“Dacii liberi”. Cum să tratezi un subiect care stârneşte râsete
https://www.ziarulmetropolis.ro/dacii-liberi-cum-sa-tratezi-un-subiect-care-starneste-rasete/

INTERVIU “De anul Centenarului, am zis că e ok să ieşim cu un film diferit de manifestările organizate de guvern, care merg pe o linie unidimensională, super-clişeistică”, spun Monica Lăzurean-Gorgan şi Andrei Gorgan, autorii documentarului “Dacii liberi”. Un film despre lumea celor care au făcut un adevărat cult pentru daci.

Un articol de Ionuţ Mareş|15 Iunie 2018

Realizat de Monica Lăzurean-Gorgan (cunoscută ca regizoare a documentarului “Doar o răsuflare”, din 2016) şi de Andrei Gorgan (cunoscut în special ca monteur), “Dacii liberi” pătrunde în lumea celor care au făcut un adevărat cult pentru daci şi civilizaţia lor. Filmul îi are în centru pe locuitorii unui sat dacic, un grup cu convingeri mistice, administratorul sitului UNESCO Sarmizegetusa Regia şi participanţii la Congresele de Dacologie, printre care şi fostul primar al oraşului Cluj-Napoca, Gheorghe Funar. Pe toţi îi uneşte pasiunea comună pentru daci, dar îi despart perspectivele diferite asupra unui episod istoric care pare să devină tot mai popular în România. “Dacii liberi” a avut premiera mondială la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj-Napoca (25 mai – 3 iunie).

Ionuţ Mareş: Ce v-a atras la subiect şi la aceşti oameni în aşa măsură încât să vă determine să faceţi un film?

Monica Lăzurean-Gorgan: N-a fost ideea noastră. A fost ideea unui prieten, care a venit şi cu o finanţare. În 2010, el scria şi făcea fotografii pentru National Geographic. Şi făcea ceva cu nişte bărbaţi de 30-40 de ani, care se îmbrăcau în daci şi romani şi se băteau între ei. Mi-a plăcut ideea de second life, când intri în costum, te transformi şi eşti mai puternic. Eu am filmat atunci, în 2010. Iar ideea şi filmarea au rămas undeva. După aceea, el a propus să continuăm. Am zis da, dar poate pus în tot acest context cu curentul naţionalist.

Andrei Gorgan: Subiectul cu reenactment-ul părea destul de limitat.

M. L.-G.: Da, evident. Şi am zis să mergem mai departe şi să vedem cum e naţionalismul la noi comparativ cu Ungaria, Polonia şi restul Europei.

A. G.: Între paranteze fie spus, ideea cu naţionalismul s-a legat plecând de la daci şi romani.

M. L.-G.: E o felie. Am tot făcut research şi subiectul ni s-a părut foarte mare.

A. G.: Noi am ajuns la naţionalism pentru că făcând research pe daci şi romani, am observat că numai dacii sunt prezenţi peste tot, inclusiv atunci când făceam casting, căutam personaje sau poveşti online.

M. L.-G.: Găseam numai daci, nu şi romani.

A. G.: Toţi erau pasionaţi de daci. Povestea cu romanii la noi e foarte sterilă. Nici măcar cei de la trupa de reenactment Terra Dacica Aeterna nu se mândresc cu jumătatea romană. Ei se mândresc cu dacii şi cu faptul că sunt primii care au recreat costumele dacice din istorie. Dacii erau prezentaţi şi în acest context naţionalist. Anumite simboluri ale dacilor am observat că reprezintă o simbolistică foarte puternică pentru curentul naţionalist, patriotic, militantist.

I.M.: Care a fost lucrul decisiv ce v-a determinat să spuneţi că merită făcut un documentar?

A. G.: Cred că primele filmări pe care le-am făcut în afara TDA-ului (asociaţia Terra Dacica Aeterna – n.r.).

M. L.-G.: Ideea de a aduce în acelaşi film aceste păreri diferite, pentru că sunt forme diferite de a-şi manifesta interesul către daci, către un popor vechi. Pentru majoritatea oamenilor e căutarea unei identităţi, a unei identităţi naţionale. Cu această idee am jonglat. De anul Centenarului am zis că e ok să ieşim cu un film diferit de manifestările organizate de guvern, care merg pe o linie unidimensională, super-clişeistică. Să fie şi un început de discuţie. La acest film, pot să vină în aceeaşi sală de proiecţie oameni care îndrăgesc şi îmbrăţişează la maxim poporul dac şi ceilalţi. Să fie o bază de discuţie pentru ceva mai larg.

A. G.: Pentru cum ne raportăm noi la acest episod istoric. Cum ne folosim de el. Şi mai ales cum fabulăm în jurul lui. Care ar trebui să fie limitele acestor fantezii, care de multe ori sunt prezentate drept adevăr absolut şi demonstrate prin sofisme, prin pseudo-argumentaţii ştiinţifice.

I. M.: Cât de greu a fost să vă accepte printre ei şi să le câştigaţi încrederea?

M. L.-G.: Faţă de alte situaţii, faţă de alte filmări de documentar, foarte repede au fost de acord. O parte din ei considerau că filmul nostru e un mediu bun pentru a-şi împărtăşi ideile, şi atunci se simţeau ok şi chiar credeau că este o zonă unde puteau să zică fără probleme ce cred ei. Eu am vrut să văd foarte mult cum este extrema-dreaptă şi cum sunt ei, şi am ales unul din ei. Mi-a fost frică de faptul că n-o să mă accepte. M-a acceptat foarte uşor.

A. G.: Bine, el nu se consideră extrema-dreaptă. Are anumite păreri de extrema-dreaptă, dar ei nu sunt într-o organizaţie.

M. L.-G.: Nu sunt într-o organizaţie, dar el merge cu legionarii, cu Noua Dreaptă.

I. M.: Nu v-au perceput ca pe nişte oameni care vor să facă ceva senzaţionalist sau care să îi ironizeze, ci au văzut filmul ca pe o posibilitate ca ei să-şi transmită ideile.

A. G.: La premiera de la TIFF, a fost un  episod care m-a mirat, nu ne aşteptam. Domnul Brilinski (administratorul sitului Sarmizegetusa Regia, Vladimir Brilinski – n.r.)  a urcat şi el pe scenă – a avut chiar ultimul cuvânt – şi a zis: „Vă mulţumesc foarte mult. Sunt şocat de acest film, pentru că mă aşteptam să fie o băşcălie şi o batjocură la adresa noastră şi nu a fost aşa”.

Eu m-am dus să filmez la Sarmizegetusa şi la rândul meu am fost foarte şocat, pentru că nu a lăsat să se întrevadă prin nimic faptul că era deranjat de prezenţa mea acolo sau că avea suspiciuni cu privire la noi. Toţi au acceptat foarte uşor. Unul dintre ei, chiar protagonistul din satul dacic, a început să ne povestească despre daci fără ca noi să-l întrebăm. I-am spus doar că vrem să filmăm ce fac ei acolo, adică felul în care încearcă să reconstituie viaţa într-un sat dacic tradiţional. Noi am întrebat despre sat, iar el, din proprie iniţiativă, s-a apucat să ne spună teoriiile pe care le are sau care i-au fost transmise din altă parte despre daci.

I. M.: Înainte să vă apucaţi să filmaţi efectiv, ştiaţi cum ar trebui să arate structura filmului şi mizanscena?

A. G.: Am găsit protagoniştii pe rând. Atunci, filmul s-a şi construit în timp. Prima dată i-am avut pe cei de la Terra Dacica Aeterna la două festivaluri de reenactment-uri, domnul Funar şi satul dacic. În primele variante de montaj nu era fiecare cu povestea lui individuală. Era un melanj de replici. Era un dialog mult mai intens între cele două tabere, însă pe măsură ce mai filmam câte un personaj şi îl introduceam în acest tip de montaj, totul devenea extrem de haotic şi chiar nu mai înţelegeai cine de ce parte e. Atunci, am mers pe ideea să facem construcţii individuale pentru fiecare personaj în parte, mergând într-un soi de progresie până la domnul Funar, după care să revenim cu un soi de concluzii.

M. L.-G.: Nu, nu am ştiut de la bun început structura şi linia. Partea bună e că Andrei e şi editor şi e foarte bun pe structură, şi la un moment dat a zis stop şi am găsit varianta cea mai bună. Din acel moment, la filmările în plus pe care le-am mai avut am ştiut foarte bine ce vrem şi a mers foarte clar la filmare.

A. G.: Da, am mers ţintit. Am ştiu ce vrem să aflăm.

I. M.: Spuneţi că intenţia voastră nu a fost să îi ironizaţi…

M. L.-G.: În niciun caz.

I.M. Dar, inevitabil, publicul care nu are aceleaşi opinii ca cei din faţa camerei nu poate decât să simtă ironia şi comicul. Dar bănuiesc că vă aşteptaţi la asta.

M. L.-G.: La asta da, sigur. Dacă ne-am filma pe noi, fiecare a treia, a patra sau a cincea situaţie ar fi într-o măsură comică. Ştim că se va şi râde, şi ne-am asumat acest lucru, cu multă frică, pentru că poate e ultimul lucru pe care l-ar vrea un om care face documentar – să vină cineva şi să îţi spună că ai făcut un mişto gros de protagoniştii tăi.

Depinde şi de sală. Dacă în sală lumea e pusă pe râs, atunci se va râde. La proiecţia de la Cinematograful Florin Piersic de la TIFF, lumea a fost mai răbdătoare, mai aşezată (faţă de prima proiecţie de la TIFF, în aer liber, la Arkhai Sculpture Park, din satul Vlaha – n.r.). Am avut şi oameni care mi-au spus: „Cu atâta empatie i-ai arătat pe extremiştii ăia”. Au fost mai mulţi care mi-au spus că i-am arătat cu foarte multă empatie şi căldură pe aceşti oameni. La nivel uman, cu fiecare dintre protagonişti am dezvoltat o relaţie, o încredere. Fiind un colaj de şapte protagonişti, am vrut să prindem şi latura umană: să se simtă puţin, să se întrevadă de ce au ales (să fie aşa – n.r.).

A. G.: Subiectul în sine deja se pretează la ironii şi râsete. De exemplu, când a început secvenţa cu domnul Funar, a fost un fade in de două secunde, nici nu a apucat bine să se termine fade in-ul şi Gheorghe Funar să îşi termine prima frază, că deja toată sala râdea şi aplauda. Nu putem să controlăm publicul.

I.M. Asta pentru că a fost şi la Cluj proiecţia, unde Gheorghe Funar a fost primar.

A. G.: Nu poţi să controlezi reacţiile publicului, cel puţin nu în documentar. Poţi să le controlezi în sitcom-uri sau în alte tipuri de producţii video. Într-adevăr, inevitabil putem fi acuzaţi de acest lucru (perspectivă ironică – n.r.). Dar un semn bun a fost, spun eu, că la sfârşitul premierei au urcat pe scenă toţi cei trei protagonişti invitaţi, care au acoperit cam toată sfera de idei a filmului. Şi nici unul nu s-a plâns în vreun fel de povestea asta. Inclusiv domnul Funar, care a suportat cu stoicism hohotele de râs, mi-a dat mâna şi a spus: „Felicitări, e un bun început pentru un dialog”.

I. M.: De ce aţi ales ca filmul să aibă doar o oră şi nu aţi optat pentru o variantă mai lungă, să arătaţi mai mult din viaţa protagoniştilor?

A. G.: Cred că este şi o chestie care ţine de producţie. Te gândeşti şi la lungimile care pot plictisi.

M. L.-G.: Te referi de ce nu am stat mai mult cu nişte oameni?

I. M.: Nu neapărat. Bănuiesc că aţi stat mai mult, pentru că sigur aţi făcut o selecţie. Întrebam doar de ce nu aţi optat pentru o variantă mai lungă? A venit firesc, prin montaj?

A. G.: Da, prin montaj. Poate ar fi fost mai lung cu 5-6 minute, dacă am fi lăsat două discursuri ceva mai lungi. Discursul preotului mistic de la focul sacru eu l-aş fi vrut puţin mai lung, pentru că era foarte interesant. Mai erau câteva interpretări etimologice foarte interesante. Şi, judecând după reacţia publicului, cred că ar fi meritat să oferim puţin mai mult din ele.

M. L.-G-: Dar e vorba şi de ritm. Vroiam să fie compact.

A. G.: Da, e şi o chestiune de ritm. În plus, nu cred că partea artistică prevalează în acest film, cât partea de mesaj. De ce ar trebui să te pună pe gânduri pe tine, ca privitor, despre istorie şi felul în care ne raportăm la istorie şi despre poporul român. Mă gândesc la acel gen de spectator care, atunci când vede că cineva spune ceva negativ despre un moment istoric, se simte înjurat de mamă, se simte ofensat personal, şi reacţionează poate mult prea vehement.

I. M.: Spuneţi că nu aţi vrut să fie – şi, de altfel, nici nu este – un film în tuşe groase. Dar există totuşi, subtil, nişte opţiuni ale voastre de montaj şi de selecţie a momentelor care sugerează o anume ironie.

 M. L.-G.: Evident, ne asumăm acest lucru.

A. G.: Avem şi o poziţie personală faţă de acest subiect, dar nu vrem să lăsăm să se întrevadă decât foarte fin, pentru că altfel spiritele se inflamează. Oricum e un subiect foarte sensibil, iar dacă îţi mai spui şi tu punctul de vedere… Noi vrem să orientăm cumva gândirea oamenilor într-o anume direcţie prin acest film, dar nu la modul explicit. De pildă, Dan Alexe, cu cartea lui (“Dacopatia şi alte rătăciri româneşti” – n.r.), din tabăra a ceea ce el numeşte dacopaţi până la urmă nu şi-a atras decât o pleiadă de înjurături şi cam atât şi a înfierbântat şi mai mult spiritele. Bine, aceea este o carte, acesta este un film. E un alt tip de expozeu. Noi am vrea să ţinem în echilibru, nu să despărţim şi mai tare cele două curente de opinie.

I. M.: Nu v-a fost teamă de o abordare prea senzaţionalistă? Bănuiesc că v-aţi gândit la acest risc. De pildă, în selecţia momentelor pe care le puneţi în film, cum sunt lucrurile absurde pe care le spune Funar.

M. L.-G.: Evident, ne asumăm şi acest lucru. Nu se ascundem după deget. Dar, din nou, cu nişte proporţii. De exemplu, în legătură cu Funar, am stat aproape până la ultimul cut să ne gândim dacă îl punem sau nu, pentru că au fost variante de rough cut în care nu era. Am fost la Congresul de Dacologie doi ani, în 2016 şi 2017, şi am văzut multă lume care îl credita şi îl admira şi îl cita. După aceea, ideile lui ajungeau în mediul online. Atunci, am zis să îl punem până la urmă. Exact de partea asta îmi era frică, să nu punem o chestie rapidă şi ieftină. Din acest motiv mi-a fost frică şi la proiecţii (la TIFF – n.r.). Dar, cum am zis, la final am hotărât să îl punem pentru că încă e acolo, lumea încă îl ascultă.

24
/09
/18

"Bunicii despre viață" este o serie educațională creată de “PacPac StudioS”, coordonat de Cătălin Palavescu, regizorul și fondatorul “PacPac”. În cele 11 scurte episoade, 20 de bătrâni răspund la câteva întrebări importante legate de viața omului, printre acestea "Care este cel mai important lucru din viata unui om?" sau "Care ar fi sfatul pentru tinerii din ziua de azi?"...

23
/09
/18

CRONICĂ DE FILM Noul film al veteranului regizor Nicolae Mărgineanu, „Fals tratat de mântuire a sufletului”, este un exemplu de cinema desuet (o dovedește inclusiv titlul prețios), deconectat de la modernitatea actuală a limbajului cinematografic, în ciuda bunelor sale intenții.

21
/09
/18

Grace Kelly şi Prinţul Rainier de Monaco, Jackie Kennedy şi J.F.K., Clark Gable şi Carole Lombard, Adolf Hitler şi Eva Braun, Ernest Hemingway şi Martha Gellhorn, Marilyn Monroe şi Joe DiMaggio, Orson Welles şi Rita Hayworth. Sunt protagoniştii câtorva dintre cele mai frumoase poveşti de iubire spuse vreodată şi pe care telespectatorii le vor putea descoperi la TVR 1 în seria documentară „Iubiri celebre”, producţie BBC.

21
/09
/18

Emilia Clarke, actrița care interpretează rolul lui Daenerys Targaryen, Mama Dragonilor, în "Game of Thrones" - câștigătorul ediției din acest an a premiilor Emmy pentru cel mai bun serial dramatic - a postat o fotografie pe Instagram prezentandu-si noul tatuaj cu dragoni zburători. Poza a devenit virală în doar câteva ore.

20
/09
/18

Vineri,  21 septembrie, filmele bune românești fac Noapte Albă în București și Cluj. Într-o singură noapte, spectatorii vor putea urmări 25 de filme de ficțiune și documentare, o parte din ele în premieră sau încă nelansate în cinema.

20
/09
/18

O șansă de a face bani rapid, 3 prieteni dispuși să riște totul, un oraș împânzit de anturaje criminale și alegeri cu mize uriașe, toate în thriller-ul franțuzesc „Banii sunt bani” / „Money’s money”, un film de la regizorul Géla Babluani, care la debutul în cinematografie impresiona cu forța de a crea suspans așa cum unii nu reușesc într-o carieră întreagă.

20
/09
/18

"Există o fântână a tinereţii: este mintea ta, talentele tale, este creativitatea pe care o aduci în viaţa ta şi în vieţile celor pe care îi iubeşti. Dacă înveţi să foloseşti această sursă, atunci poţi învinge într-adevăr vîrsta." - Sophia Loren.  Considerată un „tezaur naţional“ în Italia natală, Sophia Loren împlineşte, astăzi, 84 de ani. 

19
/09
/18

Zilele acestea au loc filmările pentru „Luca”, cel mai nou film al lui Horațiu Mălăele,un thriller psihologic, cu influențe de neo-noir, de la maeștrii acestui gen: Polanski (Chinatown), Coppola(The Conversation), sau Scorsese (Taxi Driver). Protagonistul va fi arhetipul acestui gen cinematografic: damnatul.

19
/09
/18

"Nu vreau să fiu singură; vreau să fiu lăsată în pace" - Greta Garbo, fotografiată de Clarence Sinclair Bull, în anul 1931, pentru filmul Mata Hari.

Page 1 of 21612345...102030...Last »