CRONICĂ de TEATRU. Psalmul amar al lui Krapp
https://www.ziarulmetropolis.ro/cronica-de-teatru-psalmul-amar-al-lui-krapp/

“Atunci când încă puteam să mai fiu fericit.” (Krapp). E greu să vorbeşti despre sfârşit. Poate fiindcă dincolo de această linie nu ştim cene aşteaptă, nu putem cunoaşte nimic.

Un articol de Andreea Nanu|27 noiembrie 2018

“Ultima bandă a lui Krapp”, banda subţire de magnetofon pe care degetele tremurânde al scriitorului ratat, la capăt de drum şi de iluzii, se străduiesc s-o fixeze în aparat pentru o ultimă înregistrare-confesiune, seamănă mult cu linia pe care o tragem sub un mănunchi de socoteli prin care încercăm să ne rezumăm viaţa.

Pentru a-i da un sens. Piesa lui Samuel Beckett, a cărei avanpremieră a avut loc la Unteatru în regia lui Toma Dănilă, avându-l ca protagonist pe Constantin Cojocaru, trasează această linie fragilă şi riscantă, reuşind să ridice întrebări mari, esenţiale, dar fără să judece, nici să formuleze răspunsuri. O monodramă cu final deschis. Şi ce altă deschidere mai fantastică şi sublimă decât moartea?

Constantin Cojocaru portretizează un Krapp caleidoscopic, personajul fiind construit ca un puzzle, o sumă de trăiri disecate şi puse sub lupa analizei retrospective, oglindite în apele tari ale conştiinţei. Krapp ne întâmpină în pragul lumii lui reci şi stranii, alienate, privindu-ne din oglindă.

Viaţa reflectată, cu tot ce înseamnă dedublarea şi falsitatea existenţei umane. Complementar imaginii, un al doilea prag al dedublării intră în scenă pe cale sonoră: Krapp dialoghează cu sinele său mai tânăr, ascultând o bandă înregistrată cu propria voce, cu treizeci de ani în urmă. Acelaşi moment banal, al aniversării, devine prilejul de a reflecta la moarte.

O dispariţie printre altele, anonimă, anunţată de ropotul sâcâitor al ploii şi metafora umbrelor care asaltează decorul, redus la esenţial: un birou vechi, o cheie, un sertar, o banană, multe cutii cu benzi de magnetofon. Mi-au amintit de lucrurile mărunte adunate cu sârg în sacoşa lui Winnie, eroina lui Beckett din Ce zile frumoase.

Să nu uităm Timpul. Dar ce mai contează un an? După un anumit prag, durata îşi pierde forţa vitală, persistând ca simplă emanaţie a fiinţei în amurg, un spaţiu-interval folosit pentru lamentaţiile conştiinţei rănite. Nu există un fir cronologic, nici o poveste coerentă; suntem într-o deltă interioară, fantastică şi solitară, captivi între braţele memoriei care încearcă să cartografieze un teritoriu necunoscut.

La bătrâneţe, scriitorul Krapp ajunge, la fel ca extraordinar de sincerul Cehov din Scrisorile sale, la concluzia că nu se cunoaşte pe sine şi, mai mult decât atât, că nu putem înţelege nimic despre ceilalţi. Totul este supus fragmentarului, logicii capricioase a momentelor. “Momente. Momentele mele, momentele ei”, va spune Krapp, încercând să coasă cu firul invizibil al memoriei afective “zdrenţele” unei vieţi, anii irosiţi, iubirea

pierdută.

Doar că amintirile lui n-au în comun decât logica fragilă care poate da sens tablourilor într-o expoziţie: o căutare comună, o întrebare. În cazul lui Krapp, e fericirea, căutarea iubirii. Memoria lui Krapp funcţionează pictural, pe bază de imagini, mobilizând misterioasele cuvinte-culori care capătă, în vocea lui Constsantin Cojocaru, ecouri de o inegalabilă profunzime şi expresivitate.

“Purta o haină verde. Verde?” Femeia îmbrăcată în “alb” împingea un cărucior “negru” ca un dric şi avea ochii de culoarea“smaraldului”. Iar în ochii iubitei (sacrificate de dragul capodoperelor niciodată scrise!) era totul, întreaga lume şi toată foamea lui de sens.

Ceasurile de dragoste furată sunt acompaniate de dansul trestiilor, “în timp ce noi stăteam nemişcaţi, iar sub noi totul se mişca şi ne mişca.”Există, pe pânza de fond a dialogului di

ntre vocea lui Krapp şi înregistrarea din tinereţe, o corespondenţă a peisajelor interioare şi exterioare.

Trecutul emite semnale pe bandă magnetică, în timp ce Krapp le preia şi le decodifică din prezent, îmbrăcând clipa într-o infinitate de nuanţe şi sentimente.

Constantin Cojocaru stăpâneşte perfect arta de a converti momentul în polifonie, oferindu-ne posibilitatea unei alte relaţii cu timpul; opreşte banda şi lipeşte fragmente diferite de înregistrări, ca o încercare tragicomică de a conferi trecutului coerenţa pierdută, substanţairosită. O iluzie copilărească pe care scriitorul Krapp şi-o permite cu un ultim acces de fantezie vinovată, de umor cinic, dureros de sincer.

E interesant punctul de inflexiune în care Krapp îşi mărturiseşte vina de a se fi complăcut în compania cuvântului “bandă”, înlocuind viaţa adevărată cu dublul ei înregistrat. O viaţă-bandă scrupulos decupată şi păstrată în cutii atent numerotate.

Tentativa de a înlătura greşeala, incoerenţa, irosirea? Sau pur şi simplu teama de a trăi? Cantitatea impresionantă de benzi arată şi timpul acumulat, bagajul vieţii adunat ca într

-o cochilie de melc în a cărei spiralăosificată Krapp se zbate, fără s-o mai poată păsări.

În ce priveşte relaţia lui cu banda-viaţă, Krapp se descoperă în toată fragilitatea omului bătrân, conştient de propria neputinţă. Ştie pe dinafară frazele, semn că s-a ascultat pe sine de multe ori. El trece de la rememorarea narcisistă a celui aflat “pe punctul de a reuşi” la conştiinţa tragică a scriitorului care-şi contemplă singurătatea, ratarea.

Râsul dogit, de fumător înrăit, sfărâmă falsa fluiditate a discursului construit cu grijă, expune ridicolului ideile preconcepute, filosofia grandomană, găunoasă. Banda subţire de magnetofon expune fragilitatea ideilor în faţa vieţii care cere, înainte de a-i fi demonstrate adevărurile, să fie asumată şi trăită.

Plenitudinea, împlinirea, aparţin clipei prezente, nu parcursului triumfal pe care artistul şi-l imaginează în singurătatea confortabilă a “grotei” şi a “zdrenţelor” lui, unde nu există întâlnire nici dialog care să-l conteste, sau să-l pună sub semnul întrebării.

“Banda” devine în montarea piesei lui Beckett de la Unteatru şi o splendidă metaforă pentru una dintre cele mai rodnice idei în teatru: distanţa. Distanţa care completează, în plan filosofic, ideea dublului imagistic şi auditiv din care se alcătuieşte funambulescul portret al lui Krapp.

Monologul personajului e, privit prin aceeaşi oglindă paradoxală, o ascensiune şi o coborâre în abis. Tragedia pură e acompaniată la octavă de ridicolul cotidian. În timp ce prezenţa maternă, fantomatică, agonizează dincolo de fereastra slab luminată, fiul aruncă o minge rotundă, “neagră”, unui câine.

Lumina se stinge, agonia i-a sfârşit, dar focul interior al lui Krapp nu poate fi stins, mereu hrănit de nefericire, de o nemulţumire viscerală.Numai distanţa, şi aceasta o sumă de reglaje fine între trecut şi prezent, e revelatoare, extrage semnificaţia din gesturile şi întâmplările cărora nu le putem da, pe loc, un înţeles anume.

E mai uşor să le clasificăm la capitolul “varia” al existenţelor noastre. În jocul lui Constantin Cojocaru, distanţa devine sinonimul lucidităţii extreme, al perspectiveiinterioare construite cu o uimitoare precizie a emoţiilor. Ca într-un tabloul al lui Piero della Francesca, introspecţia lui Krapp ne dezvăluie privirii şi personajele secundare, unghiurile ascunse, motivaţiile minore.

Modulaţiile vocii şi ale expresiei m-au dus cu gândul la Lecţia de anatomie a lui Rembrandt, ca şi cum regia ne-ar include şi pe noi, spectatorii deveniţi discipoli într-un exerciţiu de expunere-developare a celor mai intime resorturi. O scenă complexă în care mişcările subtile ale sufletului sunt dezbrăcate de veşmântul diafan şi îmbrăcate în “hainele de piele” ale omului căzut. Invizibilul devine vizibil.

Un ideal al Teatrului dintotdeauna, pe care regizorul Toma Dănilă şi actorul Constantin Cojocaru îl reuşesc în acest Beckett, al cărui text aparent previzibil ridică dificultăţi,tocmai fiindcă rămâne simplu şi uman, adresându-ni-se direct. O străpungere curajoasă a aparenţelor, a învelişurilor de adevăr şi respectabilitate pe care omul şi le revendică, dacă nu pentru a trăi, măcar pentru a suporta viaţa, acest capriciu care pare “să nu se mai termine.”

Performanţa spectacolului stă şi în construcţia riguroasă, în echilibrul dintre formă şi fond. Toma Dănilă şi Constantin Cojocaru au lucrat atent textul lui Beckett, făcând din fiecare detaliu prilejul unei permanente întoarceri. Există o circularitate a ideilor şi a stărilor care, prin revizitare, sunt potenţate, intră în expansiune, reverberează într-o realitate multiplicată.

Fiindcă totul este relativ, timpul, spaţiul, chiar şi viaţa-moarte ia forma rotundă, rizibilă, a unei mingi funebre, aruncate nonşalant unui câine. Imitând gura deschisă a animalului docil, Krapp ne imprimă pe banda imaginaţiei ideea de vid, de gol tulburător.

O invitaţie la sondarea abisului care suntem. Cu un subtil avertisment:la marginea fiinţei ne întâmpină hăul. Ascuns subprofunzimi inimaginabile de ani-obscuritate în noi înşine, ni se deschide un spectaculos şantier arheologic, în care găsimfosilele fostelor iubiri, ale visurilor abandonate, indicii ale cehovianului “om care a vrut”.

„Poate că cei mai frumoși ani ai mei s-au dus. Atunci când încă puteam să mai fiu fericit. Dar nu i-aș vrea înapoi, nu acum, cu tot focul ăsta din mine. Nu, nu i-aș mai vrea înapoi.”

Dacă în “Ce zile frumoase”el şi ea se agaţă decuvinte aşa cum se agaţă disperaţi de resturi de viaţă, Krapp rămâne misterios înrenunţare, în lenta şi melancolica despărţire de noi, în desprinderea lui autodizolvantă de textualitate (de discursul autolegitimant cu care se identifică), ca o ardere de tot a limbajului, o ultimă rugăciune imprimată pe pergamentul sacru al morţii. Înainte de traversarea marelui pustiu, Krapp îşi îngână psalmul amar.

“Ultima bandă a lui Krapp”. Un Beckett revelator, la Unteatru. Cu constantin Cojocaru, în regia lui Toma Dănilă.

Foto: Ultima bandă a lui Krapp – Unteatru



26
/01
/24

Survolând șansa și neșansa unei relații nemenite, de la aceeași distanță calculată care marchează și ruptura finală dintre cei doi protagoniști, debutul în lungmetraj a lui Celine Song, „Past Lives” dezbate în compoziții corecte, dar niciodată riscante, un „ce-ar fi fost dacă?” venit la 24 de ani de la ultima întâlnire.

26
/01
/24

UNATC „I.L. Caragiale” din București prezintă, în cadrul proiectului ARHIVA ACTIVĂ derulat de Centrul de Pedagogie și Studiul Imaginii „Sorin Botoșeneanu”, o retrospectivă cuprinzând toate cele șapte filme de lungmetraj ale cineastului Nae Caranfil.

25
/01
/24

Sfârșitul sec.XIX, un sat dezbinat de bârfe, certuri și lupta pentru pământ. Frumoasa Jagna, o tânără de 19 ani, un spirit liber ce iese din tiparele comunității, devine centrul atenției în momentul în care familia o obligă să se căsătorească cu Boryna, un moșier văduv, influent și bogat.

25
/01
/24

Teatrul Mic anunță premiera oficială a spectacolului „Eu sunt propria mea soție” de Doug Wright, traducerea și regia Teodora Petre, scenografia Ioana Pashca, mișcare scenică Alina Petrică, muzică Cezar Antal. Evenimentul va avea loc pe 30 ianuarie 2024, ora 19:00, la Sala Studio – Str. Gabroveni nr. 57.

25
/01
/24

La iniţiativa revistei Teatrul azi, în parteneriat cu Teatrul Masca din Bucureşti şi cu susţinerea UNITER, apare în peisajul cultural românesc un nou proiect dedicat profesioniştilor din domeniul artelor spectacolului.

25
/01
/24

Marți, 30 ianuarie, începând cu ora 11:00, la Sala „Ileana Berlogea”, Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale va sărbători Ziua Universității și a patronului său spiritual, Ion Luca Caragiale.

25
/01
/24

Duminică, 28 ianuarie (de la 17.00), primul concert al anului 2024 din stagiunea Orchestrei de Muzică Populară Radio îi este dedicat memoriei actriței NATAȘA RAAB, prezentatoare a nenumeroase concerte pe scena Sălii Radio.

25
/01
/24

Muzica și poveștile se întâlnesc la Teatrelli într-un nou concept de spectacol sonor, creat de Mădălina Pavăl și Alexei Țurcan, împreună cu alți 10 muzicieni talentați. GAZDA redefinește sonoritățile românești și propune spectatorilor un alt mod de a se bucura de muzică – umăr lângă umăr cu artiștii răspândiți prin sala transformată într-o sufragerie, pregătiți să dăruiască povești din culisele creației.

25
/01
/24

Festivalul DIPLOMA Show, un proiect The Institute, lansează seria de podcasturi Friends of the Arts, produsă de Black Rhino Radio și moderată de Artemisa Pascu. Friends of the Arts - A DIPLOMA Show Podcast continuă misiunea proiectului de a promova și susține tinerii artiști, designeri și arhitecți.

25
/01
/24

Gaep anunță reprezentarea lui Théo Massoulier. Artistul stabilit la Lyon este cunoscut pentru asamblaje în care coexistă elemente minerale, plante și artefacte și care fac trimitere la culturile biologice din laborator sau la mici matrice prebiotice. Recent, el a început să dezvolte o serie de picturi cu basoreliefuri inedite, acționate magnetic. Prima lui expoziție personală la Gaep – și prima din București – se va deschide la finalul lunii februarie.

24
/01
/24

Despre “Klaus & Barroso” – ce a fost asta, frate Bogdan Theodor Olteanu? Acum, pe bune? Ce a fost asta? M-ai pus într-o situație tare complicată. Dar, vorba cântecului: “Frate, frate, la bine și la greu”, scrie Vasile Ernu, despre cel mai discutat film românesc din această lună.