„DAU. Natasha”. Cinema la limită
https://www.ziarulmetropolis.ro/dau-natasha-cinema-la-limita/

CRONICĂ DE FILM Apar rar astfel de filme provocatoare precum „DAU. Natasha” (2020), lansat în România pe platforma TIFF Unlimited. Lungmetrajul este parte a unui proiect uriaş, experimental, deopotrivă social şi artistic – sute de oameni şi-au abandonat vieţile timp de doi ani şi s-au mutat într-un platou în care s-a reconstituit URSS-ul din perioada 1938-1968.

Un articol de Ionuţ Mareş|8 aprilie 2021

Până la pandemie (dar sunt convins că va fi la fel şi după), în fiecare an cel puţin un film de festival atrăgea atenţia şi chiar şoca o parte a publicului fie prin duritatea sa, fie prin procesul special de realizare.

Asta declanşa şi o dezbatere aprinsă despre etică, limitele cinema-ului şi raportul său cu spectatorul. Să ne amintim, rapid, de primele filme ale grecului Yorgos Lanthimos, de „Tribul” (2014), debutul ucraineanului Myroslav Slaboshpytskyi, sau, mai recent, de „The Golden Glove” (2019), de Fatih Akin, şi „The House That Jack Built” (2018), de Lars von Trier, care a fost de altfel toată cariera un provocator.

S-a întâmplat şi în 2020, chiar dacă criza sanitară a anulat majoritatea premierelor. Este vorba de „DAU. Natasha”, al cineaştilor ruşi Ilya Khrzhanovskiy şi Jekaterina Oertel (am păstrat ortografia numelor în engleză), câştigător al unui Urs de Argint pentru contribuţie artistică deosebită în competiţia Festivalului de la Berlin, acordat directorului de imagine Jürgen Jürges.

Mărturisesc că sunt sceptic atunci când un film vine înconjurat de o aură publicitară dată de modul pretins nemaivăzut în care a fost realizat sau de conţinutul său presupus perturbator. Oricât aş aprecia şi susţine experimentul în cinema, îmi displac cinismul şi teribilismul de care dau dovadă unii cineaşti.

De aceea probabil am evitat să văd „DAU. Natasha” până acum, când a ajuns în sfârşit şi la publicul din România, prin lansarea pe platforma TIFF Unlimited (lungmetrajul trebuia să ruleze mai întâi în cinematografe, distribuit de Transilvania Film, însă închiderea prelungită a sălilor l-a împins direct în online).

E greu să îl priveşti cu mintea neinfluenţată de cantitatea uriaşă de informaţii extra-filmice. S-a scris că o parte a publicului de la Berlin a părăsit sala dezgustată. Au apărut discuţii despre faptul că scena de sex din film a fost pe bune şi despre cât de etică e violenţa fizică şi psihologică dintr-o lungă secvenţă de anchetă, care o are ca victimă pe protagonistă, Nataşa.

Deşi în mod obişnuit procesul de lucru nu ar trebui să conteze prea mult în judecarea unui film, aici se dovedeşte esenţial, pentru că influenţează enorm ceea ce ajungem să vedem şi poate deschide o ofertantă dezbatere despre cinema şi mijloacele sale.

Sunt multe de spus. De altfel, s-ar putea scrie un amplu articol doar despre proiectul gigantic din care face parte „DAU. Natasha”. Pentru simplificare, o să preiau, într-o formă uşor ajustată, explicaţiile principale din materialele promoţionale, înainte de a trece la câteva consideraţii critice.

DAU. Natasha”, alături de „DAU. Degeneration”, o miniserie care va putea fi văzută de pe 21 aprilie tot pe TIFF Unlimited, face parte dintr-un proiect-mamut, un experiment social și artistic unic, care îmbină film, știință, performance, spiritualitate, literatură și arhitectură.

DAU” a fost gândit inițial ca un simpu film de lungmetraj, iar filmările au început în aprilie 2007. Clădirea enormă a unui bazin de înot abandonat din Harkov (Ucraina) a devenit centrul acestui proiect, find transformată în cel mai mare platou de filmare contruit vreodată în Europa. Aici a fost reprodus în cele mai mici detalii un institut de cercetare sovietic, care apoi a fost populat cu cercetători, artiști, chelneri, foşti agenţi KGB și oameni obișnuiți, izolați de lumea exterioară, într-un univers paralel în spațiu și timp.

Câteva sute de oameni și-au abandonat viețile timp de doi ani și s-au mutat în această reconstituire meticuloasă a URSS-ului din perioada 1938-1968, unde, la fel ca toţi membrii echipei de filmare care veneau în diferite intervale de timp, anunţate în prealabil, să îi filmeze, au stat în permanenţă costumați, coafați și machiați ca în epoca resconstituită. Au rezultat astfel 700 de ore de filmare, transformate până acum în 15 filme.

Strict pentru „DAU. Natasha”, de exemplu, a cărui poveste este plasată în 1952-1953, s-au folosit cinci locaţii principale, 14 zile de filmare, împrăştiate pe o perioadă de şase luni, şi au rezultat 25 de ore de filmări pe peliculă de 35 mm şi 23 de scene. Montajul final are însă doar 2 ore şi 18 minute şi doar câteva scene lungi.

Mai trebuie menţionat că dialogurile sunt în mare măsură improvizate, biografiile personajelor preiau multe date din biografiiile reale ale interpreţilor, cu toţii actori neprofesionişti (de pildă, agentul KGB este chiar un fost agent KGB, omul de ştiinţă francez este chiar un biochimist francez), doar că sunt mutate în altă epocă istorică, nu s-au făcut mai multe duble, iar scenele se bazează pe indicaţii minimale de scenariu.

Filmul e imposibil de văzut în afara contextului său de producţie, extrem de intimidant. Şi asta în primul rând pentru că nu este important firul său narativ, unul cât se poate de simplu. Nataşa (jucată de Natalia Berezhnaya, angajată în piaţa din Harkov în viaţa reală şi aleasă în urma unui casting elaborat) conduce cantina unui institut de cercetare sovietic secret, în anii `50. Viața ei ia o turnură dramatică după ce cunoaște un cercetător francez și e contactată de KGB.

Miza celor doi cineaşti care au semnat regia este de a încerca să redea cât mai fidel şi cât mai autentic atmosfera din perioada sovietică, făcând apel la mijloace radicale, experimentale, pe alocuri chiar tulburătoare şi problematice, pentru a depăşi artificialitatea inerentă oricărui film cu povestea plasată în trecut.

Ideea de bază, de altfel veche în istoria cinematografiei şi nu lipsită de controverse, este că numai o reconstituire meticuloasă şi mai ales o punere a actorilor (profesionişti sau nu) în situaţii cât mai realiste şi prelungite, la limită chiar, pot duce la senzaţiile cele mai puternice, atunci când camera de filmat se întâmplă să fie acolo şi să înregistreze.

Este o formă dusă la extrem a unei anumite concepţii asupra cinema-ului realist, cea care spune că ceea ce vedem în faţa camerei trebuie să arate ca fragmente surprinse aleatoriu din viaţa unor oameni, care, altfel, continuă şi în afara cadrului. În cazul unui astfel de proiect, viaţa, chiar dacă tot într-o formă reconstituită, chiar continua şi atunci când echipa de filmare nu era prezentă.

Cu siguranţă efectul asupra spectatorului se pierde parţial într-o vizionare care nu e într-o sală de cinema. E un aspect important, pentru că „DAU. Natasha” este un film de stare – cele doar câteva blocuri mari timp (sparte prin mai multe tăieturi de montaj) care constituie secvenţele în bună măsură improvizate, libere ca naraţiuni şi joc actoricesc, mizează pe acumularea lentă a unei tensiuni, a unor emoţii, şi pe atenţia la acele mici expresii ale chipurilor şi mişcări ale trupurilor.

Prin urmare, nu e greu să te laşi convins de stările prin care trece Nataşa: de la momentul de graţie din noaptea pe care o petrece cu savantul francez şi tulburarea când îşi conştientizează cu adevărat singurătatea şi viaţa mizeră, la umilinţa şi teroarea de la interminabila anchetă la care o supune un agent KGB.

Un film inconfortabil, destabilizator, care poate stârni o fascinaţie uşor bolnăvicioasă.

18
/04
/22

Așa cum și-au obișnuit publicul meloman, Orchestrele și Corurile Radio România propun în fiecare an, în apropierea Paștelui, un concert deosebit cu un repertoriu axat în special pe o tematică religioasă, o seară muzicală a cărei emoție este o pregătire în sine pentru sărbătoarea pascală.

18
/04
/22

Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timișoara organizează al treisprezecelea Festival Euroregional de Teatru Timișoara – TESZT, o ediție care-și propune să restaureze relația teatru-public, după o pauză de doi ani generată de pandemie, să fie un veritabil „boost” al poftei de teatru pentru spectatorii săi.

18
/04
/22

Săptămâna viitoare, vă invităm să urmăriți spectacolele de operă „Cavalleria Rusticana & Pagliacci” de Pietro Mascagni și Ruggero Leoncavallo, „Norma” de Vincenzo Bellini, recitalul de foaier „Note de primăvară” și spectacolul de balet „Giselle” de Adolphe Charles Adam, toate făcând parte din repertoriul actual al operei bucureștene.

18
/04
/22

Centrul Național de Artă “Tinerimea Română” invită publicul în zilele de 5 și 6 mai de la ora 19.00 la Sala Mare a Palatului Național al Copiilor din București la o întâlnire de sărbătoare cu obiceiul, muzica, dansul și autenticul costum tradițional românesc, ansamblul folcloric “Cununa Carpaților”având ca invitaţi și viitorii performeri ale spectaculoaselor dansuri românești, elevi ai liceului de coregrafie Floria Capsali din București.

18
/04
/22

București, 15 aprilie 2022 – Editura Corint vă invită la dezbaterea pe marginea cărții Capcana lui Tucidide. Mai pot evita Statele Unite și China războiul? de Graham Allison, volum de referință în domeniul relațiilor internaționale, publicat în imprintul Corint Istorie. Evenimentul are loc luni, 18 aprilie, ora 19.00, la librăria Humanitas Cișmigiu.

18
/04
/22

Selecția de filme OWR#15 surprinde la scară mică complexitatea mediului natural și este gândită ca un ecosistem în sine, secțiunile dezvoltându-se ca niște ramuri care cresc din același trunchi și care doar împreună formează un întreg.

17
/04
/22

După succesul internațional al romanelor „Tatuatorul de la Auschwitz”, vândut în peste 7 milioane de exemplare, și „Călătoria Cilkăi”, Heather Morris a primit invitația să meargă în Israel pentru a descoperi istoria a trei surori, supraviețuitoare ale lagărului Auschwitz-Birkenau.