Românii au fost mereu în pas cu moda. Noutăţile veneau în primul rând de la Paris şi purtătorii lor sunt mai ales cei şcoliţi în Occident.
Un articol de Georgeta Filitti|6 august 2016
Aşa, Petrache Poenaru, mentor al şcolilor româneşti, cunoscut azi mai ales pentru brevetul francez al stiloului lui, este cel care aduce, în 1840, pentru Colegiul Sf. Sava, cel dintâi dagherotip (după numele inventatorului francez, J.M. Daguerre, 1789-1851).
Dar aparatul n-a rămas doar material didactic ci a coborât în stradă. Dorinţa bucureştenilor, şi de fapt a mai tuturor europenilor, de a-şi nemuri într-un fel chipurile a făcut ca practica fotografică să se extindă rapid.
În 1843 pe Podul Mogoşoaii funcţiona deja atelierul foto al Wilheminei Priz. Peste doi ani, pe aceiaşi uliţă se instalează I. Pohlmann care-şi vindea pozele „în culoare şi negru” cu 1-2 galbeni bucata. Amintim că la acea vreme un bou se vindea cu 4 galbeni.
Fără discuţie, Podul Mogoşoaii reprezenta deja artera principală a oraşului încât magazine, cafenele, teatre se înghesuiau aici, găsind vadul ideal pentru afaceri. În casa Momolo, pe lângă teatru se deschide şi un nou atelier foto, concurent al celor de mai sus. E vorba de Fr. Binderi. Omul îşi făcea reclamă şi prin „Vestitorul românesc”: 5 – 10 sfanţi poza mică şi 50 cea mare. În plus, fotografia nu doar persoane ci şi „peisagii, pomi ş.a.”
Dar meşteşugul acesta păleşte în faţa unui pictor ardelean, stabilit la începutul anilor ’40 la Bucureşti. E vorba de Carol Pop de Szathmari, preocupat nu doar de chipul omenesc ci şi de imaginea oraşului. Aflat în preajma domnitorilor Alexandru Ghica, Gheorghe Bibescu, Alexandru I. Cuza, pictorul fotograf a luat nenumărate imagini din societatea acestora, devenind fotograful Curţii. În plus, a fost reporter în timpul războiului Crimeii. Clişeeele sale apar deopotrivă în ţară şi în străinătate. Mai mult, lucrează albume tematice pe care le oferă suveranilor Europei. Va fi răsplătit cu medalii şi numeroase premii.
Szathmari a făcut artă din fotografie. Atelierul lui a funcţionat în Hanul Verde din centru vechi al oraşului, apoi în spatele bisericii Dintr-o zi (acesta din urmă distrus în timpul ultimului război).
Contemporan cu el, ofiţerul farmacist austriac L. Angerer a lăsat mai ales imagini ale oraşului, ajunse azi adevărate mărturii istorice.
În vremea războiului pentru independenţă cel mai proeminent fotograf e cel al Curţii regale, Franz Duschek. I s-a alăturat Franz Mandy, inovator prin excelenţă (a introdus procedeul plăcilor umede, platinotipia, fotografia color cu pigmenţi). De la el ne-a parvenit şi o impresionantă arhivă; ţinea evidenţa clişeelor şi le putea repeta, peste ani, la cerere.
Numărul fotografilor e în continuă creştere şi toţi îşi instalează atelierele pe Calea Victoriei ori pe străzile adiacente. Aproape toţi sunt străini şi printre ei se remarcă, pentru reclama necugetată, L. Letzer. În 1866, a pus poza prinţului Filip de Flandra în vitrină, proclamându-l ca domn al Principatelor. Fusese vorba de o opţiune trecătoare a românilor pentru prinţul belgian, după abdicarea lui Al. I. Cuza. În schimb, în aceiaşi vreme, românul Smedeanu afişează portretul prinţului Carol, viitorul rege Carol I al României. Nu e cel dintâi din neamul său care se ocupă cu fotografia: I. Niculescu, telegrafist de profesie, a lucrat în timpul lui Cuza şi Carol I . A fost primul angajat al Poliţiei pentru care a întocmit un catalog al infractorilor, azi pierdut.
Dacă îi mai amintim pe fotografii care ofereau poze „la minut”, în bâlciuri sau pe maidane, înţelegem că dorinţa de afirmare a fotografilor a fost totdeauna în acord cu cea a bucureştenilor de a-şi vedea chipurile la nesfârşit, fie ele şi încremenite, până când li se spuneau cuvintele magice „cucu” sau „păsărica”. Oricum, drumul spre selfie a fost deschis la jumătatea veacului al XIX-lea.
FOTO: photoshooting.ro
