„De ce mă Uruguay” (fără virgule). MONDIALUL Metropolis
https://www.ziarulmetropolis.ro/de-ce-ma-uruguay-fara-virgule-mondialul-metropolis/

Ne amăgim! Oameni în toată firea ne lăsăm amăgiţi ca nişte proşti de nişte băieţi ajunşi în Rusia sub acoperire de fotbalişti. E genul de acoperire care-i place lui Putin, apropo…

Un articol de Cinesseur|22 iunie 2018

Probabil că ne face plăcere să fim prostiți în față. O practicăm ca o formă perversitate intelectuală ce ne ajută să pretindem că fotbalul jucat în Rusia zilele astea e demn de un campionat mondial. Nu e! Credeți-mă, se joacă mai spectaculos în liga a III-a scoțiană (unde media golurilor pe meci e 3).

În schimb, Cupa Mondială a la russe ne propune un fotbal urât, meschin, cinic, puchinos. Murinicesc, cum bine zicea cineva. Nu am pretenția să văd 5 goluri în fiecare meci, dar am pretenția să văd și altceva decât slinoase demonstrații de minimalism tehnic și tactic.

M-am săturat să văd cum echipe mari, despre care se spune că ar putea sau ar trebui să câștige titlul suprem, depinde de perspectivă, jugulează fotbalul din minutul 4, minut în care au avut norocul să marcheze.

Granzii au asasinat de la bun început noțiunea de spectacol cu o frenezie sinistră ce impune o grabnică moțiune de cenzură. Nu-i de mirare că, într-un astfel de context, misiunea de a încânta ochiul a fost preluată de trupe mai mici, gen Peru, care deși pierd, pierd pe mâna (sau picioarele) lor.

Nu înțeleg… Dacă tot a devenit o marotă, de ce nu devine regulă, cum era pe vremuri moartea subită în prelungiri? Cel puțin am ști o treabă: jocul s-ar opri după primul gol înscris, indiferent când s-ar întâmpla asta și am avea scoruri de 1-0 peste tot. Adică s-ar ajunge fix unde suntem acum doar că mult mai repede. Ca spectator, timpul câștigat astfel ar putea fi investit în lucruri mult mai folositoare decât zgâriatul compulsiv al retinei timp de 90 de minute +.

În chip eminamente paradoxal, fiindcă mai toată lumea o vedea remorcată spre fazele superioare prin arbitraje scandaloase, singura „națională” care nu s-a închis după ce a trecut în avantaj a fost Rusia. Joc axat pe atac, generozitate, disponibilitate la efort… Cine va spune că a avut adversari accesibili e liber să-și administreze rapid o porție de ice bucket challenge. Adversar facil a avut și Portugalia. Și nu i-a folosit la nimic în afară de a se face de râs. Idem Brazilia. Ibidem Argentina.

Uruguayul e un caz aparte, Vine la Mondiale cu un ochi ațintit înainte, aspirând la performanțe răsunătoare, și cu unul privind înapoi, spre cele două titluri câștigate în vremuri de demult. De fiecare dată părăsește competiția fără ca vreun spectator neutru să regrete întâmplarea. Sper ca pattern-ul să funcționeze și de această dată. Tot ce am văzut mai odios în materie de fotbal la ediția asta e bifat de Uruguay. Prohod ideatic, doliu stilistic, scrâșnirea dinților: așa arată fotbalul jucat de Suarez, Cavani și restul.

De-aia mi-a și venit în minte numele unui poem de Gellu Naum (l-am pus ca atare în titlul acestui text), poem pe care-l reproduc mai jos:

De ce mă Uruguay

„Fiindu-mi dor de iarba ei elementară

de cavităţile în care îşi ascunde mierea

într-o bună zi lângă o streaşină pe o ploaie torenţială

am ieşit din pământ cu o carabină în mână.”

Nu mai e mult până acolo.

Foto: „De ce mă Uruguay”. MONDIALUL Metropolis – facebook

08
/07
/14

"Germano,-n portugheză, înseamnă consangvin; / un meci de fotbal, însă,-i "pe viaţă şi pe moarte", / atunci când nu se toarnă, cu vadra, apă-n vin, / în vinul ce dă aripi, nu-n cel ce-adoarme foarte / curând pe toată lumea: şi jucători, şi public... ". Pentru că astăzi, în ziua primei semifinale (Germania - Brazilia), poetul Şerban Foarţă împlineşte 72 de ani.

06
/07
/14

Nici nu începuse bine repriza a doua a prelungirilor (da, oricât de greu de crezut ar părea, Costa Rica a împins meciul cu Olanda în prelungiri fără să primească gol!) că pe marginea terenului, în dreptul băncii de rezerve pe care van Gaal îşi frângea mâinile încercând să înţeleagă de ce nu merge nimic, doi inşi, un bondoc mai durduliu şi un lungan aducând vag cu Tom Noonan din Mystery Train (Jarmusch), începuseră un bizar şi nostim număr de stretching.

30
/06
/14

Cum, necum, iată că jumătate de Mondial s-a dus pe apa Dâmboviţei. Cum mortul nu se mai întoarce de la groapă, am numărat echipele rămase, mai erau vreo 16. Am numărat şi bănuţii, suficienţi cât să împart o cameră pe litoral cu Mite şi Bajnorică - puşlamalele din mintea lui Radu Aldulescu. Şi m-am dus de nebun.

29
/06
/14

„2 noiembrie Am fost invitat în mod cordial să fac parte din realismul visceral. Bineînţeles, am acceptat imediat. Nu a fost nici o ceremonie de iniţiere. Mai bine.” Aşa începe Detectivii sălbatici, romanul unui scriitor chilian poate nu la fel de celebru ca unii dintre componenţii „naţionalei” de fotbal ai ţării sale, mai noi sau mai vechi, vezi Zamorano şi Salas, dar cu siguranţă mult mai spectaculos şi inovativ: Roberto Bolaño.

Pagina 4 din 512345