Cu saxofonistul Paolo Profeti despre jazz, tango, agronomie și lumea post-pandemie
https://www.ziarulmetropolis.ro/cu-saxofonistul-paolo-profeti-despre-jazz-tango-agronomie-si-lumea-post-pandemie/

Membru al Big Band-ului Radio şi al Bucharest Jazz Orchestra, predând la Conservator şi cu numeroase colaborări de jazz la activ, saxofonistul italian Paolo Profeti a ajuns în România prin intermediul tangoului argentinian.

Un articol de Cristina Enescu Aky|24 iunie 2020

La Conservator, Paolo Profeti e profesor asociat de 2 ani (saxofon și improvizație de jazz), în Big Band-ul Radio e colaborator de 6 ani iar de anul trecut și șef de partidă la saxofoane aici. După primul său concert live recent de la Green Hours, am povestit cu muzicianul italian despre jazz și fascinația saxofonului, dar și despre cum a schimbat pandemia muzicienii, publicul și experiența concertelor live.

Tangoul argentinian, pe care îl dansează de ani buni, e cel care l-a adus în România, iar la scurt timp de la mutarea în România a devenit activ și pe scena de jazz de la noi. Originar din Milano, a făcut muzică în același timp cu agronomia, dar a decis apoi să rămână la prima dragoste de la 13 ani, jazzul.

Paolo Profeti a studiat saxofonul cu maeştri precum Jesse Davis (fenomenal altist post-bop), Rosario Giuliani), unul din saxofoniștii italieni cei mai apreciați la nivel mondial), Billy Harper (exponent marcant al erei post-coltrane-iene) şi Mauro Negri (unul din iluștrii primi alto ai Vienna Art Orchestra). A colaborat cu muzicieni de calibrul lui Răzvan Cojanu, George Natsis, Iulian Nicolau, Ciprian Pop, Vlad Popescu, Sorin Romanescu, Nicolas Simion, Cristian Soleanu, Albert Tajti, Mircea Tiberian și alții. Este unul din membrii fondatori al trupei Nopame, o trupă de house „cu tot felul de ingrediente afro și funky” (denumirea fiind compusă din primele litere ale numelor membrilor, Norbert Halmagyi, Paolo Profeti și Melak Cristian), în care Paolo Profeti activează de 6 ani.

Ce te-a fascinat la saxofon?

Cred că visceralitatea sunetului, și faptul că e un instrument cu o voce foarte versatilă. La trompetă sau la trombon sunetul mi s-a părut mereu mai standardizat, pe când la saxofon am văzut mai multe posibilități sonore. Mi s-a părut cumva foarte elegant, masculin, dar și extrem de profund și cald. Un instrument care le are cumva pe toate.

De unde crezi că vine ideea că saxofonul e un instrument cu sonorități senzuale?

Așa e, aud de la multă lume că saxofonul sună foarte sexy. Cred că asta are cumva legătură și cu forma și poziția în care se ține acest instrument. De exemplu, trompeta e prin natura ei un instrument strict în dreptul gurii; flautul îl ții practic în afara buzelor, doar ușor pe buze, iar clarinetul are o ancie pe care o ții în gură și care îți transmite într-un anume fel vibrația instrumentului. Saxofonul însă îl simți altfel în corp, ca muzician, nu e așa finuț, e mai mare, pare greoi, are butoane și inu găuri, și poți cânta mai în forță cu el, cu o rezonanță mai puternică. Probabil toate astea contribuie la imaginea senzuală a saxofonului.

Cum s-a lipit jazzul de tine?

La 13 ani am descoperit albumul „Interstellar Space” al lui Coltrane, de pe la sfârșitului vieții lui, când muzica lui era ca un țipăt interior. Eram acasă la un prieten al cărui tată era pasionat de jazz și avea viniluri, iar eu am luat unul, la nimereală. Întâmplător a fost cel al lui Coltrane. L-am ascultat și am înnebunit, mi s-a părut incredibil de frumos. M-am întors acasă și am spus alor mei că vreau să cânt la saxofon (eu la școală studiam flautul baroc).

M-am dus la o școală de muzică foarte bună, numită atunci Scuola Civica di Jazz din Milano (pe atunci probabil cea mai bună școală de profil din Italia, devenită ulterior Universitatea de muzică din Milano). Am intrat acolo pe la 15 ani, cel mai tânăr admis, pe atunci puteai intra la orice vârstă. Am ajuns și cel mai tânăr muzician care a făcut parte din orchestra școlii. M-am gândit însă să fac și o facultate „mai practică”; făcusem liceu de mate- fizică, așa că m-am dus la facultate la agronomie, dar cumva dintr-o neînțelegere…

Când m-am dus la o primă întâlnire de prezentare a facultății de agronomie, am văzut că era plin de fete acolo.. Am zis „aici e de mine”, și m-am înscris. Când a început facultatea însă, am văzut că de fapt aveam doar colegi băieți, majoritatea de la țară, crescuți cu lopata în mână. Eu eram cam singurul orășean, de la Milano, fără terenuri în familie, fără experiență agricolă. Apoi am aflat că fetele pe care le văzusem inițial de fapt erau studente la Tehnologii alimentare, nu de la Tehnologii agrare, cum eram eu, dar eram cu toții în aceeași clădire a facultății.  Una peste alta, am făcut agronomia.

În timpul facultății nu prea aveam timp să studiez ca lumea muzică, mă bazam în ce făceam mai mult pe ce studiasem în adolescență la școala de muzică, dar mereu am cântat și am avut diferite proiecte muzicale. Am avut și o trupă de cover-uri Bruce Springsteen, singura din Italia de acest gen, la care era veneau și membrii unui club al lui Springsteen, deci evident că trebuia să îi cântăm piesele perfecte.

În timpul facultății am fost cu o bursă Erasmus de agronomie în Grecia. Îmi adusesem și saxofonul și cântam la diferite petreceri. Acolo m-am îndrăgostit lulea de o fată care m-a făcut să înțeleg că eu de fapt eram cu totul pentru muzică și deloc pentru agronomie. M-am întors în Italia și, cu multe certuri, i-am informat pe ai mei că nu vreau să fac agronomie. Mi-au zis să termin facultatea și apoi să fac ce vreau. Între timp m-am reînscris la școala de muzică pe care o făcusem în adolescență. Deci practic eu sunt un muzician cu licență în agronomie și masterat în muzică, deși ca studii muzicale am echivalentul Conservatorului și al masterului.

Cum a ajuns un agronom cu studii muzicale să trăiască și să aibă familie în România, să predea la Conservatorul din București și să fie șef de partidă de saxofon în Big Band-ul Radio?

Tot prin muzică am ajuns în România, dar alta decât jazzul, anume tangoul argentinian. Dansez tango de mai mulți ani, și mi-am întâlnit partenera de viață, româncă, la un eveniment de dans. Așadar din dragoste am venit în România, prin muzică (tango) și apoi și pentru muzică (jazz). Cu saxofonul lucram deja de ani buni în Italia, eram profesor la trei școli, aveam concerte cu mai multe trupe, dintre care cu una, Artchipel Orchestra, am câștigat de două ori titlul de cel mai bun band de jazz al anului.

Cum ai început să faci muzică în România odată mutat aici?

Mai întâi cu Sorin Romanescu, cunoscutul chitarist de jazz, prin 2012. L-am ascultat odată la un concert. Eram cam reticent la chitară în jazz, dar el mi-a plăcut enorm. L-am contactat și la scurt timp am început să cânt cu el în duet, chitară-saxofon.

Ce m-a impresionat foarte mult de la început a fost că publicul de jazz din România era surprinzător de tânăr în comparație cu ce văzusem în Italia (îmi amintesc, spre exemplu, de un concert la care cea mai tânără ascultătoare aveam 83 de ani). În România am descoperit că erau mulți tineri amatori de jazz care chiar ascultau și savurau jazzul, nu ca în Italia unde adesea lumea era cam distrată la concerte.

După începutul cu Sorin Romanescu am avut multe alte colaborări, printre care cu Nicolas Simion, Mircea Tiberian și Sebastian Burneci – care a fost cel care m-a introdus în cele Bucharest Jazz Orchestra și Orchestra Națională Radio, iar apoi alături de aceste două orchestre am colaborat și cu mulți alți muzicieni precum Adrian Temișan, Loredana, Andra, Delia, Aura Urziceanu, Virgil Ianțu, Vunk, Direcția 5.

La Milano eram cam 20 de saxofoniști de nivel ok, în toată Italia vreo 40-50.000 în total, în vreme ce în România suntem doar câțiva, iar asta a fost o enormă oportunitate pentru mine. Am avut și marele noroc că după plecarea din țară a unuia dintre mai buni saxofoniști de aici, Cătălin Milea, am avut oportunitatea să fiu invitat să predau la Conservator.

Cum a fost carantina pentru tine?

În timpul în care am stat acasă cu fetele mele am și scris la un al treilea album cu Paolo Profeti European Collective, un proiect muzical al meu de jazz contemporan început în 2015, cu care am făcut două albume, „Glide” și „Waiting for Bucharest”. Acest nou album e inspirat pe de o parte și de perioada asta recentă dar și de faptul că anul viitor se împlinesc 100 de ani de când un unchi al tatălui meu a fost omorât de fasciști. De aici m-am dus cu gândul la ce înseamnă exprimarea liberă, evident și în legătură cu perioada aceasta dificilă a pandemiei. Au ieșit piese precum „Remembering Paris Profeti” (numele unchiului meu) sau o piesă intitulată „Just a Mask” în care m-am gândit la ce înseamnă măștile individuale pe care suntem forțați să le folosim acum dar și măștile noastre sociale.

Ăsta e unul din motivele pentru care iubesc atât de mult jazzul, anume faptul că exprimă idei sociale în moduri foarte puternice, deși adesea fără cuvinte. Adesea, în vremuri când nu existau prea multe posibilități de exprimare, artiștii au putut să se exprime liber doar prin muzică. Mulți muzicieni mari au făcut asta, de la Duke Ellington la Charles Mingus și alții.

Ce e jazzul pentru tine, dincolo de o muzică cu mesaj?

O muzică ce îți permite să fii liber, mai mult decât alte genuri de muzică tocmai prin faptul că nu are o structură clară, fixă. Muzica pop, de exemplu, necesită anumite acorduri și texte ca să fie pop. Jazzul e complet liber, e o muzică ce dintotdeauna a folosit și elemente melodice structurate, dar care e totuși mereu altfel, dincolo de tipare. Jazzul o să moară doar când o să moară umanitatea. Muzicienii de jazz aduc mereu un aport nou în muzica pe care o fac, în care sunt influențați de tot ce au trăit, ce au citit, ce au mâncat, de toate experiențele umane fundamentale. Jazzul se compune dintr-o mulțime de elemente care există deja, e ca un melting pot în care amesteci o mulțime de ingrediente. Desigur, și în jazz există mode și tendințe. Acum, de exemplu, se tinde spre apropierea jazzului de rock.

Cum crezi că a influențat perioada asta de pandemie experiența muzicii, de ambele părți ale scenei?

Pe de o parte e evident că totul s-a mutat mai mult online. Teama mea e însă că asta ar putea plafona cumva experiența muzicală. Pandemia ne-a dat însă și posibilitatea de a ne regăsi, de a progresa, de a ne pune întrebări ca oameni și ca muzicieni. Eu am preferat să fac asta mai mult decât să propun proiecte muzicale online.

Nu va rămâne totuși mereu dorința oamenilor de a experimenta muzica live?

Ba da, pe de altă parte însă cred și că publicul consumă ceea ce i se dă. E un risc de plafonare aici. Nu îi învinovățesc pe cei care au făcut muzică online în perioada asta, dar pentru mine asta nu a fost o alegere potrivită.

Cum a afectat pandemia viața muzicienilor?

Desigur că nu a fost ok faptul că nu am avut concerte. Asta nu a însemnat doar o afectare financiară ci și faptul că a lipsit acea provocare artistică extrem de necesară artiștilor pe care o impune pregătirea pentru un concert. Nu mai știi cât de bun ești în ceea ce faci, nu mai ai validarea din partea publicului și nici a altor muzicieni, iar asta poate crea frustrări foarte mari. Pentru muzicieni, posibilitatea de a cânta cu public din nou e ceea ce te ține în viață ca artist.

Crezi că atât muzicienii cât și publicul vor aprecia mai mult întâlnirile de la concerte decât au făcut-o anterior?

Absolut. Pentru public, brusc nu a mai fost o chestie de la sine înțeleasă că poți merge la concerte, că îți poți lua oricând un bilet și chiar să nu te mai duci deloc. Acum cred că publicul va vedea ma degrabă ca pe un privilegiu concertele live, mai ales că cel puțin deocamdată sunt locuri limitate la astfel de evenimente.

Cum a afectat pandemia muzicienii din Italia?

Acum au reînceput cântările în Italia, însă acolo a fost și o altă problemă decât în România. Aici, în perioada carantinei statul a sprijinit într-un fel sau altul muzicienii. În Italia nu a fost așa, doar cei care sunt PFA au primit ceva, ceilalți muzicieni nu au avut niciun ajutor social în această perioadă. Da, Italia e o țară foarte dezvoltată din punct de vedere artistic, dar a avut mai multe guverne care nu au sprijinit artele. S-a preferat mai degrabă privatizarea acestui domeniu, nu s-a mers atât de mult pe ajutor din partea statului, iar asta a avut efecte adesea dramatice mai ales în această ultimă perioadă.

Influențe ale pandemiei asupra muzicii de jazz?

Încă nu am văzut, dar probabil vor apărea astfel de lucruri, muzică de jazz inspirată sau influențată de această perioadă dificilă. Cred însă că un lucru care se va schimba în mod clar va fi atenția. Lumea va fi mai atentă la concerte și la ce se întâmplă în muzică, atât publicul cât și muzicienii, cred că cu toții vom fi mai implicați, încă și mai cu chef de muzică.

Ce îți dorești să fie altfel după această perioadă?

Mi-ar plăcea ca după concerte să pot să stau mai mult de vorbă cu publicul, să avem mai multe conversații despre muzică, despre perioada asta, ce s-a schimbat, cum vedem lucrurile. Mi-aș dori ca muzica să fie ca un fel de pretext frumos pentru a ne putea reapropia sau a ne apropia și mai mult unii de ceilalți.

Avem acum mai multă nevoie de muzică decât înainte?

Probabil că da, însă nu cred că e vorba numai de muzică. Cu toții ar fi bine să ne bucurăm de acum înainte și de lucruri mai mici. Perioada asta ne-a arătat clar că suntem de fapt foarte vulnerabili, iar libertatea noastră e uneori iluzorie. Am văzut cu toții foarte clar că de pe o zi pe alta poți ajunge să nu mai faci niște lucruri care înainte ți se păreau de la sine înțelese, iar asta sper să ne facă să trăim mai prezent, mai intens toate lucrurile pe care le facem. Mai ales întâlnirile dintre noi. Muzicienii sper că vor fi încă și mai intenși în concerte, iar publicul și mai prezent, fără să stea pe Facebook în timpul unor concerte, să zicem. Sper deci că conexiunea va fi mai puternică între cei care fac și cei care savurează muzică.

Vulnerabilitatea asta care ne-a lovit pe toți, eu am senzația că ne-a făcut puțin mai liniștiți. Visul meu e să folosim mai bine această libertate regăsită, să fim mai puțin neatenți și mai implicați în experiențele noastre, mai ales în cele care ne aduc împreună cu ceilalți.

De ce e jazzul asociat foarte mult cu ideea de libertate, dincolo de improvizație?

Jazzul îți permite foarte mult să visezi, tocmai prin faptul că e adesea atât de ne-rațional și de greu de înțeles. Uneori poate nu înțelegi nimic din jazz, însă tocmai asta îți permite să ai o marjă mult mai amplă de visare. Poate nu înțelegi tot, dar începi să simți mai mult, să îți amintești, să îți vină imagini în minte. Cred că acum avem încă și mai multă nevoie să visăm, pentru că asta e o formă de libertate.

În perioada asta ne-am obișnuit mai mult să ascultăm muzică înregistrată și online. Și totuși, „mergeți cât se poate la concerte de jazz pentru că…?”

Tocmai pentru că sunt live. Jazzul e un happening, are multe în comun cu teatrul, are multă improvizație. Da, există și teatru și jazz online, sau televizat, dar e altceva. Am văzut asta la Sala Radio, când am avut în timpul carantinei un concert live fără public, transmis la radio. A fost foarte ciudat pentru noi, muzicienii. Conexiunea pe care o aveam cu ceilalți muzicieni era cumva mai diluată decât când aveam public în fața noastră. Energia publicului ne sprijină, la concerte. Tot ce se întâmplă la un concert live e unic, nu se va repeta în acel fel, iar tu ca muzician nu știi de fapt exact ce se va întâmpla la concert, improvizezi mult și iei ca reper pe ceilalți muzicieni.

Ce proiecte urmează pentru tine?

Pe 25 iunie va fi un nou concert la Sala Radio (cu o parte din Big Band-ul Radio, tot fără public, transmis la radio), apoi câteva concerte cu Nopame. În septembrie ar trebui să fie Green Hours Jazz Festival, unde sunt programat să merg cu trupa lui Adi Stoenescu.

Foto: Dragoș Cristescu

13
/07
/20

Ziarul Metropolis vă recomandă „Eropedia“, un podcast în limba română despre toate formele pe care le îmbracă dorința și iubirea, și care își propune să promoveze un discurs echilibrat, cultivat și inteligent despre diversitatea erotică din jurul nostru.

27
/04
/20

Pictorii, sculptorii, criticii de artă sau scriitorii sunt cărți deschise ale creației lor, vizibile fiind operele și mai puțin bornele ce duc spre realizarea acestora. Uneori, o întâmplare sau destinul, alteori persoana ce a stat în dreptul lor, au fost sursele ce au dus la expresia formelor de valoare. Soția cunoscutului critic de artă Valentin Ciucă m-a introdus în povestea nescrisă a vieții sale.