Cum gândea regizorul Alexandru Tocilescu la 28 de ani
https://www.ziarulmetropolis.ro/cum-gandea-regizorul-alexandru-tocilescu-la-28-de-ani/

„Să joci ani de-a rîndul personaje fără o problematică importantă, să te fîţîi pe scenă de colo – colo strîmbîndu-te ca să obţii nişte aplauze cu care să poţi împăuna seara la cîrciumă, mi se pare un lucru foarte trist“, spunea Alexandru Tocilescu, în 1974.

Un articol de Andrada Văsii|30 noiembrie 2013

MEMORIA CULTURALĂ „Piesele proaste, vulgare sau banale sînt o calamitate nu numai pentru public, dar în mare măsură şi pentru actori. Să joci ani de-a rîndul personaje fără o problematică importantă, să te fîţîi pe scenă de colo – colo strîmbîndu-te ca să obţii nişte aplauze cu care să poţi împăuna seara la cîrciumă, mi se pare un lucru foarte trist“, spunea Alexandru Tocilescu, în 1974, la vârsta de 28 de ani.

Regizorul publica articolul „Rolul regizorului în stabilirea repertoriului teatrului“, în revista Teatrul, şi ridica probleme care nici astăzi nu sunt tranşate. Ziarul Metropolis vă invită să citiţi fragmente dintr-o analiză lucidă, făcută de un mare regizor.

● Vreau să afirm cu toată tăria convingerilor mele. Că teatrul este un loc unde nu se poate minţi, unde nu ai nici un drept să minţi sau să înşeli pe cel din faţa ta. De aceea eu nu cred că pot exista piese sau spectacole de circumstanţă.

● Un artist adevărat spune ceva atunci cînd are ceva de spus. Lipsa opţiunii ferme, a gîndului, a dorinţei de a transmite ceva din tine personal, lipsa dorinţei de a îmbogăţi spiritual fără încetare, pentru a putea oferi oamenilor din ce în ce mai mult din ceea ce ai, mi se pare o autocondamnare la dispariţie, la anihilare şi descompunere.

● Mulţi cred că îşi dovedesc ataşamentul faţă de public oferindu-i acestuia piese simple, uşor digerabile, plăcute, ca un somn după o masă cu mîncăruri grase. Se vîntură prin ţară de ani de zile prin diverse teatre nişte titluri şi nişte autori care nu spun nimic, nu au cum spune ceva… cui îi folosesc aceste spectacole? Să ne fălim că am realizat şi am depăşit planul la încasări? Dar e ruşinos să oferi publicului spectacole proaste, piese fără conţinut, şi să te bucuri de banii încasaţi pe asemenea spectacole.

● Piesele proaste, vulgare sau banale sînt o calamitate nu numai pentru public, dar în mare măsură şi pentru actori. Să joci ani de-a rîndul personaje fără o problematică importantă, să te fîţîi pe scenă de colo – colo strîmbîndu-te ca să obţii nişte aplauze cu care să poţi împăuna seara la cîrciumă, mi se pare un lucru foarte trist. Aşa se face că avem foarte mulţi actori cu mari disponibilităţi iniţiale, dar care s-au plafonat pe un anume gen de roluri şi se simt bine acolo. Dar ei au încetat de mult să mai fie oameni de artă.

● Ce e, prin urmare, un regizor care îşi înţelege menirea? (iar menirea unui regizor este, după mine, să fie în primul rînd un focos sau un catalizator sau un detonator, în teatru). Un regizor trebuie să pună în mişcare toate resursele oamenilor cu care lucrează şi este necesar ca acest lucru să se facă pe nişte piese (sau texte, cum doriţi) care să-i înflăcăreze atît pe actori, cît şi pe spectatori. În munca noastră, rutina şi banalul n-au ce căuta.

alexandru tocilescu

Alexandru Tocilescu (1946-2011), în fotografia care însoţea articolul din revista Teatrul, 1974

● Regizorul trebuie ca, prin alegerea pieselor, să-i ajute pe actori (pentru asta trebuie întîi să-i înteleagă) să se realizeze, să se descopere, să se depăşească; trebuie să ajute publicul să gîndească mai profund, să-i facă pe oameni să-şi întoarcă privirile către ei, să-i emoţioneze şi să-i facă mai buni. Cred în puterea teatrului de a face ca omul care intră în sală şi cel care iese să semene numai la înfăţişare.

● Şi prima categorie de oameni la care trebuie să ne gîndim este tineretul. Nu avem dreptul să fim departe de ei, nu avem mai ales dreptul să nu-i înţelegem sau să-i contestăm. Trebuie să fim în permanenţă alături de ei, să-i ajutăm să-şi descopere idealurile şi să-şi păstreze puritatea. Am să mă refer la o piesă pe care am lucrat-o eu, – este vorba de Swanewit de Strindberg la Teatrul municipal „Maria Filotti’’ din Brăila.

Citiţi şi: Ce a lăsat în urmă regizorul Alexandru Tocilescu

Cu un an înainte, acest text circulase în teatru, dar, din fericire pentru mine, nu fusese luat în lucru. Din clipa în care l-am terminat de citit, nimeni şi nimic nu m-ar mai fi putut împiedica să-l fac. Piesa este înainte de orice un imn inchinat dragostei şi purităţii. Acesta era mesajul care trebuia transmis cu orice preţ tinerilor, adolescenţilor şi tuturor oamenilor în general.

Pentru ca aceste gînduri să poată fi recepţionate cît mai bine şi mai repede am apelat la muzică pop, folk, rock, la versuri de Leonid Dimov (minunate), la dans, la mijloacele de exprimare noi a sensibilităţii oamenilor tineri. Rezultatul a fost că, la o discuţie cu elevii cîtorva şcoli, care au văzut spectacolul, ei au spus că aşa ceva îşi doreau de mult şi că au fost foarte emoţionaţi.

Nu ştiu ce legătură au între ele lucrurile pe care le-am înşirat pînă aici, cu problema opţiunii regizorului asupra repertoriului, eu cred că au, dar important mi se pare faptul că alegerea de către regizor a unei piese care va fi oferită oamenilor timpului nostru şi va fi realizată de nişte oameni ai timpului nostru, nu poate fi întîmplătoare ci trebuie să fie un act artistic şi politic lucid, constit şi angajat“ – Alexandru Tocilescu.

Citiţi şi: INTERVIU O zi cu Toma Caragiu

Fragmentele din articolul lui Alexandru Tocilescu au fost republicate cu acordul Institutului Național al Patrimoniului, deţinătorul site-ului www.cimec.ro, care conţine arhiva electronică a revistei „Teatrul“.

Foto cu Alexandru Tocilescu – cinemagia

16
/03
/16

 „Ariel al pianiştilor” sau „Rafael al pianului”, cum i se spunea lui Chopin, fusese în copilăria şi adolescenţa sa adulatul saloanelor aristocraţiei poloneze din Varşovia, apoi al celor din Paris. Pe ecranul existenţei sale sentimentale s-au perindat cele mai seducătoare femei ale timpului său: Maria Wodzinska, Constanţa Gladkowska, Wanda Radziwiell, prinţesa Cezartoryska, Contesa Dellina Potocka şi, în cele din urmă, George Sand. 

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

09
/03
/16

Conform propriilor declaraţii - Memorii, Humanitas, 1991 -, Mircea Eliade s-a născut în urmă cu 109 ani („M-am născut la București, la 9 martie 1907”). Există totuși o notă de subsol a editurii care spune că data reală a nașterii lui Eliade este 28 februarie/13 martie 1907 (s.v.), conform actului de naștere descoperit și publicat de Constantin Popescu-Cadem în Revista de istorie și teorie literară în 1983

06
/03
/16

Basmele au un sâmbure de adevăr? În cazul lui Pake Protopopescu se pare că da. Licenţiat în Drept de la Paris (cu o teză despre Acţiunile cauzate de frică!), acest băiat de preot bucureştean ajunge primar şi îşi ia funcţia în serios.

04
/03
/16

ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Marcela Rusu, născută la Galaţi în 1926, a fost o femeie frumoasă şi iubită, care a ştiut ce a vrut de la viaţă. A cunoscut fericirea şi opusul ei, iar pe scenă a avut momente de succes. A fost căsătorită de trei ori, n-a avut copii, dar şi-a îndeplinit rolul de mamă - povestea prin interviuri - crescând doi nepoţi şi nişte câini pe care i-a botezat de fiecare dată „Gâlcă”, indiferent de generaţie. 

02
/03
/16

“Eu am rimat întotdeauna cu Teatrul «L.S. Bulandra» din Bucureşti”, îi plăcea Rodicăi Tapalagă să spună adesea. A fost Zoe din “O scrisoare pierdută”, Didina Mazu din “D’ale Carnavalului”, Sophie din “Dimineaţa pierdută”, Elena Andreevna din “Unchiul Vanea”. Este actriţa care se simțea feminină, iubită, frumoasă, puternică, atunci când era pe scenă.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

22
/02
/16

“Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr” - Umberto Eco . Cu puţin timp înainte de moartea sa, scritorul şi filozoful italian a criticat reţelele de socializare, într-o discuţie publică cu jurnaliştii italieni.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

20
/02
/16

“Nu-mi fac griji. Cartea va dăinui. Citeşti tot timpul: citeşti în tren, în autobuz. Citeşti în parc. Citeşti când te plimbi şi chiar când faci dragoste poţi să citeşti. Cu computerul este mai greu... ” - Umberto Eco. Unul dintre cei mai mari scriitori contemporani s-a stins din viaţă, în noaptea de vineri spre sâmbătă. Autorul celebrului roman "Numele trandafirului" avea 84 de ani şi suferea de cancer, conform La Repubblica.

19
/02
/16

"Nu este nicio ruşine să te naşti prost. Ruşine e să mori prost." - Marin Sorescu / Astăzi, în ziua în care îl aniversăm pe Constantin Brâncuşi, se împlinesc 80 de ani de la naşterea scriitorului Marin Sorescu, considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani

18
/02
/16

Constantin Brâncuşi şi-a petrecut o bună parte din viaţă la Paris. În 1928, Nicolae Titulescu primea, pe malul Senei, o „lecție de Brâncuși”. Genialul sculptor s-a născut într-o zi de 19 februarie (1876), la Hobiţa, în județul Gorj.