Într-un text de opinie publicat în Ziarul Metropolis, regizorul şi dramaturgul Radu Popescu arată, apelând la ironie şi la adevăr, cinci metode prin care poţi deveni un regizor de succes pe scena teatrelor româneşti.
Un articol de Radu Popescu|25 ianuarie 2016
1. FĂ-TE DIRECTOR DE TEATRU!
Diploma de Facultate – cum că ai absolvit Regie Teatru – este o hârtie perimată. Dacă ajungi director de teatru vei descoperi peste noapte că, indiferent dacă înainte de asta ai fost doar actor, teatrolog sau inginer, adevărata ta vocaţie este să fii regizor de teatru. La tine în teatru, fireşte. Iar asta nu are nici cea mai mică legătură cu faptul că regizorul este omul din teatrul românesc cel mai bine plătit.
Dacă soarta îţi e potrivnică şi nu reuşeşti să ajungi director de teatru atunci fă-te măcar soţ / soţie de director de teatru. Funcţionează la fel de bine. Sau, şi mai bine – amant / amantă. Sau măcar lăudător de ocazie. Uşier. Maşinist. Regizor secund. Ceva, acolo. Coleg de partid (sau orice altă organizaţie). Lucrurile vor funcţiona mult mai simplu. Atunci când Directorul îşi va coborî privirile să caute un regizor proaspăt – tu pur şi simplu vei fi acolo. Pentru că Directorul nu caută niciodată în lumea reală, printre regizorii de rând. Regizorii trebuie să îl caute pe El.
De asemenea, cu această ocazie vei descoperi că sunt şi alţi directori de teatru în situaţia ta. Împrieteneşte-te cu ei şi veţi ajunge să montaţi unul în teatrul celuilalt, într-o reciprocitate benefică. Pentru că – nu-i aşa? – nu vrei să vină cineva să te întrebe de ce l-ai plătit atât de bine pe regizorul de teatru cu acelaşi nume ca tine, printr-un contract unde semnătura ta apare şi la Prestator, şi la Beneficiar. Dacă tu îl plăteşti pe el şi el pe tine iar între teatrele voastre sunt vreo 500 de kilometri – e perfect.
2. MONTEAZĂ SHAKESPEARE!
Sau măcar Beckett. Ionesco. Vişniec. Calderon de la Barca. Sau orice alt mare titlu din dramaturgia de acum o sută de ani sau care e la modă, ai prins ideea. Nu contează dacă textul ăla îţi spune ceva. Sau dacă îţi place. Ar fi bine să înceapă să îţi spună ceva sau să îţi placă. Pentru că Directorilor nu le plac riscurile. Doar dacă eşti în top cinci regizori din ţară, atunci da, vei avea şi tu un cuvânt de spus. Poţi spune că îţi place Flavius Lucăcel şi vrei să montezi un text de-al lui (da, dramaturgul ăsta chiar există în ţara noastră, şi nu e un autor de ocolit). Altfel nu, să nu faci niciodată greşeala asta, pentru că lucrurile se vor termina acolo, pe loc.
Un nume mare de dramaturg e o plasă de siguranţă pentru toată lumea, pentru că în România oamenii din teatre nu sunt preocupaţi să spună ceva important, ci să li se pară lor că spun ceva important, iar pentru asta Shakespeare este surogatul perfect, pentru că cu toţii ştim că Şekspir e un autor mare!
3. FOLOSEŞTE „PRINCIPIUL ÎNDEPĂRTĂRII“!
Principiul îndepărtării e un concept care îmi aparţine şi care spune că un proiect de teatru are cu atât mai mari şanse de a vedea ”luminile reflectoarelor” în teatrul românesc cu cât este mai îndepărtat în timp, spaţiu şi problematică de realitatea din faţa teatrului respectiv.
De exemplu: să spunem că tu ca regizor vrei să montezi un spectacol care tratează tema violenţei împotriva copiilor. Şansele tale ca un director de teatru din România să îţi accepte proiectul scad proporţional de la numărul unu în jos pentru următoarele variante:
1. O montare ”actualizată” a lui ”Titus Andronicus” de Shakespeare care să includă spre exemplificare imagini de pe net cu atrocităţile comise asupra copiilor în Siria sau în alte părţi ale lumii;
2. Un text ”contemporan” scris de un dramaturg englez acum vreo 50 de ani despre copii omorâţi. Nu uita – pentru directorul de teatru român un text englezesc de acum 50-70 de ani e modern şi actual;
3. ”Omul Pernă” de Martin McDonagh, scris în 2003 (care altfel e un text foarte fain, recomand);
4. Un text scris de un autor contemporan STRĂIN despre problema copiilor omorâţi în Siria;
5. Un text de teatru-documentar scris aici şi acum despre cum fiul prefectului judeţului a călcat cu Audi-ul pe trecerea de pietoni o mamă cu copii, după care a scăpat de închisoare.
4. DU-TE ÎN STRĂINĂTATE!
Directorul de teatru din România nu prea ştie cu ce se mănâncă teatrul şi instituţiile de învăţământ teatral prin alte părţi. Şase luni, chiar şi două luni în care speli vase la Paris ar putea să îţi fie mai utile la CV decât vreo cinci ani de studii în România. Doar ai grijă cum îţi treci experienţa respectivă în CV! Numele complicate dau întotdeauna foarte bine!
5. MONTEAZĂ CÂT MAI MULT!
Nu contează calitatea rezultatelor tale. În România în afară de Principiul Îndepărtării mai funcţionează şi Principiul Cantităţii. Nici un director de teatru nu va risca cu tine dacă nu ai montat înainte în altă parte, oricât de bun ar fi proiectul tău. Dacă însă ai montat de două ori în alte teatre de stat din ţară sau de zece ori în teatrul independent – numele tău va deveni suficient de cunoscut pentru a conta. Dar, ţine minte, nu calitatea muncii tale de până atunci va face diferenţa. Pentru cum ajungi să montezi prima dată într-un teatru de stat – vezi primele patru sfaturi.
Conform sfatului nr. 4 – un spectacol de 5 minute cu amatori la Paris va cântări la fel de greu ca zece spectacole bune în România.
Cumva cred că sfaturile astea nu au funcţionat cum trebuie pentru mine. Dar, nu-i aşa?, întotdeauna e mai uşor să comentezi de pe margine. Succes!
