Royal Concertgebouw Orchestra (RCO) şi Berliner Philharmoniker sunt considerate cele mai bune orchestre din lume. Dacă vorbiţi cu cineva din domeniul muzical sau răsfoiţi un articol de specialitate, aceste două orchestre, veţi vedea, primesc majoritatea laurilor. Şi, „în-cântare’’ mare, ambele au fost prezente pe scena Festivalului George Enescu de anul acesta.
Un articol de Corina Dima|28 septembrie 2015
Dar, ce face oare ca o orchestră să fie foarte bună şi să fie poziţionată în fruntea unor clasamente? Şi chiar se aude o diferenţă dintre o orchestră situată pe locul 1 și alta de pe locul 5?
Să facem o paralelă: care este diferenţa dintre un copil bun la învăţătură, un premiant şi un olimpic (toţi de aceeaşi vârstă)? Într-un mod similar stau lucrurile şi cu orchestrele. Aceste ansambluri, din Berlin și Amsterdam, sunt olimpicii orchestrelor, adică au primit recunoaştere internaţională în mai mulţi ani la Olimpiade.
Portretul copiilor olimpici arată cam aşa: mai tot timpul sunt preocupaţi de materia pe care o studiază, lucrează zilnic probleme, exerciţii, rezolvă caiete speciale şi culegeri din domeniile lor… adică sunt pregătiţi oricând să facă faţă unor examene, sunt pe poziţii la orice oră din zi sau din noapte, tot timpul în formă.
La fel şi instrumentiştii acestor orchestre: ca să ajungă să cânte în aceste orchestre, au urmat sârguincios şcoli de muzică, au trecut prin multe concursuri şi examene şi au studiat asiduu zi de zi, ani la rând. Iar acum toţi strălucesc prin tehnică şi uimesc prin sensibilitate; se simte antrenamentul din spate, anii munciţi.
Ce au special aceste orchestre?
Există, în primul rând, un sunet special pe care îl au aceste orchestre. Acest sunet se compune, provine din mai multe arii: profesionalismul fiecărui membru al ansamblului (la nivel individual, fiecare în parte este foarte bun sau extrem de bun; sunt foarte mulţi instrumentişti solişti printre aceştia), omogenitatea partidelor (adică toţi cântă ca unul; ştiu să se asculte între ei şi nu ies în evidenţă ca şi individualităţi ci ştiu să se omogenizeze, să cântă împreună, se ascultă între ei; deseori poţi avea mulţi solişti într-un ansamblu şi, ce să vezi, soliştii vor să se remarce, să iasă în evidenţă, aceasta este riscul în a avea personalităţi puternice laolată), instrumentele muzicale de foarte bună calitate şi, nu în ultimul rând, seriozitatea şi implicarea muzicienilor.
Un element important în evaluarea unei orchestre este să o asculţi live. În înregistrări pe CD/ DVD, foarte multe orchestre pot suna extraordinar deoarece se folosesc ”filtre’’ şi ’’ajustări’’ în studiourile de înregistrări.
Profesionalismul celor două orchestre se vede parcă până şi din felul cum stau pe scenă – foarte „prezenţi” în tot ceea ce fac, mereu în acţiune, mereu pregătiţi să demonstreze, preocupaţi permanent să cânte ireproşabil, să nu rateze miime de secundă, dornici să cânte impecabil, extrem de bine antrenaţi; le face plăcere să fie pe scenă şi să fie perfecţi.
Şi, dacă aţi fost la Sala Palatului atunci când au cântat aceste orchestre, aţi fost atenţi cum se auzea? Este de notorietate faptul că sala nu are o acustică bună deoarece a fost construită pentru plenare şi congrese şi nu este potrivită pentru susţinerea unor concerte de muzică clasică (care solicită un anumit standard în acustică). În aceste cazuri însă, cu aceste orchestre pe scenă, parcă şi sala se auzea altfel – se auzea bine!
Pe lângă omogenitatea partidelor, un alt criteriu prin care ascultătorii îşi pot da seama că au în faţă o orchestră de top, este dinamica: ansamblul extrem de amplu al nuanţelor sau cât de tare şi cât de încet, ca gradaţii, se aude. Orchestrele mediocre nu au foarte multe planuri diferenţiatoare, de cele mai multe ori stau într-o zonă medie a sonorităţilor.
Orchestrele rafinate pot dezvolta însă progresii incredibile de la nuanţe extrem de mici, de la sunet foarte încet, slab, ca o şoaptă (pianissimo, care se cântă foarte greu în ansamblurile mari) la nuanţe extrem de puternice, cu gradaţii foarte mari, evidente (extremele se folosesc, bineînţeles, în funcţie de partitură – cu implicaţiile stilistice din epocă/ compozitor).
Doi români, în ambele orchestre
Atât orchestra din Amsterdam, cât şi cea din Berlin au o istorie lungă, cu rădăcini vechi – sunt înfiinţate de 127, respectiv 133 de ani.
În această perioadă, Berliner Philharmoniker a avut aproximativ 10 dirijori principali, printre care Wilhelm Furtwängler, Herbert von Karajan şi Claudio Abbado. În 1964, Karajan a participat cu Berliner Philharmoniker la Festivalul Enescu.
Să nu uităm că o contribuţie importantă în istoria acestui ansamblu, fondat în 1882, a avut-o şi un român, Sergiu Celibidache, care a condus orchestra timp de șapte ani (se implinesc chiar anul acesta 70 ani de când Celibidache devenea dirijorulul principal al orchestrei).
Royal Concertgebouw Amsterdam (RCO) a avut 6 dirijori principali în 127 ani (ultimii trei: Mariss Jansons, Ricardo Chailly, Bernanrd Haitink). Aceşti dirijori, care au stat mai mulţi ani în fruntea orchestrelor, au perfecționat detaliile sonorităţilor, au impus un anumit standard în interpretarea şi alegerea repertoriilor, au consolidat orchestra ca o echipă, cu personalitate distinctă.
Un alt lucru interesant este melanjul de naţionalităţi din componenţa orchestrelor (Royal Concertgebouw Amsterdam include peste 20 naţionalităţi). În fiecare dintre cele două orchestre este şi câte un român, ambii la partida de vioară (și ambii născuţi în Craiova!): Liviu Prunaru, concertmaestru la Concertgebouw Amsterdam (cântă pe o vioră Stradivarius) şi Laurenţiu Dincă (cântă pe o vioară Guarneri) pentru Orchestra Filarmonică din Berlin.
Şi, ca să păstrezi calitatea unui astfel de ansablu, contractele cu muzicienii se reînnoiesc la anumite intervale de timp, în urma unor audiţii – un fel de examene; adică, în urma unor evaluări în care ţi-ai dovedit valoarea, stai pe merit pe poziţia respectivă. Ca o paranteză, sunt orchestre în România unde, dacă te angajezi, ai postul pe viaţă, până ieşi la pensie. Mai eşti preocupat oare, în aceste condiţii, să te perfecţionezi mereu, sa fii foarte bun?
Cum se formează o astfel de orchestră?
Ambele orchestre îşi ’’pregătesc’’ din timp viitorii membri, ca într-o pepinieră. Există orchestre de tineret (numite Academii), care funcţionează pe lângă orchestrele mari, la care au acces studenții, tinerii în urma unor examene (aceştia primesc un fel de contract pe o perioada limitată şi granturi, adică sunt plătiţi ca să cânte în aceste orchestre).
Orchester Akademie din Berlin are a lungă tradiţie, a fost înfiinţată de Karajan şi funcţionează de peste 40 ani; olandezii au Academy of the RCO, de peste 10 ani. De altfel, am observat foarte mulţi tineri, membri în orchestra olandeză prezentă la concertele din Bucureşti.
Din punct de vedere organizatoric, aceste orchestre beneficiază de suportul unor echipe extrem de bine structurate şi eficiente; şi, ca să vă faceţi o idee, orchestrele au programul stabilit destul de clar, mai exact cu contracte semnate, cu doi ani înainte, cel puțin.
La nivelul acestor orchestre, totul se lucrează din timp, se planifică pe perioade medii şi lungi de timp. De aceea, probabil, Filarmonica din Berlin a fost greu de adus în România (toată presa vuia că s-a negociat 15 – 18 ani ca să vină această orchestră la Festivalul Enescu!).
Ambele orchestre sunt în prezent în negocieri să vină la ediţia următoare a Festivalului, în 2017.
Se pot diferenţia orchestrele, la acest nivel?
Dacă ar fi fost instalată aparatura necesară, concertele susţinute de cele două orchestre puteau fi înregistrate pe CD/ DVD; au sunat impecabil, fără cusur.
Ca spectator, eram foarte curioasă să văd dacă, la acest nivel, se pot auzi diferenţe, se pot desluşi nuanţe şi subtilităţi care să poată departaja cumva cele două ansambluri. Niciodată nu am ascultat aceste orchestra live, la interval de câteva zile, ca să le pot compara.
Berliner Philharmoniker (concert pe 3 septembrie) a sunat perfect. Ce partide de coarde, ce instrumente de suflat, ce percuţie! Toți instrumentişti de primă clasă (fără nicio exagerare şi fără cuvinte de prisos). Cu acest sunet-reper în urechi, următoarele orchestre nu mai sunau parcă bine, nu era ce trebuie, cu toate că se aflau pe scenă ansambluri cu mare prestanţă.
Royal Concertgebouw Orchestra a incheiat Festivalul (concertele de pe 19 și 20 septembrie). Sunetul său, pe lângă perfecţiunea şi strălucirea interpretării, a adus ceva în plus, o anumită căldură, delicateţe şi profunzime. Un sunet sublim!
Fără doar şi poate au fost cele mai bune orchestre din Festival.
FOTO: Cătălina Filip
