâncenare, ratare, demagogie, orbire… Și printre toate aceste feminine negative, ca într-o cutie a Pandorei, supraviețuiește, ultima, Iubirea. Sufocată de celelalte (false căutări și probleme), Iubirea e întreagă a lui Hedvig, ea singură are curajul gestului final care o legitimează: sacrificiul. Ceilalți folosesc cuvântul fără să-l înțeleagă, pângărindu-l cu egoismul lor, cu teama de ratare, cu orgoliul mutilant.

De unde, poate, și concluzia mamei (felicitări pentru Manuela Ciucur!) peste care se abate brusc, ca o sabie, cortina: „poate n-am meritat-o!” Ne luptăm pentru multe lucruri, dar unul singur contează, ca la judecata finală unde, se spune, vom fi întrebați: cât de mult ai iubit?

Pentru mine acesta a fost catharsis-ul, mesajul lui Ibsen. Am putea extrapola întrebarea în felul următor: cât de mult iubiți teatrul și pe actori, acești magicieni ai irepetabilului, călători în timp, în pielea atâtor personaje, schimbând în fiecare seară un destin cu un altul. Da, pentru acest act de cultură numit teatru îți trebuie o iubire specială: uitarea de sine… Să încercăm, așadar, să nu mergem „cu rața la teatru”, ca și cum am merge la iarmaroc, la un spectacol care ni se cuvine fiindcă am plătit bilet! Actorii fac un sacrificiu care nu se vede. Dar nu se vede nici o urmă de sânge, spune Gina Ekdal privindu-și copilul mort.

Actorul, fie că realizăm sau nu, suferă o mică moarte, une petite mort (ca în baletul cu același nume de Jiri Kylian!…). Cu fiecare rol, cu fiecare spectacol, actorul moare pentru a ni se dărui. Ei bine, în fața morții trebuie să stăm cuviincios, altfel revelația teatrului, a spectacolului unic la care asistăm, a emoției umane concentrate într-un ceas, ne scapă! Teatrul, îmi vine să spun acum, e o „rață sălbatică”, adică nu poate fi domesticit, în sensul de „redus”, adaptat nevoilor noastre estetice și culturale și de entertainment aflate în (continuă) regresie, standardelor noastre de civilizație și de educație tot mai modeste fiindcă, de, trăim în societatea de consum, etc. Nu avem scuze și nici nu trebuie, pentru binele nostru, să ne căutăm circumstanțe atenuante.

Cultura noastră e în suferință, e împușcată de glontele indiferenței și al ignoranței, al lipsei de respect. Deși am fost martorii instrumentalizării culturii în comunism (și alte isme, mai contemporane), cultura autentică e sălbatică, ea se adresează „sufletelor tari”; în ciuda aparenței de popularitate, cultura rămâne elitistă, nu fiindcă doar elitele ar avea acces într-o sală de spectacole, ci fiindcă numai aparținând elitei, asumându-ți responsabil statutul de spectator, poți înțelege ce se petrece acolo. Cultura are valoare prin catharsisul ei asupra noastră.

Dacă nu ne lăsăm modelați, reformați de actul cultural, rămânem la stadiul exterior, de superficialitate specifică produselor de serie, mentalității de supermarket, de iarmaroc. La market cumpărăm, inconștient sau nu, logica banului ne ghidează, supunându-ne. Însă la teatru, dragi spectatori, mergem ca să primim, să (ne) dăruim unii altora câte ceva. Și așa, puțin câte puțin, învățăm, reușim să fim oameni!

Dragi actori, pentru voi, aplauze!

Henrik Ibsen, Rața sălbatică

(în regia lui Peter Kerek, la Tatrul Bulandra)

Distribuție:

Werle – Victor Rebengiuc

Gregers – Şerban Pavlu

Bătrânul Ekdal – Constantin Cojocaru

Hialmar Ekdal – Gheorghe Ifrim

Gina Ekdal – Manuela Ciucur

Hedvig – Ioana Anton

Relling – Adrian Titieni

Scenografia – Octavian Neculai

Light design – Alexandru Darie

Sound design – Aurelian Stoleriu

Foto: Rața sălbatică –  www.bulandra.ro, Radu Sandovici

 

 

17
/09
/19

Cea de-a XIV-a ediție a Festivalului SoNoRo va avea loc în perioada 1-17 noiembrie 2019, în București, Sibiu și Cluj-Napoca. Anul acesta, Festivalul va purta numele DaDa și va fi dedicat puternicei energii creatoare a fenomenului dadaist, pornit la începutul secolului XX, în Zürich, de un grup de artiști europeni, organizat în jurul scriitorului de origine română, Tristan Tzara.

16
/09
/19

Românii iubesc arta, dar de la distanță. Peste 7 din 10 adulți români regretă că nu și-au dezvoltat pasiunile artistice din copilărie, deși consideră că ar fi putut să le transforme într-o meserie, conform unui studiu național realizat  pe un eșantion reprezentativ de peste 1.400 de persoane. Motivul care i-a determinat să renunțe la pasiunea lor este de natură financiară.

16
/09
/19

Dirijorul Emerit Mariss Janson a fost nevoit să își anuleze concertele alături de Orchestra Regală Concertgebouw din Amsterdam în datele de 18 și 19 septembrie și pe 21 septembrie la București, din motive de sănătate. Orchestra este recunoscătoare dirijorului român Cristian Măcelaru, care a fost de acord să preia programul neschimbat în timp atât de scurt.

16
/09
/19

Pe scurt, în cifre, a doua treime a Festivalului Internațional „George Enescu” a însemnat 25 de spectacole, 68 de lucrări, apartinând unui număr de 38 de compozitori, de la contemporani, chiar patru prime audiții, la Beethoven, Rahmaninov, Wagner, Sostacovich, Britten, Richard Strauss, Poulenc, Grieg, Ravel, Brahms, Lutoslavki, Simanowski, Lipatti, Ligeti și, în fiecare zi, cel puțin o lucrare semnată George Enescu.

14
/09
/19

Noua stagiune a Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova 2019-2020 se deschide cu un spectacol care va testa limitele noastre actuale, ca si capacitatea de schimbare: putem coloniza planeta Marte sau o putem doar „proiecta” în datele tehnicii de azi? Cât este dorință și cât este pragmatism în acest deziderat?

Page 1 of 82412345...102030...Last »