Vă propunem un interviu spumos cu faimosul, rubicondul critic literar, în marginea celor mai recente dintre cărţile sale. Atenţie! Se vor aduce în discuţie poezia, o nimfomană, precum şi câteva sârme cu enigmatice mesaje.
Un articol de Andrei Crăciun|16 iunie 2014
Andrei Crăciun: Sunteți prezent în librării cu două cărți proaspete apărute la Editura All – una de portrete, “Un scriitor, doi scriitori”, și una de “Texte care n-au folosit la nimic”, în care vă strângeți o parte din publicistica din ultimii douăzeci și cinci de ani. De ce aceste cărți și de ce acum?
Alex. Ştefănescu: Lucrez intens la ediția a II-a a „Istoriei literaturii române contemporane”, care va apărea revăzută, completată și adusă la zi. Este o muncă grea (sisifică, aș spune, dacă n-ar exista riscul să fiu ironizat de neobosiții mei adversari literari). Când fac câte o pauză, lucrez și la alte cărți (șase la număr) dintre care le-am terminat deocamdată pe cele menționate de dumneavoastră.
Cu politica ați terminat-o?
M-am pronunțat mereu în probleme de politică fără să urmăresc să fac o carieră politică. Am ajuns, acum, la o sațietate și la un sentiment de zădărnicie. Aproape că fac alergie când aud vociferările de la talk-show-urile politice.
Cum vedeți viitorul României?
Cred că România se va salva în cele din urmă, cu mari pierderi. Din cauza proastei organizări, la noi se face o imensă risipă de timp, de energie, de bunuri materiale, de oameni de valoare. Când mă gândesc la situația din țara noastră, îmi vine în minte încercarea de a umple o sticlă turnând apă în ea cu găleata, fără pâlnie. Până la urmă, sticla totuși se va umple. Pe de altă parte, se poate spune că risipim și datorită faptului că avem de unde risipi.
Cum începe poezia pe care i-a ars-o Nichita
Ce au cărțile acestea? De ce dintre toate cărțile care apar în librării, le-ar alege un cititor tocmai pe ale dumneavoastră?
Ar merita citite fie și numai pentru umorul lor.
„Texte care n-au folosit la nimic” lasă, încă din titlu, să se întrevadă o resemnare. Chiar așa e – v-ați resemnat? Sau vă alintați?
Am scris frenetic articole politice în ultimii 25 de ani, crezând în mod naiv că pot contribui la schimbarea rapidă în bine a României. Când eram copil și mergeam cu autobuzul, țineam mâinile pe spătarul scaunului din față și, la fiecare viraj, aveam impresia că acționez asupra unui volan și că datorită mie își schimbă autobuzul direcția.
Această iluzie – caraghios-puerilă – o aveam și când scriam articole de atitudine, crezând că depinde și de mine evoluția societății românești. M-am înșelat.
Întâmplările din “Un scriitor, doi scriitori” le erau cunoscute, în adevărul lor integral, celor despre care scrieți? De pildă, Nicolae Manolescu aflase între timp că la prima dumneavoastră vizită la domiciliul său aveați ciorapii rupți? Sau află abia acum?
Sunt și unele dezvăluiri neașteptate, dar, în general întâmplările erau cunoscute celor în cauză. Cred însă că le-au… uitat.
„Curtez toate femeile cu care stau de vorbă“.
Sunt întru totul adevărat istoriile acestea (măicuța care l-a așteptat pe Nicolae Manolescu în fața unei redacții de gazetă de luni până joi) sau ați curtat un pic, aici, și ficțiunea?
Da, întâmplările sunt strict adevărate. Le-am decupat din realitate și le-am povestit imediat după ce s-au petrecut. Mai trebuie spus că sunt întâmplări la care am asistat sau participat, nu le-am aflat din relatările altora. N-am inventat nimic, n-am schimbat nimic. Doar am ales ceea ce este expresiv și am lăsat deoparte zgura vieții de fiecare zi.
De ce nu ați fost un bun curier pentru poetul Emil Brumaru, când v-a rugat să aduceți în capitală, la destinații foarte clare, sârmele contorsionate pe care le-ați cules împreună, de pe carosabil și trotuare, în Iași?
Emil Brumaru m-a rugat să duc fiecare sârmă-hieroglifă cuiva anume, nu să le dau la întâmplare. Mi-a explicat, la plecarea din Iași, înmânându-mi sârmele una câte una: „Asta e pentru Andreea Marin, asta pentru Maia Morgenstern, asta pentru Melania Medeleanu” etc.
Ulterior s-a interesat și a aflat că am încurcat destinatarele. Le-am încurcat pentru că m-am bazat exclusiv pe memorie și, ajuns în București, n-am mai ținut aminte ce destinatară are fiecare „mesaj”. Poeții se joacă prea serios din punctul de vedere al unui critic literar.
De ce nu v-a dat Octavian Paler căpșune? Ați fost la el în birou, a mâncat un bol întreg și nu v-a dat niciuna. Cum e posibil așa ceva?
Pentru că era zgârcit. Sunt și alții care au remarcat această avariție. Lui Mircea Zaciu (după cum reiese din jurnalul său) i s-a întâmplat ceva foarte asemănător cu ce mi s-a întâmplat mie, numai că în cazul lui a fost vorba de caise, nu de căpșune.
Nichita v-a scris cândva o poezie pe care, într-o incendiară intimitate, a destinat-o focului – să rămână doar a dumneavoastră. Mai țineți minte un vers din acea poezie cu durată de viață de aproximativ un minut? Ni-l puteți împărtăși?
Mai țin minte numai începutul: „pumnalul meu e din silex,/ al tău din alex,/ pumnalul meu ucide/ al tău ucide uciderea”. Și apoi, chiar dacă aș ști tot poemul, nu l-aș face cunoscut, pentru că Nichita Stănescu a vrut să rămână numai al nostru.
Dezvăluiați, nu de mult, într-un cotidian central, că v-ați retras cu capul sus din viața amoroasă, că sunteți un fost bărbat. Amintirile dumneavoastră abundă în referiri la îndoielnicul succes la dame, vă tot căinați că n-ați fost spornic în cadrul acestui domeniu, dar, așa cum relatați, când ați avut în mână o nimfomană ați dat bir cu fugiții. Ați fost – în amor – un tip paradoxal, domnule Ștefănescu?
I-am fost fidel soției mele, Domnița. N-am iubit alte femei, dar am iubit feminitatea. Pentru mine, chiar și acum, când mă duc la o emisiune TV, momentul cel mai plăcut este acela în care o fată tânără și frumoasă mă mângîie delicat pe obraji cu un pămătuf cu pudră.
Curtez toate femeile cu care stau de vorbă, dar mă întreb cu groază: „ce mă fac dacă una din ele cedează?” De aceea am declarat că m-am retras din viața amoroasă, ca să nu existe riscul să fiu luat în serios ca Don Juan.
I se spunea “Mirabila sămânță”
Ați aplicat „metoda Grigore Vieru” de cucerit doamne și domnișoare? Le-ați indus ideea că sunteți mic și pricăjit, ca să stârniți în ele instinctul matern? Sau, din pricina celor remarcate de George Arion, că sunteți tras ca prin inelul lui Saturn, v-a fost, de facto, imposibil?
Mi-a fost, într-adevăr, imposibil să aplic acea metodă, pe care Grigore Vieru mi-a recomandat-o cu umor. De altfel, nici nu-mi place să fiu compătimit de femei, vreau să fiu admirat. Odată, dorind să fiu aplaudat de niște domnișoare, am încercat să trec un pârâu de munte folosind ca punte un trunchi de copac prăbușit.
Și, bineînțeles, pe la mijlocul lui, mi-am pierdut echilibrul și am căzut rău de tot împrăștiind în jur stropi de apă. Mi-am scrântit un picior, iar domnișoarele au fost nevoie să mă sprijine ca să ajung la spital.
Cum vă spun prietenii? Aveți vreo poreclă în lumea literară? Și dacă da, de ce?
O singură dată am fost poreclit, de Corneliu Vadim Tudor, în „România Mare”, „pachidermul cu breton”. M-a afectat foarte mult această poreclă, dar Domnița mi-a explicat că e simpatică și că mi se potrivește. Drept urmare, ea însăși mi-a spus multă vreme „Pachi”.
A, mi-am mai adus aminte ceva. Acum, la bătrânețe, am aflat că în timpul studenției fetele de la Litere mă considerau demn de atenție în topurile lor și îmi spuneau, folosind ingenios titlul unui volum de versuri al lui Lucian Blaga, „Mirabila sămânță”.
