Cum îi punea Toma Caragiu la punct pe criticii de teatru
https://www.ziarulmetropolis.ro/cum-ii-punea-toma-caragiu-la-punct-pe-criticii-de-teatru/

MEMORIA CULTURALĂ „Critica să urmărească spectacolele şi după premiere“ este titlul unui articol de opinie scris de Toma Caragiu în decembrie 1959, prin care actorul evidenţia greşelile pe care le fac criticii de teatru atunci când iau în vizor creatorii şi spectacolele lor.

Un articol de Corina Vladov|21 noiembrie 2013

MEMORIA CULTURALĂ „Critica să urmărească spectacolele şi după premiere“ este titlul unui articol de opinie scris de Toma Caragiu în decembrie 1959, prin care actorul evidenţia greşelile pe care le fac criticii de teatru atunci când iau în vizor creatorii şi spectacolele lor. Ziarul Metropolis vă prezintă un text din care răzbat argumente care-i pot pune pe gânduri şi pe cronicarii din 2013.

„Mărturisesc că am fost surprins, dar am apreciat ca pozitivă iniţiativa revistei «Teatrul», de a ne chema pe noi, oamenii de teatru, să ne spunem părerea despre critica dramatică. O discuţie din care să se constate modul în care actorii şi ceilalţi creatori ai unui spectacol primesc şi privesc critica dramatică era acut necesară. Cred că şi critica de teatru — ca de altfel orice activitate creatoare este util să fie comentată şi analizată de cei pe care ea îi vizează şi ajută, adică de cei care contribuie efectiv la realizarea unui spectacol“, scria Toma Caragiu.

Redăm câteva fragmente din editorialul actorului, publicat în revista „Teatrul“, în 1959.

„Apreciată în raport cu critica lucrărilor dramatice, critica spectacolului de teatru a rămas ceva mai în urmă. Cauzele rămînerii în urmă sînt destule, dar cea principală mi se pare a fi că majoritatea criticilor nu cunosc în amănunţime actul creator al spectaco­lului şi, lucru mai grav, îl urmăresc cu suficientă superficialitate.

Mi se pare că vizionarea unui spectacol, doar o singură dată, este neîndestulătoare — şi sînt destui critici care fac acest lucru.

Spectacolul de teatru, cred eu, are drept caracteristică inconstanţa. Un spectacol cu aceeaşi piesă se diferenţiază întrucîtva de precedentul şi de cel care-l urmează. De aceea, găsesc că e necesar ca vizionarea unui spectacol de către critici sa fie făcută de cel puţin două ori, pentru că se întîmplă foarte adesea ca părerile formate într-o seară să fie infirmate în seara urmatoare. Este de la sine înţeles că inconstanţa nu e recomandabilă, dar este inerentă aproape oricărui spectacol, cîteodată chiar celui în care interpreţii sînt artişti consacraţi.

Am citit cronici dramatice ìn care m-au surprins uneori tonurile preţioase şi voit docte, alteori construcţiile alambicate şi prolixitatea exprimării ideilor, fără să rămîn cu ceva substanţial din ele, fără să ajung a învăţa ceva din ele. N-aş vrea să cred că sub preţiozitate şi exprimări alambicate unii critici îşi ascund sărăcia sau lipsa de claritate a ideilor ce vor să exprime.

Am admirat în schimb cronicile limpezi, în care contradicţiile, echivocurile, preţiozităţile etc., n-au găsit găzduire şi am învăţat din ele. Am admirat cronicile care se ocupă de textul piesei, dar nu neglijează deloc şi transpunerea lui în imagini scenice, acordîndu-i aceeaşi atenţie. Sînt însă destui cronicari dramatici care expediază spectacolul ca pe ceva minor, derivat. În cîteva observaţii aproximative, descriptive şi, în cel mai bun caz, reduse la cîteva adjective, este analizată munca de creaţie a realizatorilor spectacolului.

Asemenea cronici mi se par lipsite de condescendenţă faţă de efortul creator, iar pe cronicar îl consider incompetent. Observaţiile de genul: „Interpretarea este bună” sau „Interpretul a găsit nota justă a rolului” nu ajută cu nimic pe nimeni, relevînd fie lipsa de dragoste, fie, mai grav, un bagaj redus de cunoştinţe în materie.

Cronica dramatică, de altfel ca orice articol de critică, socot că trebuie să fie constructivă, să constituie un îndreptar prin justeţea, competenţa şi oportunitatea cu care-i făcută, să stimuleze autocritica. Cronicile superficiale împiedică acest lucru, umplu într-o revistă un spaţiu care ar putea fi mai judicios folosit.

Nu cred că greşesc cînd afirm că odată apărută o cronică la un spectacol, unii cronicari pare că se simt absolviţi de orice obligaţie şi consideră că şi-au făcut datoria. Întreaga lor atenţie ei şi-o îndreaptă către alte spectacole, pe care, iarăşi, le abandonează imediat după cronica.

N-am prea întîlnit critic teatral care să urmărească rezultatele activităţii sale, care adică, să revadă spectacolul odată analizat de dânsul şi să caute a verifica dacă şi în ce măsură scăderile relevate au fost lichidate.

De asemenea, n-am prea întâlnit în presă cazuri în care un cronicar să revină asupra unei cronici anterior publicate şi să releve îndreptările aduse spectacolului criticat sau, dacă n-au fost lichidate scăderile, să determine o întâlnire cu colectivul spectacolului şi să se con­sulte cu acesta. (În general, cred că ar fi foarte interesant dacă criticul de teatru s-ar întîlni cu colectivul de interpreţi, imediat după apariţia cronicii, pentru a-şi împărtăşi mai pe larg impresiile. Chiar dacă unii interpreţi s-ar dovedi refractari, pe moment, la criticile aduse, este imposibil ca ele să rămână fără ecou.)

toma caragiu

Actorul Toma Caragiu (1925-1977)

Criticul, ca şi medicul, constată şubrezeniile şi încearcă să le lecuiască. Cu o deosebire: medicul primeşte pacienţii, criticul se duce la spectacol. Medicul pre­scrie reţete care tămăduiesc bolile curabile, criticul nu dă soluţii — cu toate că de multe ori ar fi binevenite — dar lansează observaţii şi constatări de ansamblu şi de amănunt, care, dacă sînt judicios făcute, ajută mult.

De ce n-ar urmări şi criticul, ca şi medicul, efectul tratamentului administrat ? De ce să nu se apropie cu toată dragostea de spectacol şi să-l socotească un produs la a cărui finisare şi perfecţionare trebuie să contribuie ?

Eu cred că dacă unele spectacole continuă să fie deficitare şi după apariţia cronicilor care-l analizează, o parte din vină o poartă şi cronicarii dramatici, din cauza nepăsării cu care tratează un spectacol, după ce l-au analizat o singură dată.

Dacă teatrale bucureştene se bucură, de fiecare dată când prezintă o premieră, de atenţia cronicarilor, teatrele din regiuni sînt deseori lipsite de această bucurie. Teatrul de Stat din Ploieşti, care se află cel mai aproape de Bucureşti, este destul de rar vizitat. Avînd în vedere distanţele, mă întreb: cît de des sînt vizitate tea­trele din Baia Mare, Oradea sau Botoşani ?

Consider tot ca o lipsă de atenţie şi faptul că foarte rar, în cronici, sînt luate în discuţie dublurile din spectacole, deşi se întîmplă uneori ca dublura să fie mai aproape de personaj decât titularul rolului.

De ce să fie dublura tratată drept o cenuşăreasă ? N-ar fi rău să se consacre şi dublurilor cîteva fraze într-un marginal sau, poate în revistele de specialitate, o rubrică intitulată „dubluri”, rubrică în care să se analizeze periodic şi munca actorului distribuit al doilea sau chiar al treilea într-un rol.

Spectacolul de teatru are şi preţul şi neajunsurile efemerităţii. Viaţa lui este direct proporţională cu timpul de manifestare. Şi dacă vrem ca, peste ani, să rămânem cu ceva mai mult decât cu nişte vagi idei în legătură cu modul în care a fost prezentat, cronicile de azi trebuie să-l analizeze ceva mai atent, trebuie să insiste mai mult asupra oamenilor care-l creează“ – Toma Caragiu.

Citiţi şi: Grigore Vasiliu Birlic: o declaraţie de dragoste pentru teatru

Biserica Ortodoxă Română îl sărbătoreşte pe 14 decembrie pe Sfântul Mucenic Filimon, care a fost, în vremea împăratului Diocleţian, comediantul păgân al cetăţii Tebaidului Egiptului şi ocrotitorul tuturor actorilor.

Pe 14 decembrie, Ziarul Metropolis vă va spune povestea actorului care a devenit sfânt, acum 1.700 de ani, şi care este considerat ocrotitorul breslei. Până atunci, vă vom prezenta, în fiecare zi, timp de o lună, mari poveşti despre mari artişti români care nu mai sunt printre noi sau texte scrise chiar de ei. Sfântul Filimon a vegheat şi asupra lor.

Articol republicat cu acordul Institutului Național al Patrimoniului, deţinătorul site-ului www.cimec.ro, care conţine arhiva electronică a revistei „Teatrul“.

Foto cu Toma Caragiu – cinemagia

28
/11
/15

MEMORIA CULTURALĂ Cine-şi mai aminteşte de „Răzbunarea haiducilor”, „Răpirea fecioarelor”, „Zestrea domniţei Ralu” sau de serialul de televiziune „Toate pânzele sus!”? În peste 40 de ani de film românesc, Colea Răutu a creat roluri memorabile. S-a născut pe 28 noiembrie 1912.

27
/11
/15

Nicolae Iorga, omorât pe 27 noiembrie 1940, a fost istoric, enciclopedist, critic literar, documentarist, poet, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar, academician român. Păstorel Teodoreanu scria undeva că Iorga „scrie în fiecare zi câte o carte, duminica câte două”.

27
/11
/15

Într-o zi de 27 noiembrie (1940) se stingea din viaţă, în mod tragic, unul dintre titanii culturii româneşti interbelice. După o viaţă dusă pe culmile recunoaşterii universitare, ştiinţifice, sociale şi politice, reputatul om de ştiinţă, Iorga a sfârşit la marginea unei păduri, batjocorit şi împuşcat cu 9 gloanţe.

26
/11
/15

Bălţăţeanu, spunea actriţa Maria Filotti, „era un partener ideal, mai ales în sensul de a şti să se adapteze la jocul celuilalt, cu atâta supleţe, încât îi facilita jocul”. În 40 de ani de teatru, a avut noroc şi a jucat toate genurile, mergând din victorie în victorie. S-a născut pe 26 noiembrie 1893, la Drobeta-Turnu Severin.

20
/11
/15

Atentatele teroriste de la Paris au transformat "La Marseillaise", poate cel mai cunoscut şi admirat imn din lume, într-un imn al solidarităţii lumii civilizate împotriva terorismului. Marseieza a fost intonată de un înteg stadion, zilele trecute, la meciul amical Anglia - Franţa, de pe Wembley, şi va fi cântat înaintea tuturor meciurilor din prima ligă engleză din acest weekend. În Premier League evoluează un număr de 72 de jucători francezi.

16
/11
/15

Cornel Todea, de la a cărui naștere se împlinesc 80 de ani în 18 noiembrie, a abordat cu vervă și imaginație textul lui Paul Ioachim, în care dramaturgul amestecă viața de zi cu zi cu cea de pe scenă. Rolurile principale sunt interpretate de Damian Crâșmaru, Mircea Rusu, Ileana Cernat și Oana Ioachim. Spectacolul poate fi vizionat în această seară, de la ora 20.10, la TVR 2

16
/11
/15

În urmă cu mai bine de un secol, într-o zi de 16 noiembrie (1903) se năştea Dumitru Staniloae, autoritate proeminentă a teologiei europene și cel mai mare teolog român. Membru titular al Academiei Române, Părintele Staniloae a lucrat vreme de 45 de ani la traducerea lucrării "Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii" (în douăsprezece volume).

19
/10
/15

Timp de șase decenii, pana lui Sadoveanu a dăruit lumii peste 100 de volume în care a cugetat despre oameni, despre viaţă, despre natură, într-o limbă viu colorată. „Neamul Şoimăreştilor”, „Hanul Ancuţei”, „Baltagul” sunt dovada unui fel de a povesti care rămâne etern. Scriitorul şi omul politic s-a născut pe 5 noiembrie 1880, la Paşcani, şi a decedat pe 19 octombrie 1961, la Vânători-Neamţ.

18
/10
/15

Cine nu-şi mai aminteşte de „Bădia”, actorul care a jucat în  “Drumul oaselor”,  „,Păcală se întoarce”, ”Dumbrava minunată” sau „Cireşarii” ? Actorul care a stat zece ani prin puşcării, a scris poezii, epigrame, o piesă de teatru şi a jucat în filme roluri memorabile?

13
/10
/15

Într-o zi de 13 octombrie (1921) se năştea, în Monsummano (Italia), Yvo Livi, cunoscut mai târziu ca Yves Montand, actorul şi cântăreţul adorat de francezi, considerat regele music hall-ului anilor '50.

01
/10
/15

ION STRATAN (1955-2005), unul dintre cei mai importanţi poeţi „optzecişti“, ar fi împlinit astăzi 60 de ani. Prieten cu Nichita Stănescu şi considerat drept cel mai important continuator al acestuia, Stratan a fost , de asemenea, “cel mai distins poet al Cenaclului de Luni la o vreme când ceilalți optzecisti încă își pregăteau ucenicia”.