CRONICĂ de TEATRU. Culorile lui Molly
https://www.ziarulmetropolis.ro/cronica-de-teatru-culorile-lui-molly/

Universul piesei care prinde contur (şi culoare) în jurul lui Molly Sweeney s-ar putea intitula despre văzute şi nevăzute. Sau despre realitate şi imaginaţie. Nu e vorba de dihotomii ci dimpotrivă, de complementarităţi providenţiale. La fel cum, crescute din trunchiul aceleiaşi poveşti, monologurile actorilor prind rădăcină, înmuguresc, se intersectează, devin arborescente, dând profunzime uneia dintre cele mai emoţionante felii de viaţă. Tranche de vie. Mihaela Trofimov, Constantin Cojocaru, Liviu Pintileasa. Pacienta, doctorul, soţul.

Un articol de Andreea Nanu|3 Iulie 2017

Molly e oarbă „de la zece luni”. Retina ei nu este complet insensibilă la lumină, ci aflată doar într-o stare de amorțire. A văzut cândva, în acel timp despre care nu-și mai poate aminti. Dar se pare că undeva, în adânc, se păstrează o memorie reziduală a culorilor. Și tocmai asta frapează mai întâi la Molly.

Mihaela Trofimov își construiește personajul pornind de la o paletă a culorilor interioare, pe care o scurtă anamneză a copilăriei și adolescenței lui Molly ni le dezvăluie. Molly este exuberantă, entuziastă, independentă, fericită cu munca ei… Iată, câte trăiri, amintiri, senzații, tot atâtea culori, și cât de intense sunt! Molly e fericită fiindcă își cunoaște modestul univers care nu este, din cauza orbirii, mai puțin interesant. Realitatea există, dar ea se și construiește permanent prin simțuri, prin imaginație. Ochii lăuntrici ai lui Molly rămân deschiși, conduși de lumina misterioasă a unei cunoașteri autentice pe care i-o prilejuiește contactul direct cu viața, cu natura, cu oamenii, florile, păsările, arbuștii din grădina tatălui…

Intervine Frank Sweeny. Frank C. Sweeny! El e bărbatul, soțul care știe mai bine. Există oameni care, fiindcă nu pot deveni ei înșiși mai buni, vor să-i transforme pe cei de lângă ei. Acestei tentații, vechi de când lumea, îi cade victimă (ușoară) Frank. Dacă Molly e ingenuă, Frank are o inocență vinovată. Dacă Molly ajunge grație ingenuității ei la esență, Frank bâjbâie, mai ceva ca un orb! Frank e entuziastul, dotat cu o morală practică, veșnic asaltat de idei și proiecte, dar incapabil să finalizeze vreunul. Cel mai extraordinar proiect al lui, a-i reda vederea lui Molly, se transformă în cel mai mare eșec. Vom reveni, fiindcă acum trebuie să-i dăm cuvântul doctorului.

Fără să-mi dau seama, mă ridicasem pe vârfuri. Să înceapă doctorul Rice!!!… Trebuie să fii foarte atent, fiindcă la Constantin Cojocaru, jocul începe în privire, după care urmează mimica, apoi intră în scenă vocea. Totul într-o sincronizare perfectă, de timpi și nuanțe (câte culori într-o singură replică, într-o singură expresie!). Prin ochii lui obținem distanța necesară pentru a-i vedea pe Molly și Frank. Rice este dezamăgit de viață, dar echidistant. O simpatizează pe Molly pentru independență și sinceritate, îl ironizează pe Frank pentru superficialitatea mascată stângaci de entuziasmul neproductiv. Se recunoaște cumva în amândoi, doar că în diferite perioade ale vieții. Linia de demarcație, firul roșu al frânturii (de viață personală și de carieră) e dat de plecarea Mariei, soția „atât de frumoasă” care-l păsărește pentru un coleg de breaslă.

Mihaela Trofimov, Molly Sweeney

„Încearcă să vezi situația cu ochii noștri și să înțelegi”, îi spune amantul și colegul. Intervine izbucnirea, singura, ca o radiografie în alb-negru a doctorului: „Să vezi nu înseamnă să înțelegi!!!” De fapt, această replică ar putea fi moto-ul piesei. E sentința care, ca o coloană vertebrală, pune în mișcare articulațiile arborescente ale monologurilor care-și schimbă pe parcurs ritmul, cadența, nuanțele, ajungând să se intersecteze, să se lovească unele de altele…așa cum li se întâmplă uneori oamenilor pe stradă și care, deși se văd unii pe ceilalți, nu se cunosc, nu se înțeleg…

Iar Frank?… Ce-i drept, îi suntem datori cu câteva tușe de portret, atât cât să vi-l facă vizibil dumneavoastră, celor care-l priviți cu ochii închiși, ai imaginației…dacă nu ați văzut încă piesa!… Soțul lui Molly introduce nota de umor necesară destinderii, face o buclă care pare să ne deturneze de la esențial, descrie acele episoade de cuplu care ni-l fac simpatic, apoi totul se precipită către nodul gordian pe care tot Frank, cu entuziasmul lui vinovat, îl taie, neputând să-l deznoade. El intervine. Pătrunde cu forța, ca un intrus generos, în viața lui Molly. Vrea s-o vindece cu orice preț, s-o schimbe în bine cu forța, fără s-o întrebe dacă și ea, Molly, dorește acest lucru.

„…Cu siguranță asta (recăpătarea vederii!) l-ar entuziasma pe Frank”, spune ea. Doctorul Rice acceptă provocarea cazului fiindcă, la urma urmei, „ce-ar avea Molly de pierdut?” Liviu Pintileasa intră în dialogul subtil cu Molly și doctorul, făcând trecerea între cele două lumi, văzutele și nevăzutele. Grație umorului personajului, drama devine mai nuanțată, mai firească, mai convingătoare. Pentru că în situațiile-limită înțelegem cât de neputincioși și de caraghioși suntem.

Din nou doctorul Rice… El e vinovat fiindcă știe. Cunoaște câte ceva din lumea nevăzutelor, înțelege fericirea ascunsă, inaccesibilă ochilor celorlalți, despre care-i vorbește Molly. Dar cu toate astea, o sacrifică de dragul unei ultime încercări de a se salva pe sine. O ultimă șansă de a-și extrage din anonimat cariera, de a-și oferi un nou început. Și dacăUn caz de vindecare… 20 în 1000 de ani!!!! Cine ar putea rezista?… N-am putut rezista nici eu, după o zi istovitoare la birou, să-l văd pe Constantin Cojocaru în această piesă, gândindu-mă că un text modern îi va da oportunitatea să facă un rol de compoziție, acele roluri care-l fac în ochii publicului plus grand que nature, pentru că personajul se adaugă omului, la fel cum omul prinde aripi grație personajului.

Senzația e contagioasă pentru noi, publicul, și aceasta e o experiență prețioasă! Constantin Cojocaru se prezintă ca „actor independent”. Descopăr, cu fiecare spectacol, că el este mai ales un actor liber, dotat adică cu o mare libertate interioară, o extensie sufletească prin care captează toate nuanțele emoțiilor umane… ca în culorile pe care le varsă pe pânza neagră, transformate la final de mâna lui Molly într-un curcubeu.

„Firește că vreau să văd”… Revenim la Molly. Molly cedează, acceptă să facă operația care, într-adevăr, îi va schimba definitiv (iremediabil!) viața. Din slăbiciune? Aș spune mai degrabă din generozitatea cu care e gata să descopere lumea noastră, a celorlalți, mai mult decât a-și alunga o infirmitate. Ea nu se socotește bolnavă. Dimpotrivă, simte că are un ascendent, acea forță misterioasă care o pune în legătură cu nevăzutele, cu efortul de a extrage, din cotidianul agresiv, elementele esențiale… O vedeam pentru prima oară pe Mihaela Trifomov.

Din clipa în care a început să-și spună monologul, nu știam sigur din ce direcție vine lumina: de la spotlight sau de la Molly? Cu siguranță de la Mihaela Trofimov, care trece cu dibăcie și naturalețe prin tot spectrul de culori al unui personaj pe care-l construiește atât de convingător. De la culorile pastelate ale copilăriei, purtându-ne „cu ochii larg închiși” prin intensitățile unei contagioase joie de vivre, culminând cu furia nebună a dezamăgirii care o cuprinde la sfârșit, Mihaela Trofimov pictează (interpretând) un portret al lui Molly folosindu-se de întregul spectru al culorilor ei; culorile unei artiste mature, tonurile unei expresivități exersate, de o naturalețe rafinată care, pe mine cel puțin, mă face să aștept cu sufletul la gură următorul ei spectacol!

La final, văd bine că piesa s-ar fi putut numi și despre lucrurile cu adevărat importante. Cum le deosebim? În teatru, primul căruia îi revine misiunea de a discerne este regizorul. Viziunea îi aparține, de ea depind piesa, actorii. Sânziana Stoican țese pe liniile de forță (urzeala) ale textului vocile celor trei, multiplicate la infinit prin nuanțele stărilor sufletești. Fiecare trăire, întrebare, dilemă, suferință, dorință, luptă, da, fiecare își are culoarea sa. Uneori stinse, alteori tari, ele alcătuiesc un spectacol-tapiserie amplu și profund… Toți cei trei protagoniști și-au pledat cauza.

Doar că prioritățile lor (lucrurile importante) nu au coincis, iar punctul de fugă, vederea, în loc să dea un sens, a provocat o încurcătură, un haos ca amestecul culorilor; gestul final al lui Molly tocmai asta ne spune, avertizându-ne să nu renunțăm așa ușor la ceea ce suntem… Coregrafia textuală și scenică realizată de Sânziana Stoican și Valentin Varlan ne încurajează să facem un lucru greu: să ne privim așa cum suntem. Pe scenă, totul e simplu, fără ornamente. În viață, totul depinde de cât timp acordăm celor care ne vin în întâmpinare, de culorile în care reușim să-i descoperim, să-i ascultăm, să-i înțelegem.

            Redobândirea vederii (obișnuite) este pentru cele trei personaje un cadou otrăvit. Engrama sufletească a lui Molly nu-i permite să se plieze regulilor noului joc, în care văzul domină, supunând! Cât de mult seamănă cu ceea ce trăim azi, într-o lume asaltată de imaginea agresivă, de lumina orbitoare (care nu mai știe să fie și călăuzitoare); o lume în care văzul e limită, închidere, întunecare. „Vederea oarbă”, despre care amintește doctorul Rice, e un sindrom al lumii contemporane, o stare spirituală tradusă clinic. Dar privirea înțeleasă în autenticitatea ei, e un act al libertății care nu poate accepta supunerea. …Urmează un shut-down zgomotos; Molly ajunge la nebuni urmând tragic destinului mamei, Frank își reia utopiile prin Abisinia iar doctorul Rice își ia rămas bun cu un neputincios, sfâșietor, „Îmi pare rău, Molly”.

Mergeți să vedeți „Molly Sweeney” de Brian Friel, la UNTEATRU, nu o să vă pară rău!

„Molly Sweeney” de Brian Friel, la UNTEATRU – INFO

regia:Sânziana Stoican

scenografie:Valentin Varlan

distribuția: Mihaela Trofimov, Constantin Cojocaru, Liviu Pintileasa

Foto: Culorile lui Molly, Molly Sweeney – unteatru.ro/molly-sweeney/



14
/12
/18

Singurul film românesc prezent anul acesta la prestigioasele Premii ale Academiei Europene de Film (echivalentul Oscarurilor pentru industria cinematografică europeană), TOUCH ME NOT a fost nominalizat la European Discovery – Premiul FIPRESCI pentru cel mai bun debut în lung-metraj.

14
/12
/18

Marți, 18 decembrie, de la ora 19.00, la Sala Union a Cinematecii Române, va avea loc lansarea volumului „Păcatul originar. O autobiografie” de Anthony Quinn, publicat la Editura Nemira, în colecția Yorick.

13
/12
/18

În 2019, Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) atinge, oficial, vârsta maturității. Cea de-a 18-a ediție va avea loc între 31 mai și 9 iunie, iar organizatorii au deja vești bune pentru cinefili: primele filme confirmate în program au fost lansate în cele mai importante festivaluri ale toamnei și vor avea premiera românească la Cluj-Napoca.

13
/12
/18

Daniel Oltean, procuror DIICOT și teatrolog, a oferit UNITER-ului, pentru concursul Cea mai bună piesă românească a anului 2017, și, cu această ocazie, Teatrului Național din București, acea piesă capabilă să suscite un interes deosebit. Titlul ei este 50 de secunde, iar premiera are loc în această seară, pe 13 decembrie, și mâine seară, pe 14 decembrie, la Sala Atelier, în regia lui Eugen Gyemant.

13
/12
/18

Vă mai amintiți scena finală din "Smoke" / "Fum de țigară" (1995), filmul regizat de Wayne Wang, după scenariul lui Paul Auster, faimosul scriitor new-yorkez? Aceea în care Auggie (Harvey Keitel) îi dăruiește prietenului său Paul Benjamin (William Hurt), scriitor, o minunată poveste de Crăciun. Întreaga scena este însoțită de melodia lui Tom Waits, "Innocent when you dream".

12
/12
/18

20 scurtmetraje din toată lumea și 10 scurtmetraje românești concurează anul acesta pentru trofeele NexT. Selecția filmelor pentru Competiția Internațională și Competiția Națională a fost realizată și în acest an de către Oana Ghera și Massimiliano Nardulli. Selecționerii au ales voci noi care onorează încă o dată misiunea festivalului la această ultimă ediție, aceea de a descoperi și aduce în prim-plan atât filmele scurte cu adevărat inovatoare, cât și pe cei care le creează.

12
/12
/18

TOP Documentarele își fac cu greu loc în cinematografe. Așa că pentru a viziona cele mai noi filme de nonficțiune nu ne rămân decât festivalurile și diferitele platforme. Am ales 10 documentare care m-au impresionat cel mai mult dintre cele văzute în 2018. Sunt filme extrem de stimulante și de îndrăznețe.

12
/12
/18

Joi, 13 decembrie, ora 12:00, va avea loc lansarea platformei online www.de100.ro, a proiectului „Români de 100 de ani”, proiect ce își propune să prezinte portretele și poveștile de viață a 10 români care și-au celebrat Centenarul odată cu România.

12
/12
/18

Asociația Națională a Artiștilor Vizuali (ANAV) împreună cu Walk & Shoot – Ateliere de fotografie organizează la Gallery (str. Leonida 9-11), în perioada 14-16 decembrie, a doua ediție a X-mas Photo Garage Sale.

12
/12
/18

Supărat de gestul unui spectator, care şi-a permis să intre în sală după începerea reprezentaţiei sale, rapsodul Grigore Leşe a plecat de pe scenă în timpul unui concert, susţinut, zilele trecute, în Târgu Lăpuş, Maramureş. Deşi cei prezenţi i-au cerut scuze şi l-au rugat să continue, interpretul a refuzat vehement să continue spectacolul.

12
/12
/18

Luna decembrie aduce la Teatrul Național București patru spectacole noi, „fapt unic în cei 166 de ani de Teatru”. Cele patru premiere sunt ”Pădurea spânzuraţilor”, după romanul lui Liviu Rebreanu, în regia lui Radu Afrim, ”Papagalul mut”, scenariuL şi regia Nae Caranfil, ”50 de secunde” de Daniel Oltean (piesa anului 2017, premiată la Gala UNITER), în regia lui Eugen Gyemant, şi spectacolul de pantomimă ”A fost odată în România”, în regia lui Dragoş Huluba.

11
/12
/18

S-au temut că piesa nu va avea niciodată succes din cauza duratei sale de aproape şase minute, dar a devenit cel mai ascultat single al secolului. "Bohemian Rhapsody", cântrecul trupei Queen, este, de la începutul acestei săptămâni, cel mai difuzat single din secolul al XX-lea pe platformele de streaming.

11
/12
/18

Ziua Internaţională a Tangoului, sărbătorită în 11 decembrie începând din anul 1977, a fost proclamată în onoarea a două figuri legendare ale muzicii argentiniene: Carlos Gardel, Regele Tangoului şi Julio De Caro, ambii născuţi într-o zi de 11 decembrie/ În 1935 Carlos Gardel compunea „Por una cabeza”, unul dintre cele mai cunoscute tangouri din istoria muzicii. 

Page 1 of 76612345...102030...Last »