Cu Pasolini la Roma
https://www.ziarulmetropolis.ro/cu-pasolini-la-roma/

În anul 1955, când tânărul poet Pier Paolo Pasolini îşi publică primul roman, „Ragazzi di vita”, tradus şi la noi acum de Gabriela Lungu, cu titlul „Băieţii străzii” şi publicat la Editura Litera, în Italia încă se simt puternic urmele războiului.

Un articol de Dana Ionescu|28 martie 2021

Viața cotidiană se străduiește să-și (re)găsească un ritm. Oamenii la fel. Venit în Cetatea Eternă de cinci ani, împreună cu mama sa, profesoară, la momentul acesta, foarte important pentru destinul lui, romancierul debutant nici nu visează ce îl așteaptă.

Cine este în 1955 Pier Paolo Pasolini? Un rebel sosit la Roma din Lombardia, după ce debutase în urmă cu un deceniu ca poet, autofinanțându-și volumul, un filolog școlit la Universitatea din Bologna, un comunist retras din partid, după o relație tensionată, dar convins că „numai comunismul poate oferi o cultură nouă”. În 1955, Pasolini renunțase la slujba modestă din școala modestă de la Ciampino, lângă Roma, era apropiat de scriitorii Alberto Moravia și Giorgio Bassani și își căuta agitat drumul în artă. Evident, nu știa nici că mai are de trăit doar douăzeci de ani, nici că va face mai mult decât își închipuie la momentul acesta, nici că în posteritate va rămâne în primul rând ca cineast. În 1955, când se străduiește să-și revină, Italia nu-l mai are pe Cesare Pavese, minunatul prozator care a însemnat atât pentru literatura din prima jumătate a secolului XX, și neorealismul încă are putere. Vittorio da Sica e pe val, a făcut deja „Hoții de biciclete” și alte pelicule importante pentru filmul european. Cu câțiva ani în urmă, Roberto Rossellini regizase „Roma, oraș deschis”, cu Anna Magnani, „certificatul de naștere al cinematografului modern”, pornind de la rezistența italiană în fața invaziei naziste de la Roma din 1944.

Pasolini, acest spirit rebel, această combinație de catolicism și marxism, acest temerar în luptă cu toate tipurile de autoritate, nu are cum să știe în 1955 că multe din ideile lui socio-politice au un fel de dimensiune vizionară, că viitorul le va confirma valabilitatea (consumerismul este totalitarismul ce va veni – poate cea mai vehiculată dintre ele), că filmul îi va pune în lumină cel mai bine talentul, deși istoria îl va păstra ca „regizor de film, poet, romancier, scenarist și intelectual italian”, și că nu va avea prea mult timp, căci sfârșitul e undeva pe aproape, îl va aștepta într-un port de lângă Roma.

Deci, pentru moment, își publică primul roman, „Băieții străzii”. E o carte care trebuie citită și pentru că Pasolini e unul dintre creatorii aceia care au ceva de spus în mai multe sfere și la el se întâlnesc destule paradoxuri. Cartea lui ilustrează un moment în care literatura ajunsese foarte departe și se îndepărtase de preferințele ei din urmă cu câteva decenii. Și, dată fiind formula lui „neorealistă”,  „Băieții străzii” se poate folosi ca document de viață pentru o epocă și o gândire.

Rămasă poate cea mai importantă dintre scrierile de ficțiune ale lui Pasolini, cartea asta ne duce la Roma. Evident, Roma de aici nu păstrează nimic din imaginea clasică, perpetuată de secole, a „Cetății Eterne”, nu prilejuiește o plimbare prin istorie, să spunem așa. Dimpotrivă, propune o plimbare deloc plăcută printr-o ruină populată de ruine, căci asta sunt și personajele fără speranță, care distrug, fură, violează și se prostituează în Ponte Mammolo, cartierul „deposedaților” în care locuia Pasolini în vremea când își scria romanul. Iată, grosso modo, motivul pentru care acesta a fost imediat criticat și cenzurat, guvernul creștin-democrat condamnându-l pentru „obscenitate”, iar comuniștii, pe de altă parte, găsindu-l „artificial și mai ales lipsit de perspectivă”.

Primul roman al lui Pasolini, antidogmaticul, „ereticul”, care la mulți ani după moarte avea să-și adauge în palmares un fapt care nu poate să nu-ți stârnească un zâmbet – filmul lui, „Evanghelia după Matei”, este considerat unul dintre cele mai bune filme despre Hristos –, începe în Roma desfigurată de război, oraș al mizeriei și al închiderii, într-o zi de iulie, când Crețu merge pe malul Tibrului în „zgomot neîncetat de mașini”, spre prima împărtășanie, deși „arde de nerăbdare s-o șteargă”. O să-i cunoașteți din primele pagini pe mai toți din gașca de nefericiți care caută să se hrănească pe străzile lugubre ale orașului neîndurător: Crețu, Lupșor, Marcello, Îngeru, Calabrezu, Băscoi, Cașu, Amerigo, Alvaro, Alduccio, Rocco, Frântu, Chioru, Roșcovanu, Dovleacu  etc.  O să hoinăriți cu ei prin cartiere pline de miasme, în căutare de fier vechi și orice de furat, o să le ascultați argoul foarte colorat, o să vă sperie și o să vă înduioșeze în același timp. O să treceți de mai multe ori podurile de peste Tibru, o să-i însoțiți la cârciumă și la agățat, o să le descoperiți imediat lipsa de sens, de orizont, de scop. De fapt, toată cartea stă, o să vedeți, sub semnul absenței.

Neantul de zi cu zi atrage ca un vârtej toate aceste personaje. Dimensiunea socială din construcția lor e evidentă și ea le configurează pe celelalte. Prinși ca într-o colivie într-un oraș în care sunt liberi, dar nu bine primiți, un oraș care se lasă folosit, cu care își construiesc o relație lipsită de înțelegere și de empatie, băieții lui Pasolini sunt, desigur, învinșii. Iată, pe scurt, cu ce se ocupă unul dintre ei: „Guriță se învârtea prin părțile străzii Tuscolana, prin piața Re din Roma și pe via Taranto, locuri în care existau o piață de legume, o cazarmă și o cantină a săracilor ținută de călugări. Când nu era acasă se descurca lucrând câte ceva (cât mai puțin cu putință) pentru vreun pescar sau pentru vreun vânzător din piață ori șterpelind de pe tarabe sau prin tramvaie. Când avea chef rămânea la periferie, de la Prenestina la Quandraro, și umbla cu un sac deșirat căutând printre gunoaie fier vechi sau bucățele de plumb, dar o făcea arareori, pentru că tot aplecându-se îl apuca durerea de spate, iar gura i se umplea așa de tare de praf, că-i trebuia aproape o sticlă de vin s-o dezinfecteze, și-n felul ăsta se duceau pe apa sâmbetei jumătate din banii pe care reușea să-i câștige. Nici lui Crețu nu-i plăcea să adune fier vechi, asta și pentru că era o treabă de copii, așa că în periferie veneau doar ca să doarmă în bidoare, iar restul zilei îl petreceau pe străzile din centrul Romei. Iar dacă în vreo zi reușeau să facă rost și de mălai pentru ziua următoare, atunci la naiba cu munca și oboseala, luau autobuzul și se duceau la Aqua Santa.”

În stilul „neorealist” pe care și l-a găsit, folosind brut observația pentru a reda o lume în care nu există decât antieroi, lăsând dialogul să vorbească și permițându-și rar inserții descriptive, ficțiunea lui Pasolini desfășoară în fața ochilor noștri un declin cumplit. Și nu doar despre paria este vorba, ci despre declinul ființei umane în anumite împrejurări. O umbră, Roma colcăie de ființe dezumanizate. Multe dintre cartierele ei par fantomele unui oraș pe care nu îl mai înțelege și nici măcar nu-l mai vede nimeni. Războiul a luat tot și n-a pus nimic în loc. În Piața Mare nu mai există „nici măcar o varză” și nicăieri, în centru sau la periferie, nu se mai simt nici măcar stafiile.

În pântecele necurate ale Romei (Pasolini le știa așa de bine, că Federico Fellini l-a rugat și să rescrie unele dialoguri din „Nopțile Cabiriei”, ajuns pe marile ecrane la doi ani după ce s-a tipărit „Băieții străzii”) mișună o gamă variată de refuzați. Viețile lor mărunte nu se etalează în cele peste două sute de pagini ale romanului într-un fel care să-l uimească pe cititor.  În treacăt fie amintit, pentru că vorbim despre ediția în română, în aceeași perioadă, mai exact în 1957, în România apărea „Groapa” lui Eugen Barbu, care oferea și ea o variațiune remarcabilă pe aceeași temă și care se bucura de succes. Spre deosebire de romancierul român, care a lucrat la carte câțiva ani, scriitorului italian i-a luat mult mai puțin să termine „Băieții străzii”, debut prin care și-a marcat ferm teritoriul în literatură și și-a anticipat și zona în care vrea să se miște în film. În această „groapă” a omenirii în care, odată ajuns, trebuie să lași orice speranță, s-a decantat o materie valoroasă, pe care o vom regăsi în mai multe forme în cinemaul său, începând chiar cu primul film, „Accattone!”, ecranizare a celui de-al doilea roman al său, „Una vita violenta”.

La mijlocul unui secol violent, în atmosfera postbelică în care arta își reevalua scopurile și mijloacele, debutul lui Pasolini este, fără îndoială, un moment important pentru cultura italiană și pentru arta europeană.  Citiți „Băieții străzii” nu pentru că ar fi un roman cum n-ați mai citit sau cum nu s-a mai scris. Nicidecum. Ci ca să vedeți începutul unei opere care a îndrăznit mult și a schimbat mult, schimbând accentele în chip hotărâtor, anticipând schimbări și noi feluri de a privi realitatea și arta. Citindu-l, sunt șanse să înțelegem mai clar de ce Roma, căreia i-a făcut aici un fel de elegie, îl preamărește și acum în fel și chip: desenându-i chipul la colț de stradă, lipindu-i versurile decupate pe ziduri, păstrând, la restaurantul la care a luat cina, scaunul pe care s-a așezat în seara în care a fost ucis pe plaja din Ostia. Deci punct și de la capăt: E anul 1955, Pasolini tocmai a debutat ca romancier, Roma e o bătrână cenușie, murdară și nemiloasă, iar copiii ei își caută un loc.



17
/07
/19

În aceste vremuri teribile de căldură mare, monșer, am selectat pentru dumneavoastră câteva fragmente din volumul „I.L. Caragiale. Despre lume, artă și neamul românesc”, de Dan C. Mihăilescu (editura Humanitas, 2012), care – bine citite – se constituie într-un adevărat autoportret al lui Nenea Iancu.

08
/07
/19

În anul 2009, istoricul a predat editurii Humanitas un manuscris pe care l-a cerut publicat după moartea sa. Scriitorul avea nouăzeci și trei de ani și a mai trăit încă (aproape) un deceniu. S-a săvârșit în ianuarie 2018, la (aproape) o sută doi ani. Cartea aceea era „Amintiri și povești mai deocheate”.

01
/07
/19

O vizită la muzeu, o rusoaică necunoscută într-o cabină telefonică, un dans cu Vera, fluturi, un vagon de dormit, Lev Tolstoi tolănit într-un șezlong... Bun venit în lumea viselor unuia dintre cei mai mari scriitori din toate timpurile – Vladimir Nabokov!

25
/06
/19

Despre fericire, valori actuale, iubire, compasiune, egoism, educație, ambiții, viață și moarte, cu Tenzin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama, recompensat în 1989 cu Premiul Nobel pentru Pace.

15
/06
/19

Elizabeth Gilbert se întoarce la ficțiune cu o poveste de dragoste aparte, pe fundalul lumii teatrului newyorkez din anii ’40. Spusă într-un ritm alert, din perspectiva unei femei mai în vârstă care privește în urmă la propria tinerețe cu un amestec de bucurie și regret, „Orașul fetelor” explorează teme ca sexualitatea și promiscuitatea feminină, dar și idiosincraziile iubirii adevărate.

12
/06
/19

Vă propunem astăzi un interviu cu un personaj care vine dintr-o zonă culturală mai puțin mediatizată: cultura noastră culinară. Cosmin Dragomir a pus pe picioare editura GastroArt și publică – nici mai mult, nici mai puțin – decât cărți despre istoria bucătăriei noastre.