„Dacii liberi”. Burebista 2.0
https://www.ziarulmetropolis.ro/dacii-liberi-lumea-lui-burebista/

CRONICĂ DE FILM Scris şi regizat de Andrei Gorgan şi Monica-Lăzurean Gorgan, documentarul „Dacii liberi” (2018) este o incursiune rară în lumea aşa-numiţilor dacopaţi, de la cei mai înverşunaţi la cei mai puţin înflăcăraţi. Un univers în bună măsură caraghios prin seriozitatea cu care vehiculează teorii dintre cele mai absurde.

Un articol de Ionuţ Mareş|17 iulie 2018

„Casa Regelui Burebista”. Este inscripția de pe o clădire dintr-un sat autointulat dacic – cei câțiva locuitori ai săi vor să trăiască în ceea ce ei numesc tradiția dacică, „leagăn al civilizației”, pretins nepervertită de influența romană.

Așa cum reiese din fragmentele filmate de Andrei Gorgan și Monica Lăzurean-Gorgan, acest stil de trai aduce foarte mult cu viața banală de la țară, doar cu ceva mai multe manifestări ale unor forme de păgânism combinat cu ritualuri creștine și o mai intensă folosire a unor simboluri considerate dacice (înfățișare, haine, mâncare, drapel).

Cei doi regizori pătrund – și sunt primiți fără rezerve – în acest mic așezământ izolat și aduc în fața aparatului de filmat câțiva dintre localnici sau îi filmează la diverse evenimente (de pildă, la o nuntă sau la biserică).

Însă aceasta este doar o parte din puzzle-ul pe care îl propun cei doi autori și pentru care folosesc un dispozitiv regizoral simplu și eficient: pun în prim-plan diferite persoane, toate fiind într-o măsură mai mare sau mai mică adepte ale opiniei privind caracterul extraordinar al culturii dacice, și le oferă ocazia să vorbească sau să își manifeste ideile în care cred.

Această opțiune are o premisă generoasă, pentru că nu pornește cu o atitudine de superioritate față de cei filmați, lucru important pentru a le câștiga încrederea și a-i face să se deschidă.

Camera este cât mai puțin intruzivă, comentariul din off lipsește, iar imaginile dezvăluie, la un prim nivel, curiozitatea reală a realizatorilor de a-i cunoaște pe protagoniști.

Însă această perspectivă aparent obiectivă, observațională, cerebrală (pe care Monica Lăzurean-Gorgan o folosise extraordinar în documentarul ei precedent, „Doar o răsflare”, din 2016) este dublată, contrabalansată, de un montaj subtil care construiește un comic discret și sugerează poziția de detașare, uneori chiar ironică, a celor doi regizori.

De pildă, după ce în prima parte un bărbat cu înclinații naționaliste din București, organizator de proteste, vorbește cu înflăcărare despre iubirea sa pentru România (pe care o pune la mijloc, după Dumnezeu și înaintea familiei), înspre final este filmat în timp ce pleacă să lucreze totuși în Marea Britanie (unde speră să adune bani, alături de alți expați români, inclusiv pentru a finanța o potențială mișcare de „renaștere națională” în țară).

Cele două secvențe definesc modul prin care regizorii încearcă să surprindă mai multe din nuanțele opțiunilor personajelor și să găsească un echilibru între seriozitate și permanenta subminare a acesteia.

Unele momente și personaje sunt însă inevitabil exclusiv comice prin caraghiosul lor.

După ce evocă o mulțime de teorii extravagante despre daci, un autointitulat antropolog ia parte la o ceremonie bizară, în natură, în care câțiva bărbați și femei în pretinse costume dacice se adună în jurul unui foc, în timp ce un presupus sacerdot ține un ritual mistic ce presupune o înșiruire de cuvinte aparent fără logică și fără sens.

Este secvența cea mai spectaculoasă vizual din întreg filmul – fiind construită printr-un montaj de cadre cu detalii cât mai savuroase, în special postura solemn-ridicolă a „sacerdotului”.

Caraghioase sunt și teoriile absurde pe care le enunță cu nonșalanță Gheorghe Funar, fostul primar al orașului Cluj-Napoca, sau ale diverșilor participanți la congresele de dacologie. Inclusiv administratorul sitului UNESCO Sarmizegetusa Regia pare influențat de ideile extreme despre unicitatea dacilor.

Însă Andrei Gorgan și Monica-Lăzurean Gorgan nu rămân doar în această zonă ușor de ridiculizat prin simpla sa expunere. Pentru un portret cât mai complex, ei scot în evidență doi membri tineri ai unei trupe de reconstituiri istorice din Cluj-Napoca (din ale cărei reenactment-uri sunt arătate fragmente), un istoric și un arheolog, interesați la rândul lor de perioada dacică și puși să discute între ei, într-un dialog rațional, intelectual, care contrastează cu felul celorlalți de a-și clama pasiunea și obsesia.

Fără a fi foarte ofertant vizual și regizoral, „Dacii liberi” stârnește interesul în special prin subiect, dar propune totuși și câteva idei stimulante de montaj. Probabil că o durată mai mare de o oră ar fi ajutat filmul – spectatorul ar fi putut petrece mai mult timp alături de personaje și s-ar fi evitat riscul anecdoticului, prezent în unele scene (de pildă, congresul dacologic este redat doar din câteva fragmente decupate după o logică senzaționalistă).

„Dacii liberi” (62 de min.) va fi lansat în toamnă în cinematografe. 

14
/11
/23

Documentarul-portret „𝑫𝒆 𝒄𝒆 𝒎𝒂̆ 𝒄𝒉𝒆𝒂𝒎𝒂̆ 𝑵𝒐𝒓𝒂, 𝒄𝒂̂𝒏𝒅 𝒄𝒆𝒓𝒖𝒍 𝒎𝒆𝒖 𝒆 𝒔𝒆𝒏𝒊𝒏” (regie: Carla-Maria Teaha), care o aduce în prim-plan pe una dintre cele mai iubite scriitoare din România, se vede, începând de astăzi, în cinematografele din România, distribuit de Bad Unicorn.

13
/11
/23

CRONICĂ DE FILM Aflată la debutul în regie, Carla Teaha propune “De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin” (2023), un documentar portret, plin de deferenţă, despre o scriitoare îndrăgită şi nonconformistă, Nora Iuga. Din 17 noiembrie, în cinematografe.

13
/11
/23

Bucharest Best Comedy Film Festival și-a ales filmul câștigător dintre cele 10 participante în competiție. Marele câștigător este o comedie venită direct din Peru pe marile ecrane din România. Surori vitrege a fost ales în unanimitate de către juriul festivalului, cucerind imediat și publicul participant la Gala de închidere, când a fost anunțat drept marele câștigător.

01
/11
/23

În noiembrie, HBO Max vine cu filme și seriale proaspete, noi episoade și sezoane ale unor producții de succes, dar și cu documentare care promit să nu dezamăgească.