Dani Popescu: “Am sentimentul că ne folosim unii de alții, că uităm cine suntem, că uităm de sufletul nostru.”
https://www.ziarulmetropolis.ro/dani-popescu-am-tot-timpul-sentimentul-ca-ne-folosim-unii-de-altii-ca-uitam-cine-suntem-ca-uitam-de-sufletul-nostru/

O întâlnire cu un actor este un moment de creaţie în sine. Dacă nu se creează acest sentiment. totul se transformă într-o formă goală de conţinut. Fondul, energia şi în final creaţia sunt etapele unui interviu care se transformă într-o întâlnire, acel gen de întâlnire. Actorul Dani Popescu este un astfel de om şi actor care nu este interesat de PR, în sensul general al cuvântului, ci de poveşti. Poveşti cât mai reale, cât mai fireşti, poveşti adevărate.

Un articol de Alexandru Filimon|2 August 2017

Vă invit să-i cunoaşteţi povestea

Cum aţi ajuns în teatru şi cum v-aţi simţit ca generaţie să aveţi mari actori în teatru la acea vreme?

Profesorul meu a fost Florin Zamfirescu, care era foarte liber din punct de vedere artistic şi generaţia noastră, toată, face meseria la ora asta. E vorba de Ovidiu Niculescu, Tudor Chirilă, Adelaida Zamfira, Carmen Stimeriu, Medeea Marinescu, Andrei Araditz, Gabi Coveseanu, Mihai Răzuş, Marius Cordos şi mulţi alţii. E clar că am fost o generaţie foarte bună.  Ne-a învăţat să fim umili, să aşteptăm, să avem răbdare, să muncim, să nu pretindem prea mult şi am făcut toate aceste lucruri.

La Nottara am venit în 1993, în anul doi de facultate și am jucat în „Azilul de noapte” un spectacol de succes  regizat de Alexandru Repan în care jucau studenții lui.  Abia în următorul spectacol „Revizorul” regizat de Mircea Cornişteanu  m-am lovit de marii actori ai teatrului care se uitau lung şi nu spuneau nimic. Te simţeai atât de mic şi atât de necunoscător, că încercai să nu greşesti. Tăcerea lor ne disciplina.

Dani Popescu in Mobila si durere

Apoi,  mi-am făcut jocul sub mari actori: George Constantin, Horațiu Mălăele, Emil Hossu, Ion Dichiseanu, Colea Răutu, Ion Besoiu , Ştefan Sileanu, Stefan Radof, Mircea Diaconu, Alexandru Repan, Ion Haiduc, George Alexandru  –  mari, mari actori…

„Nu am vrut să fiu vedetă, am vrut să fiu actor”  

La acea vreme la Nottara erau succese! Tot ce se punea la Nottara era un succes. Biletele se vindeau foarte bine, iar sala, care la acea vreme avea în jur de 500 de locuri era neîncăpătoare. Zamfirescu ne-a învățat că nimeni nu este de neînlocuit în teatru şi în acelaşi timp fiecare îşi are locul lui în teatru. Fireşte lucrurile s-au schimbat, societatea s-a schimbat. La Nottara s-au schimbat directorate. Destul de multe! Fiecare actor s-a strecurat cum a putut. Am avut şansa să fac film, să lucrez la regizori mari de film și de teatru, de la Stere Gulea la Alexandru Tocilescu.

Am învăţat din muncă! Nu din succes. 99% a fost muncă. După vreo 20 de ani încep să am aşa, mici momente de strălucire. Momente când sunt eu, simt sala şi schimb mersul spectacolului cum vreau eu, dar până acum am muncit pe brânci, pe rupte cum se spune. Nu am vrut să fiu vedetă, am vrut să fiu actor.  Este o mare diferenţă. Zamfirescu ne-a învăţat să ne bucurăm când suntem pe scenă. Să ne bucurăm de tot ce facem pentru oameni. Şi asta am făcut.

După asta am învăţat de la  oameni cu care am lucrat, de la Tocilescu, Caramitru, de la Vlad Mugur, de la Horaţiu Mălăele, de la o grămadă de oameni talentati. Unii mai sunt, alţii nu mai sunt printre noi. Am învăţat şi despre management, mai ales că la acea vreme nu exista ce avem astăzi la nivel de informaţie. Erau câţiva care terminaseră această specializare, management cultural. Am învăţat pas cu pas. Am mai făcut mai multe proiecte private cu bani de la Uniter şi Arcub, și chiar și cu banii noștri. Teatrul era mai presus de tot.

Zona aceasta independentă era pentru actorii tineri care voiau să mai facă ceva dincolo de ce lucrau în teatru. Eu în teatru am stat la rând. În teatrul de repertoriu stai la rând. Stai şi înveţi, înveţi, şi accepţi ce trebuie să înveţi. Şi eu cred am stat destul la rând. Am stat 20 de ani şi am avut şi roluri mari şi roluri mici. Acum începi să spui nu rolurilor pentru că nu vezi sensul şi finalitatea lucrurilor. Te întrebi cât se va juca: ”De ce să mai fac rolul asta că l-am mai făcut de 5 ori înainte?”, nu-mi aduce nimic nou.

Îmi place să merg la talcioc sau la piață. Este un spectacol

La acest moment cum simţi sensul meseriei de actor?

Dinăuntrul meseriei de actor văd altfel lucrurile faţă de oamenii normali, de civili, cum le spunem noi. Am început să văd radiografii de oameni. Văd un om şi ştiu exact ce poate şi unde poate ajunge şi unde nu poate să ajungă. Aşa îmi fac meseria. Observ oameni, stau ore întregi în parc şi observ tipologii de oameni.

Îmi face placere să merg la târg ori la piaţă. Dacă te duci într-un târg de vechituri şi vezi oamenii care vor să-ți vândă tot felul de lucruri îti dai seama ca este un fel de teatru!  Vor pentru doi lei să-ţi vândă orice. Atunci îşi dau silinţa să fie credibili, altfel nu cumperi. În piata este alt spectacol. Acolo vinde o doamnă varză, de unde cumpăr eu de mult timp, şi când mă vede gata… un monolog întreg.

Până să iau un kilogram de varză, e un monolog întreg în care aflu tot ce se întâmplă în piaţă, povestea ei, cum i-a născut nora , cum a înjurat-o barbatul. O poveste întreagă. Asta vrea omul la teatru şi am să spun şi am să repet. Nu vrea nici degete în fund, nu vrea nici sex, vrea o poveste adevărată.

Cu cât este mai asumată şi mai cinstit jucată de actori, cu atât spectacolul prinde şi va fi un mare succes. Nu contează dacă vorbim despre comedii sau tragedii, dacă există poveste, acel lucru va vinde pentru că oamenii se identifică cu poveştile.

Lumea vrea să vadă teatru

Sigur că există o anumită elită subtilo-teatrală care înţelege anumite piese sur-realiste într-un anumit fel. Aceste spectacole sunt experimente, nu sunt pentru publicul larg.  Oamenii se bucură sau suferă. Oamenii nu vor strategii de regizori. Un regizor  deştept face un  spectacolul de succes daca știe să lucreze cu actorii, daca știe ce să le ceară, daca este puțin talentat și are cât de cât bun simț.

Oricum, bag de seamă ca simplitatea e cel mai greu lucru de câstigat. Nu trebuie să-ti pui o ţeapă în fund ca publicul să râdă. Lumea vrea să vadă creația vie. Să vadă prin ce trece personajul cu adevărat. Din acest motiv, vine lumea la teatru, ca să se identifice cu ceea ce facem noi, actorii.  Regia vine la final. Practic, le adună pe toate. Apoi datoria managerului este să acționeze spre binele spectacolului.

Când Maxim  Crişan când m-a angajat în Teatrul Nottara  mi-a spus: „În teatrul asta vei fi respectat dacă respecti, de la mine în jos şi de jos în sus”. Teatrul se face cu actori. Doar cu actori din păcate pentru unii. Văd că acum este moda asta ca nu ştiu cine să se îmbrace în costume de teatru, dar asta-i carnaval, asta nu e teatru.

Este complet altceva. Trebuie imaginaţie multă şi trebuie bun simţ. Foarte mult bun simţ. Dacă nu îţi pasă că trece monolog peste monolog şi oamenii încep să caste şi să se uite pe telefoane, este foarte rău. Eu dacă văd pe cineva în sală că umblă la telefon şi sunt pe scenă încep să mă impacientez că ceva este în neregulă cu mine, cu energia mea. Oamenii nu trebuie să aibă nici timp să respire.

Teatrul este o oglindă care ţi se pune în faţă

Spectacolul „Vacanţă în Guadelupa” este o poveste?

Spectacolul „Vacanţă în Guadelupa” este o poveste, este ceea ce se întâmplă în Uniunea Europeană și la noi în țară acum. Din această cauză şi ţine povestea, nu că suntem noi mari actori geniali. Suntem nişte actori buni care spunem o poveste, dar povestea este foarte bine scrisă. Totul este actual şi curge. Teatrul este o oglindă care ţi se pune în faţă şi tu te întrebi dacă ăla eşti tu.

Dacă vine un ministru la teatru, ceea ce nu se întâmplă, dar să presupunem că se întâmplă şi spune ”Băi aşa am făcut şi eu cu alea 6 milioane. Le-am luat de la stat şi le-am pus în buzunar”. Şi oamenii vin şi văd aceste lucruri şi ei singuri ajung la concluzia simplă: ”Pe mine nu mă mai păcălesc aştia”.

Teatrul te învaţă despre viaţă. La examenul de licență, la istoria teatrului, mi-a căzut o piesă intitulată „Viaţa e vis” şi doamna Berlogea m-a întrebat doar atât: „Şi, viaţa este un vis?”. Eu am stat m-am gândit, toţi colegii se uitau la mine, şi am zis că nu este un vis, viaţa este realitate. Asta vor să vadă oamenii, realitatea…

Spectacolul „Iubirea la oameni” este o poveste?

„Iubirea la oameni” este o poveste a Rusiei contemporane, dar și a fiecăruia dintre noi. Am lucrat cu Evghenia Bercovici care a fost regizorul acestui spectacol şi mi-a spus că asta se întâmplă în satele din Rusia. Mizerie, toţi vor să plece la oraş, fug să lucreze în construcţii şi ajung bolnavi.  În ”Iubirea la oameni” este vorba despre sacrificiu, despre iubire și trădare, despre cel vânat și despre vânător.

Şi aici în Bucureşti sunt oameni atât de duri. Eu am tot timpul sentimentul că trăim în sisteme, că ne folosim unii de alții, uităm cine suntem, uităm de sufletul nostru, de iubire şi nu mai rămâne nimic. Îţi spune mama nu pune mâna pe aia, nu pune mâna pe câine că te muşcă şi auzind la infinit vorbele astea nu mai pui mâna pe câine că ţi-e frică. A zis mama şi ţi-a intrat în cap. Câinele ăla te iubeşte şi tu poţi să-l placi, dar nu mai poţi să pui mâna pe el că ţi s-a spus. Gata e un sistem! Şi asa este şi cu iubirea, că trebuie să fii căsătorit ca să iubeşti pe cineva. Nu! Poţi să iubeşti pe cine vrei tu când vrei tu şi atunci nu asta este tot iubirea la oameni?

Când aud de concubinaj, ce e aia concubinaj?! Doi oameni care se iubesc şi trăiesc unul cu altul e concubinaj? Auzi tu! Sunt amanţi. Nu nenică, se iubesc. Se iubesc pur şi simplu! Şi au puterea asta. Şi sistemul a şi pus lupa pe ei. Aştia sunt aşa. E o replică în Iubirea la oameni: „Da iubiţi-vă sănătoşi!”. „Iubirea la oameni” este un spectacol foarte actual, foarte dur, iar viaţa pe care o trăim acum este dură, foarte dură.

Cum se împacă libertatea cu aceste sisteme?

Școala la noi în țară nu se axează pe ceea ce ești, pe ceea ce poţi să devii. Parcă nimeni nu vrea să descopere pentru ce eşti tu bun şi să te canalizeze înspre acea direcţie. Dacă unui copil îi place să studieze biologie, lasă-l să studieze 10 ore biologie, te asigur ca nu va obosi. Eu dacă sunt interesat de un personaj pot lucra şi 20 de ore încontinuu. Sistemul din scoală te seacă, te consumă. E normal? De asta vorbesc despre sisteme. Uite eu am frici. Spre exemplu am frica de a nu mă îneca. Nu ştiu de unde vine. Alt sistem de care nu poţi să fugi.

„În teatru ar trebuie să fie libertate absolută”

Actorilor şi regizorilor nu ar trebui să li se impună timp, spaţiu, şi ar trebui să se creeze o atmosferă foarte bună de lucru. Creaţia apare când te debarasezi de toate acele probleme. Atunci apare creaţia. Din acest motiv, spunem noi că cineva a făcut un mare, mega rol, nu ştiu cine, gen Meryl Streep. Dar ea numai asta face. Nu are probleme cu copii că nu au ce să mănânce, nu are probleme cu directorul de teatru că te pune să faci ce nu vrei. Nu au probleme cu regizorii care vin şi spun: fă aşa şi numai aşa că asta-i adevărul. De unde ştim care este adevărul? În teatru ar trebui să fie libertate.

Fiecare departament din teatru ar trebui să fie liber şi să ştie ce are de făcut. Dacă ştie ce are de făcut şi se ocupă de bucăţica lui e imposibil să nu meargă. În teatru ar trebui să fie creaţie. De la contabilul şef până la manager trebuie să fie numai creaţie. Toată lumea trebuie să se înţeleagă. Toţi trebuie să ia parte la acest proces de creaţie.

Contabilul şef trebuie să ştie că la cabine se întâmplă ceva. Nu e vorba numai de chitanţe şi referate. Un gel sau un ruj au un scop şi eu dacă vreau un gel de 5 lei care să-mi ţină părul într-o parte atunci nu am nevoie de unul de 3 lei care îmi aduce supriza în timpul spectacolului ca părul să se turtească şi atunci tot rolul cade, ca şi frizura mea. Oamenii din sală văd acest lucru, disconfortul meu şi oamenii din sală nu dau 5 lei, ei dau mai mult şi vor să vadă un produs bun.

„Când gândirea nu este vulgară, nici acţiunea nu este vulgară”

Toate departamente trebuie să creeze. Marketingul să creeze poveşti, poveşti pentru lumea asta în care trăim. Marketingul vinde. Managerul trebuie să se gândească că sunt 7 teatre în Bucureşti. Ăla are aia, ăla are aia, eu pe ce sunt? Care este structura mea ca teatru? Daca vrei comedie, faci comedie, dar fără sulă, degete în fund sau ţâţe pe afară. Sexul poate fi insinuat nu arătat..

Oamenii sunt pudici. Sigur că noi suntem actori şi mie nu îmi este ruşine. Pot să mă dezbrac pe scenă. Am făcut-o în anul trei de facultate la profesorul nostru Zamfi care ne-a dezbrăcat pe toţi şi ne-a spus un lucru înainte: „Urmează exerciţiul acesta, duceţi-vă în vacanţă”. Trei luni aveţi timp să vă gândiţi.

Când gândirea nu este vulgară, nici acţiunea nu este vulgară. Atât ne-a spus şi am plecat în vacanţă. Era artă ce făceam noi acolo, nu era ceva vulgar. Eram frumoşi toţi şi nimeni nu s-a gândit să râdă de un coleg care era mai plinuţ. Asta-i frumuseţea teatrului, când apare creaţia. În teatru dacă nu ai libertatea de a crea nu ai nimic.

Dani Popescu si sotia sa Ada Navrot in spectacolul Iubirea la oameni

Dacă vine directorul teatrului şi spune regiei ia-l pe ăla şi pe ala că nu joacă, care mai este creaţia? Eu actor primesc un rol la care nici nu m-am gândit. Binînţeles că trebuie să-l fac că sunt într-un teatru de stat. Îl fac că am experienţă, dar ăla care nu are experienţă nu este în stare să-l facă.

Despre asta este vorba. Dacă aş fi director, cu toate că nu vreau acest lucru şi nu voi fi niciodată, aş face o sedinţă cu toţi actorii cu liste de roluri pe care şi le-ar dori să le joace. În ce se văd ei în primul rând. Actorul poate să greşească, actorul este subiectiv, orgolios, este mândru, dar măcar poţi să ştii ce gândeşte un om. Ce părere are despre el. De obicei oamenii îţi servesc o oglindă, îţi servesc ceva ce ar vrea să pară că sunt, dar nu îţi servesc ce sunt cu adevărat. De multe ori eu vin în teatru şi urlu până ajung la cabine, dar nu asta mă defineşte pe mine. Poate nici nu vreau să fiu acolo în acel moment.

Despre Dani Popescu

Dani Popescu a absolvit în 1996 Academia de Teatru şi Film din Bucureşti, la clasa prof. univ. dr. Florin Zamfirescu. Debutul său a fost marcat de două personaje din universul dramatic al lui A.P. Cehov: Lopahin din Livada de vişini şi Tihon din La drumul mare, ambele realizate pe scena Studioului Casandra, în regia profesorului său. În anul absolvirii este angajat la Teatrul Dramatic Sică Alexandrescu din Braşov şi, doi ani mai târziu, în 1998, devine membrul trupei artistice a Teatrului Nottara.

Aici a continuat colaborarea (începută încă din timpul studiilor) cu regizoarea Alice Barb, în spectacolele: Doamna nevăzută de Calderon de la Barca şi Oscar, după Claude Magnier. De asemenea, a lucrat cu nume importante ale regiei româneşti de teatru :Alexandru Tocilescu , Vlad Mugur,Ion Cojar, Alexandru Dabija, Mircea Cornişteanu, Vlad Massaci, Diana Lupescu, Mihai Lungeanu, Horaţiu Mălăele, Alexandru Repan.

Foto: Dani Popescu – facebook



18
/01
/19

Proaspăt apărut, al cincilea DVD din excelenta colecție Sahia Vintage, coordonată de cercetătoarea Adina Brădeanu în cadrul unui proiect al Asociației One World Romania, prezintă și discută, sub titlul „Efemere”, câteva filme comandate în diferite perioade Studiului Sahia de diverse instituții ale statului comunist.

18
/01
/19

Acum sunt o fetiță mare, chiar dacă mă cred uneori „lup marin”. Lupul marin, în caz că nu știați, este un animal de casă care are misiunea de a salva viețuitoarele din apele sărate ale mărilor și oceanelor. De câteva zile mă tot pregătesc să-mi fac bagajele să merg în Italia, la frățiorul meu bolnav. Sunt foarte fericită că-mi pot lua cu mine toate jucăriile și că voi zbura cu avionul. Pentru că nu am mai zburat cu avionul niciodată, recunosc că sunt emoționată.

18
/01
/19

Dacă mi-ar fi spus cineva la jumătatea lui noiembrie, când l-am luat de mânuță pe Toma și ne-am dus să ne întâlnim cu primarul orașului Măgurele pentru a discuta despre o implicare totală a locuitorilor și instituțiilor în cazul Mirunei - o fetiță de 2 ani și jumătate din localitate, diagnosticată cu leucemie -, că în mai puțin de o lună și jumătate doctorii de la Marie Currie îmi vor spune, fără menajamente: "Copilul dvs are cancer", l-aș fi trimis cu trotineta la balamuc.

18
/01
/19

Pe vremuri, asta însemnând acum câteva săptămâni, ori de câte ori își făcea tata timp să se joace cu noi - reușea cam greu să se desprindă de știrile politice sau de îndeletnicirile lui de pe facebook - mă întrebam de ce mă încearcă sentimente atât de diferite față de părinți. Dacă mama nu-și permitea o secundă pentru ea dedicându-se total nouă, tata abia dacă se îndura să ne alerge seara un pic în jurul mesei, prefăcându-se că este căpcăun.

18
/01
/19

Spectacolul „Moș Nichifor”, după povestea Moș Nichifor Coțcariul de Ion Creangă, în regia lui Alexandru Dabija, va avea premiera la Teatrul ACT pe 23, 24 și 25 ianuarie, de la ora 19:30, avându-i în distribuție pe Marcel Iureș și Ruxandra Maniu.

17
/01
/19

TURISM CULTURAL. Iordania e cu mult mai mult decât deșertul Wadi Rum și Petra, minunea din deșert, binecunoscute de altfel călătorilor români. Vă propunem altceva.

16
/01
/19

Romanul autobiografic „Promisiunea zorilor” de Romain Gary (traducere din franceză și note de Daniel Nicolescu) a fost publicat la editura Humanitas Fiction, în anul 2018.

16
/01
/19

Editura Litera anunță peste 700 lansări editoriale noi în 2019 și vă propune să notați în agendă cărțile-eveniment peste care nu trebuie să treceți fără a le fi citit anul acesta.

16
/01
/19

Seară specială la Teatrelli, cu intrare liberă: Constantin Bălăceanu-Stolnici și Adrian Majuru invită publicul la o dezbatere care marchează împlinirea a 160 de ani de la Unirea Principatelor Române.

15
/01
/19

Incluse în proiectul Viitorului Memoriei, o platformă dedicată memoriei Holocaustului în România, filmele documentare realizate, fără patos, de Olga Ștefan înregistrează mărturiile prețioase ale mai multor supraviețuitori ai persecuțiilor împotriva evreilor. O formă de amintire necesară și inevitabil fragmentată.

15
/01
/19

După cum veți afla de pe această pagină, sunt un băiețel de doi ani, diagnosticat după Crăciun cu neuroblastom* (cancer – cu metastaze multiple). Știu că asta sună un pic înfricoșător, dar câtă vreme există speranțe, rămân încrezător. Iată, am reușit și o rimă, mi se mai întâmplă...

Page 1 of 77012345...102030...Last »