Dan Nuţu: „Preferam să stau cu spatele la cameră şi să alerg”
https://www.ziarulmetropolis.ro/dan-nutu-preferam-sa-stau-cu-spatele-la-camera-si-sa-alerg/

INTERVIU „Preferam să stau cu spatele la cameră şi să alerg. Să nu fac lucruri pentru cameră”, spune Dan Nuţu, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, despre jocul său din anii `60 şi `70, când a fost unul dintre cei mai originali şi apreciaţi actori români.

Un articol de Ionuţ Mareş|25 Octombrie 2017

Dan Nuţu a fost unul dintre cei mai îndrăgiţi actori ai anilor `60 şi `70, cu un joc extrem de modern, unic în cinematografia română.

A jucat în filme importante precum „Duminică la ora 6”, de Lucian Pintilie, „Meandre” şi „O sută de lei”, de Mircea Săucan, „Dimineţile unui băiat cuminte” şi „Ilustrate cu flori de câmp”, de Andrei Blaier, „Dincolo de nisipuri”, de Radu Gabrea, „Tănase Scatiu”, de Dan Piţa, sau „Rătăcire”, de Alexandru Tatos.

La sfârşitul anilor `70 a fugit din ţară – din „curiozitate” şi din dezinteres faţă de teatru şi film – şi s-a stabilit în America, unde a lucrat o perioadă şi ca şofer de taxi la New York.

S-a restabilit în România de mai mulţi ani, unde, alături de actuala sa soţie, Cristina Hoffman, a creat în 2007 atelierul anual de film documentar Aristoteles Workshop.

În această vară, Dan Nuţu a fost unul dintre invitaţii Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj-Napoca, în cadrul căruia a fost proiectat, într-un eveniment special, un film clasic al cinematografiei române: „100 de lei” (r. Mircea Săucan, 1973), în prezenţa întregii distribuţii: Ion Dichiseanu, Dan Nuţu, Ileana Popovici şi Violeta Andrei.

Ionuţ Mareş: Cum priviţi acum cele două filme ale lui Mircea Săucan în care aţi jucat – „Meandre” (1967) şi „100 de lei” (1973) – şi rolurile dvs. din ele?

Dan Nuţu: Pentru că eram prea tont şi prea tânăr, nu ştiam la vremea respectivă, dar el avea ceva… Mă împiedicam să văd exact ce vroia, pentru că avea un mod de exprimare uşor ciudat.

În ce sens?

Nu mai ştiu dacă limba română era cea maternă sau nu, dar avea un soi de greutate în articulare, greutate în a pune cuvintele împreună în aşa fel încât să aibă fluiditate şi să aibă sens imediat.

Ţin minte că mereu mă enerva pauza de care aveam nevoie ca să mă conving că am înţeles exact ce vroia. Era o chestie de comunicare care nu mergea sută la sută.

Peste ani, nu mai ştiu după revederea cărui film, dar cred că era „Meandre” – pentru că am plecat de la filmare, m-am enervat –, am înţeles ce n-am înţeles atunci şi nici înainte de a pleca, de a fugi. Este ceva ce am descoperit de când am început să mă uit din nou la filmele mele.

Comparativ cu ceilalţi din acea perioadă, din pleiada de regizori cu care am lucrat, printre care Lucian Pintilie, Mircea Mureşan sau Andrei Blaier, cred că Mircea Săucan, Dumnezeu să-l ierte, avea două-trei sutimi de secundă în faţă, la ştachetă, la linia de sosire. Vedea mai departe şi avea o voce.

Lui „Pinţi” (Lucian Pintilie – n.r.) i-a luat ceva timp până să şi-o găsească şi categoric nu o avea la „Duminică la ora 6” (1966 – n.r.), pentru că atunci el era prea mult sub influenţa Noului Val francez. Atât „Meandre”, cât şi „100 de lei” sunt cu două capete deasupra „Duminicii la ora 6”, care era primul film şi al meu, şi al lui „Pinţi”.

Şi destinul lui Mircea Săucan a fost special. El a fost persecutat. Filmele au avut de suferit.

Da. Pe urmă a plecat şi s-a prăpădit în Israel. Acolo am înţeles că a mai făcut filme.

Revenind la cele două filme pe care le-aţi făcut cu Mircea Săucan: Câtă libertate vă oferea? Ce vă cerea? Cum a fost dialogul cu el?

Nu ştiu din ce cauză, dar cred că mă iubea, că avea încredere în mine, încât mă ruga doar să alerg prin cadru, pentru că asta am făcut toată viaţa. O făceam. Nu mi-a impus. Nu mi-a cerut niciodată o interpretare mai grea, mai sofisticată, mai adâncă.

Vă cerea „să fiţi”, nu să jucaţi?

Nu, nu e genul. Asta face Cristi Puiu. Nu era acea şcoală. Am intuit şcoala asta mult mai târziu şi am descoperit-o când deja mă lăsasem de ale actoriei. E ceva foarte simplu să vezi – chiar şi ca spectator obişnuit, pentru că se vede de la o poştă – când cineva se căzneşte să fie firesc, să fie normal, să fie naturel. Ca şcoală, asta nu exista atunci. Majoritatea actorilor veneau din teatru. Chiar şi actorii mari erau „groşi” (în film – n.r.).

În roluri de compoziţie.

Da, toată lumea vroia să se depăşească pe sine. Asta e o tâmpenie.

Cele mai multe dintre personajele dvs. nu sunt aşa. Este un alt tip de abordare a rolului.

Eram tont şi aveam şi un soi de nonconformism – deşi e prea mult spus. Aveam o oarecare libertate a mea să nu fac mult. Ştiam că nu trebuie să faci mult.

Ce înseamnă a face mult?

Să nu compui, să nu încerci să fii mai mult decât eşti, pentru că nenorocita aia de cameră vede tot. Şi asta am înţeles de la prima probă (la „Duminică la ora 6” – n.r.). Când “Pinţi” mi-a arătat materialul, i-am zis: „Nu, ia-l pe Fănică Iordache (Ştefan Iordache – n.r.)”. Nu mi-a plăcut deloc. Dar acesta este probabil simptomul pentru fiecare om care se vede prima oară în poză sau în film.

Ştiam că diferenţa e imensă. Nici în teatru nu făceam prea mult. Dar în teatru trebuie să „proiectezi” un pic mai mult, din cauza spaţiului şi din cauza lipsei de microfoane. Acum se joacă peste tot cu microfoane. O tâmpenie.

Era inconştienţă, nu libertate, nu teribilism. Dublată de faptul că preferam să stau cu spatele la cameră şi să alerg. Să nu fac lucruri pentru cameră. Era al dracului de greu.

Ştiam că e foarte important să asculţi. Cred că eram un bun ascultător. Ascultatul nu înseamnă să auzi care e replica celuilalt. Ascultatul înseamnă să vezi cum îşi spune el replica sau cum funcţionează el chiar fără replică, care oricum e scrisă de altcineva, nu e a lui, nu e nimic sincer în asta, e o compoziţie.

Dar să asculţi bine te face altfel pe tine şi dintr-o dată cred că forţează o anume naturaleţe, prin simplul fapt că pierzi controlul de sine. Când eşti atent să îţi legi bine şireturile, te apleci şi nu te gândeşti la altceva decât la cum să legi şireturile. Nu ai cum să compui asta. Să te concentrezi. Nu e a mea, e a lui David Mamet.

Aţi spune că jocul pe care îl aveaţi atunci era în bună măsură intuitiv?

Era inconştienţa. Era vârsta. Şi faptul că nu mă interesa să mă prefac că sunt altcineva. Cred că acolo se oprea lecţia mea de teatru sau de film. Îmi plăcea mai mult la film decât la teatru, pentru că era mult mai rapid. Nerăbdător, neliniştit, neastâmpărat…

Dar imaginea asta de rebel…

Asta criticii au spus-o, nu eu. Nu am vrut eu să mă fac rebel.

Cum vedeaţi această etichetă?

Ca pe orice etichetă. Puteau să spună orice. Nu-mi plăcea să fiu comparat cu James Dean, pentru că nu-mi plăcea de el.

De ce nu vă plăcea?

Nu ştiu. El chiar era un teribilist. Era mult prea neliniştit şi el. Mult prea ambiţios să devină altceva sau să facă altfel. Singurul din acea pleiadă care a fost şi a rămas un geniu a fost Marlon Brando. Dean era o pastişă. Şi mai era unul trăsnet: Tom Courtenay. Un tip absolut genial. L-am văzut de curând într-un film nou – absolut superb.

Dar vă regăseaţi măcar puţin în această etichetă?

Nu se lipea de mine. Nu mă privea. Nu mă interesa. De fapt, nici nu prea citeam cronicile pe atunci (zâmbeşte – n.r.). Sigur că le citeam, voiam să mă laude lumea, e normal. Era o etichetă. Te arunca un pic mai în faţă: „ce special eşti, ce bine e”. Dar nu înseamnă nimic. Tu mergi înainte.

Cu ce tip de regizor vă plăcea să lucraţi?

Ca să fiu sincer, pe Mircea Săucan nu l-am înţeles deloc. Nu am înţeles cât de nebun era, în sensul bun al cuvântului. El avea la bază o şcoală rusă. O sensibilitate evreiască. Avea ceva în cap. Cu două filme în România, el a reuşit să creeze un stil, avangardist. Dacă te uiţi acum la „100 de lei”, vezi că nu s-a pus praful total. Are încă ceva.

La acel moment, aveaţi actori repere?

Sigur că da. Erau ruşii, americanii, englezii. Zbigniew Cybulski era trăsnet. Tom Courtenay. Ruşii erau senzaţionali.

De la momentul debutului şi până la plecarea din ţară, au fost 15-20 de ani foarte intenşi, cu multe filme şi cu roluri importante care au rămas. Aţi vorbit în mai multe rânduri despre plecarea dvs. Aţi regretat în vreun moment plecarea?

Nimic, niciodată. Sigur, într-un fel ascuns, adânc, îmi pare rău că nu am „izbit-o” din nou.

În America?

În America. E o muncă asta (actoria – n.r.). Iar eu nu mai aveam drive-ul pentru a face tot posibilul. Au venit copiii. Aveam şi eu 35-36 de ani. Nu mai poţi să te pui în tren sau în avion şi să stai şase luni în alt oraş sau pe celălalt mal. Era un sacrificiu pe care nu eram dornic să-l fac. Drept care, all in all, nu-mi pare rău de nimic.

Care au fost motivele plecării? Felul dvs. de a fi contravenea cu ceea ce era în jur? Până la urmă eraţi un actor de succes, un actor cunoscut.

Nu mă mai interesa. Trecusem şi prin film, şi prin teatru. Jucasem cu mai toţi, în afară de Sergiu Nicolaescu. Nu mă mai atrăgea deloc. A fost mult mai uşor. Puţinele figuraţii pe care le-am făcut, fie la Liviu Ciulei, fie la Andrei Şerban, la New York sau Washington, erau din aceeaşi lume care nu mă mai interesa. Nu ştiu de ce. Acelaşi tipic de bârfe la cabină. Mi-a fost destul de uşor s-o las. Ştiu că toată lumea se miră: „Vai, Doamne, cum se poate?! Te-ai apucat de taxi, în culmea gloriei?!”

Aveaţi un confort în România. Ce v-a determinat să nu vă mai intereseze?

Curiozitatea.

Curiozitatea de a face altceva, de a schimba…

Fuga de obişnuinţă. Să laşi în urmă traiul călduţ, în care e foarte uşor să te complaci. Mă întrebam dacă m-aş fi urcat pe baricade cu Caramitru şi Dinescu. Mă îndoiesc. Mă făceam senator ca alţii?

Nu v-aţi fi văzut în astfel de ipostaze… Totuşi, imaginea de rebel nu pare lipsită de fundament.

Dar asta nu înseamnă a fi rebel. Rebel faţă de ce? Comparat cu alţii?

Comparat cu alţii…

Dar asta e comparaţie. Nu înseamnă că eu sunt rebel. Eu aşa gândesc şi aşa fac. Matale vrei să mă chemi rebel, cheamă-mă cum vrei.

În anii `90, de exemplu, urmăreaţi ce se întâmpla în România?

Nu. Eram prea ocupat cu nevastă, copii. Mă mai uitam din când în când. M-a izbit când l-au împuşcat pe „Împuşcatul”.

Ce aţi simţit? Cum a fost?

Am aflat apoi, pentru că nu l-au dat la televizor. La un an sau doi, a fost prima dată când am venit înapoi în România după mulţi ani. Atunci am mai aflat lucruri, lumea mi-a dat casete. Dar întrerupsesem complet firul. Habar nu aveam ce se întâmplă aici în teatru, ce filme se făceau. Aici, la TIFF, în ultimii ani, am început să înţeleg ce e cu de-alde Cristi Puiu, Cristian Mungiu.

Vorbiţi des de Cristi Puiu. Şi Cristi Puiu vorbeşte de dvs.

Îmi place. E al dracului de intelegent. Îmi place ce face. El s-a căţărat şi a ajuns la un punct şi după el este un gol imens.

Revenind la trecut. Ce vă plăcea şi ce vă displăcea la lumea cinematografiei româneşti din anii ’60-’70?

Îmi displăcea atunci, ca şi acum, prostia. Asta fără să mă erijez eu într-un om foarte deştept. Dar mă enerva când prostia era blatantă, crasă. Vorbesc de actorie, de regie, de lumea cu care eu eram în contact.

Cum simţeaţi cenzura?

Cenzura era ceva foarte ciudat. Cenzura „aia”, adică Securitatea şi trepăduşii ei, nu era buba cea mai mare. Ce era extraordinar de grav era că se ajunsese la un punct în care îţi implantau cenzura în tine.

Şi devenea autocenzură.

Da. Nu vorbesc de actori, pentru că actorii primeau textul şi gata. Câţiva dintre cei cu care am lucrat spuneau, pe scenariu, ce se poate şi ce nu se poate, ce se scoate şi ce nu. Asta a fost nenorocirea. Plus faptul că te asculta lumea, să nu deschizi gura. Nu ştiai cine e lângă tine şi cine te dă în gât.

Şi dintre amintirile plăcute?

Era plăcut când lucrai cu oameni buni. Nu pot să spun că era mai mult alb sau mai mult negru. Era un amestec. Erai într-o zonă gri. Într-o zi aveai o bucurie, a doua zi te sculai cu fundul în sus.

În vremea aceea aveam senzaţia că dacă iubeşti ceva şi dacă vrei să dai tot ce ai mai bun în tine, trebuie să-ţi placă ce faci. Când îţi displace ceva şi o faci împotriva voinţei tale, nu poate să iasă bine. Era total greşit. Mi-aduc aminte că am urât „Meandre”, partitura de acolo, nu înţelegeam nimic, nici n-am văzut filmul opt ani.

Ceva iese din tine şi din dragoste, şi din ură. Nu întotdeauna iese mai bine când iubeşti din cale afară un rol sau altceva. Atunci cazi în gafa de a face mai mult decât e necesar.

 

Interviu realizat în luna iunie, la Festivalul Internaţional de Film Transilvania de la Cluj-Napoca.

26
/04
/18

Pe 10 aprilie 2018, la cinema Elvira Popescu din București, la Institutul Francez, carevasăzică, au rulat patru filme scurte de Gheorghe Preda: Femeia Pasăre, Vaca finlandeză, Forma inimii în praf, Pharmacia Erotica.

26
/04
/18

Ajuns la ediția cu numărul 22, Festivalul Filmului European revine în 2018 într-un număr record de orașe: București și 7 orașe din țară. 22.FFE se desfășoară în București (7 – 13 mai), Galați (11 – 13 mai), Tîrgu Mures (18 – 20 mai), Râmnicu Vâlcea (18 – 20 mai), Timișoara (24 – 27 mai), Alba Iulia (25 – 27 mai), Iași (1 – 3 iunie) și Sibiu (1 – 3 iunie). Festivalul va debuta cu o comedie dramatică, Au revoir là-haut / La revedere acolo sus.

25
/04
/18

Legendarul Al Pacino împlinește, astăzi, 78 de ani! Născut pe 25 aprilie 1940, în cartierul Bronx din New York, într-o familie italiano-americană, Alfredo James “Al” Pacino este considerat a fi unul dintre cei mai talentați din istoria cinematografiei.

24
/04
/18

Regizat de  Andrey Zvyagintsev, filmul a câștigat premiul juriului la Cannes în 2017 si a fost nominalizat la Oscar si la Globul de Aur.

23
/04
/18

INTERVIU „Vitalitatea cinema-ului francez este în special rezultatul unui sistem de finanţare extrem de performant”, spune Lucie Guérin, care s-a ocupat, din partea Institutului Francez, de selecția din acest an a Festivalului Filmului Francez, ce are loc între 24 aprilie şi 6 mai în nouă orașe din România.

22
/04
/18

Lars von Trier, , câştigător al Palme d'Or 2000, se reîntoarce la Cannes cu "The House That Jack Built", prezentat în afara competiţiei, după şapte ani de când cineastul a fost declarat “persona non grata” de organizatori, decizie luată în urma comentariilor naziste dintr-o conferinţă de presă la care prezenta filmul "Melancholia".

22
/04
/18

S-au împlinit ieri (21 aprilie) 103 ani de la naşterea legendarului Anthony Quinn – actor de teatru şi film, regizor, pictor, sculptor şi scriitor, unul din cele mai pitoreşti personaje din istoria filmului. În 1995, la 31 de ani de la premiera producţiei „Zorba Grecul”, filmul care avea să le aducă faima mondială, Anthony Quinn și Mikis Theodorakis, compozitorul coloanei sonore a peliculei amintite, s-au întâlnit, la Munchen, în cadrul unui spectacol omagial „Anthony Quinn 80”.

20
/04
/18

Natalie Portman uimea la vârsta de 11 ani cu debutul în Leon/Profesionistul, filmul lui Luc Besson din 1994.

20
/04
/18

În această dimineață, la Constanța, a avut loc inaugurarea Centrului Cultural „Jean Constantin“ în locul fostului cinematograf Republica. Printr-o investiţie în valoare de aproximativ 9,5 milioane de lei, acesta a fost reabilitat şi transformat într-un Centru multifuncţional pentru tineret.

18
/04
/18

Prezentat în 2017 la Festivalul de la Cannes în Directors' Fortnight și aclamat de critica americană, „The Florida Project” în regia lui Sean Baker va fi prezentat în premieră în România la American Independent Film Festival. Filmul i-a adus lui Willem Dafoe o nominalizare la Oscarul de anul acesta - într-o distribuție din care face parte și starul Instagram, Bria Vinaite.

Page 1 of 20012345...102030...Last »