De la dagherotip spre selfie – primii fotografi bucureșteni
https://www.ziarulmetropolis.ro/de-la-dagherotip-spre-selfie-primii-fotografi-bucuresteni/

Românii au fost mereu în pas cu moda. Noutăţile veneau în primul rând de la Paris şi purtătorii lor sunt mai ales cei şcoliţi în Occident.

Un articol de Georgeta Filitti|6 August 2016

Aşa, Petrache Poenaru, mentor al şcolilor româneşti, cunoscut azi mai ales pentru brevetul francez al stiloului lui, este cel care aduce, în 1840, pentru Colegiul Sf. Sava, cel dintâi dagherotip (după numele inventatorului francez, J.M. Daguerre, 1789-1851).

Dar aparatul n-a rămas doar material didactic ci a coborât în stradă. Dorinţa bucureştenilor, şi de fapt a mai tuturor europenilor, de a-şi nemuri într-un fel chipurile a făcut ca practica fotografică să se extindă rapid.

În 1843 pe Podul Mogoşoaii funcţiona deja atelierul foto al Wilheminei Priz. Peste doi ani, pe aceiaşi uliţă se instalează I. Pohlmann care-şi vindea pozele „în culoare şi negru” cu 1-2 galbeni bucata. Amintim că la acea vreme un bou se vindea cu 4 galbeni.

Fără discuţie, Podul Mogoşoaii reprezenta deja artera principală a oraşului încât magazine, cafenele, teatre se înghesuiau aici, găsind vadul ideal pentru afaceri. În casa Momolo, pe lângă teatru se deschide şi un nou atelier foto, concurent al celor de mai sus. E vorba de Fr. Binderi. Omul îşi făcea reclamă şi prin „Vestitorul românesc”: 5 – 10 sfanţi poza mică şi 50 cea mare. În plus, fotografia nu doar persoane ci şi „peisagii, pomi ş.a.”

Dar meşteşugul acesta păleşte în faţa unui pictor ardelean, stabilit la începutul anilor ’40 la Bucureşti. E vorba de Carol Pop de Szathmari, preocupat nu doar de chipul omenesc ci şi de imaginea oraşului. Aflat în preajma domnitorilor Alexandru Ghica, Gheorghe Bibescu, Alexandru I. Cuza, pictorul fotograf a luat nenumărate imagini din societatea acestora, devenind fotograful Curţii. În plus, a fost reporter în timpul războiului Crimeii. Clişeeele sale apar deopotrivă în ţară şi în străinătate. Mai mult, lucrează albume tematice pe care le oferă suveranilor Europei. Va fi răsplătit cu medalii şi numeroase premii.

Szathmari a făcut artă din fotografie. Atelierul lui a funcţionat în Hanul Verde din centru vechi al oraşului, apoi în spatele bisericii Dintr-o zi (acesta din urmă distrus în timpul ultimului război).

Contemporan cu el, ofiţerul farmacist austriac L. Angerer a lăsat mai ales imagini ale oraşului, ajunse azi adevărate mărturii istorice.
În vremea războiului pentru independenţă cel mai proeminent fotograf e cel al Curţii regale, Franz Duschek. I s-a alăturat Franz Mandy, inovator prin excelenţă (a introdus procedeul plăcilor umede, platinotipia, fotografia color cu pigmenţi). De la el ne-a parvenit şi o impresionantă arhivă; ţinea evidenţa clişeelor şi le putea repeta, peste ani, la cerere.

Numărul fotografilor e în continuă creştere şi toţi îşi instalează atelierele pe Calea Victoriei ori pe străzile adiacente. Aproape toţi sunt străini şi printre ei se remarcă, pentru reclama necugetată, L. Letzer. În 1866, a pus poza prinţului Filip de Flandra în vitrină, proclamându-l ca domn al Principatelor. Fusese vorba de o opţiune trecătoare a românilor pentru prinţul belgian, după abdicarea lui Al. I. Cuza. În schimb, în aceiaşi vreme, românul Smedeanu afişează portretul prinţului Carol, viitorul rege Carol I al României. Nu e cel dintâi din neamul său care se ocupă cu fotografia: I. Niculescu, telegrafist de profesie, a lucrat în timpul lui Cuza şi Carol I . A fost primul angajat al Poliţiei pentru care a întocmit un catalog al infractorilor, azi pierdut.

Dacă îi mai amintim pe fotografii care ofereau poze „la minut”, în bâlciuri sau pe maidane, înţelegem că dorinţa de afirmare a fotografilor a fost totdeauna în acord cu cea a bucureştenilor de a-şi vedea chipurile la nesfârşit, fie ele şi încremenite, până când li se spuneau cuvintele magice „cucu” sau „păsărica”. Oricum, drumul spre selfie a fost deschis la jumătatea veacului al XIX-lea.

FOTO: photoshooting.ro

15
/03
/17

Între permanenţele istoriei noastre se numără, fără discuţie, acţiunile de tip hei rup! Când, în apropierea jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, în 1906, s-a hotărât omagierea într-un fel a monarhului şi implicit a realizărilor din timpul lui, şantierul apărut pe mlaşinile şi smârcurile Filaretului au stârnit uimire.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

Page 1 of 3123