De la dagherotip spre selfie – primii fotografi bucureșteni
https://www.ziarulmetropolis.ro/de-la-dagherotip-spre-selfie-primii-fotografi-bucuresteni/

Românii au fost mereu în pas cu moda. Noutăţile veneau în primul rând de la Paris şi purtătorii lor sunt mai ales cei şcoliţi în Occident.

Un articol de Georgeta Filitti|6 August 2016

Aşa, Petrache Poenaru, mentor al şcolilor româneşti, cunoscut azi mai ales pentru brevetul francez al stiloului lui, este cel care aduce, în 1840, pentru Colegiul Sf. Sava, cel dintâi dagherotip (după numele inventatorului francez, J.M. Daguerre, 1789-1851).

Dar aparatul n-a rămas doar material didactic ci a coborât în stradă. Dorinţa bucureştenilor, şi de fapt a mai tuturor europenilor, de a-şi nemuri într-un fel chipurile a făcut ca practica fotografică să se extindă rapid.

În 1843 pe Podul Mogoşoaii funcţiona deja atelierul foto al Wilheminei Priz. Peste doi ani, pe aceiaşi uliţă se instalează I. Pohlmann care-şi vindea pozele „în culoare şi negru” cu 1-2 galbeni bucata. Amintim că la acea vreme un bou se vindea cu 4 galbeni.

Fără discuţie, Podul Mogoşoaii reprezenta deja artera principală a oraşului încât magazine, cafenele, teatre se înghesuiau aici, găsind vadul ideal pentru afaceri. În casa Momolo, pe lângă teatru se deschide şi un nou atelier foto, concurent al celor de mai sus. E vorba de Fr. Binderi. Omul îşi făcea reclamă şi prin „Vestitorul românesc”: 5 – 10 sfanţi poza mică şi 50 cea mare. În plus, fotografia nu doar persoane ci şi „peisagii, pomi ş.a.”

Dar meşteşugul acesta păleşte în faţa unui pictor ardelean, stabilit la începutul anilor ’40 la Bucureşti. E vorba de Carol Pop de Szathmari, preocupat nu doar de chipul omenesc ci şi de imaginea oraşului. Aflat în preajma domnitorilor Alexandru Ghica, Gheorghe Bibescu, Alexandru I. Cuza, pictorul fotograf a luat nenumărate imagini din societatea acestora, devenind fotograful Curţii. În plus, a fost reporter în timpul războiului Crimeii. Clişeeele sale apar deopotrivă în ţară şi în străinătate. Mai mult, lucrează albume tematice pe care le oferă suveranilor Europei. Va fi răsplătit cu medalii şi numeroase premii.

Szathmari a făcut artă din fotografie. Atelierul lui a funcţionat în Hanul Verde din centru vechi al oraşului, apoi în spatele bisericii Dintr-o zi (acesta din urmă distrus în timpul ultimului război).

Contemporan cu el, ofiţerul farmacist austriac L. Angerer a lăsat mai ales imagini ale oraşului, ajunse azi adevărate mărturii istorice.
În vremea războiului pentru independenţă cel mai proeminent fotograf e cel al Curţii regale, Franz Duschek. I s-a alăturat Franz Mandy, inovator prin excelenţă (a introdus procedeul plăcilor umede, platinotipia, fotografia color cu pigmenţi). De la el ne-a parvenit şi o impresionantă arhivă; ţinea evidenţa clişeelor şi le putea repeta, peste ani, la cerere.

Numărul fotografilor e în continuă creştere şi toţi îşi instalează atelierele pe Calea Victoriei ori pe străzile adiacente. Aproape toţi sunt străini şi printre ei se remarcă, pentru reclama necugetată, L. Letzer. În 1866, a pus poza prinţului Filip de Flandra în vitrină, proclamându-l ca domn al Principatelor. Fusese vorba de o opţiune trecătoare a românilor pentru prinţul belgian, după abdicarea lui Al. I. Cuza. În schimb, în aceiaşi vreme, românul Smedeanu afişează portretul prinţului Carol, viitorul rege Carol I al României. Nu e cel dintâi din neamul său care se ocupă cu fotografia: I. Niculescu, telegrafist de profesie, a lucrat în timpul lui Cuza şi Carol I . A fost primul angajat al Poliţiei pentru care a întocmit un catalog al infractorilor, azi pierdut.

Dacă îi mai amintim pe fotografii care ofereau poze „la minut”, în bâlciuri sau pe maidane, înţelegem că dorinţa de afirmare a fotografilor a fost totdeauna în acord cu cea a bucureştenilor de a-şi vedea chipurile la nesfârşit, fie ele şi încremenite, până când li se spuneau cuvintele magice „cucu” sau „păsărica”. Oricum, drumul spre selfie a fost deschis la jumătatea veacului al XIX-lea.

FOTO: photoshooting.ro

20
/10
/16

Calea Victoriei, Podul Mogoşoaiei până la războiul pentru  independenţă din 1877-1878, era socotită coloana vertebrală a oraşului, strada cea mai aristocratică, unde aveau loc evenimente mondene, se preumbla lumea bună – într-un cuvânt, unde se făcea şi se desfăcea tot ce conta în societatea bucureşteană.

08
/10
/16

Oraş cosmopolit, cu o activitate comercială susţinută, Bucureştiul a fost sute de ani loc de întâlnire pentru negustori de toate naţiile. Între aceştia cei mai reprezentativi rămân grecii, evreii şi armenii. Cei din urmă s-au aşezat într-un cartier compact, liniştit, curat, cu case temeinic clădite, în jurul bisericii care le aminteşte neamul.

07
/10
/16

Pe o întindere de 100.000 de metri pătraţi, având în centru spaţiul actual al halelor din spatele magazinului BUCUR, Târgul Moşilor a reprezentat, până la Primul Război Mondial, o formă de perpetuare a tradiţiei din vremea daco-romanilor.

07
/09
/16

Setea de cultură a bucureştenilor s-a manifestat plenar în a doua jumătate a sec. al 19-lea. Un grup de iniţiativă, creat în vremea lui Cuza Vodă, a început să organizeze, seara la ora 9.00, conferinţe în casele lui Costache Ghica de lângă Cişmigiu (în piaţa Valter Mărăcineanu de azi).

29
/08
/16

Un proverb românesc apărut în sec. al XIX-lea susţinea că „scule avem, dar n-avem nemţi”. Cu alte cuvinte, erau omagiaţi pentru îndemânarea lor mecanicii de tot felul veniţi din ţările germane să lucreze la batozele, treierătoarele şi pompele de tot felul din gospodăriile noastre.

22
/08
/16

Viaţa publică, destul de firavă în sec. al XVII-lea, se desfăşura mai ales în cafenele. Cea dintâi atestată documentar a fost a lui Kara Hamie, în 1667, pe un loc învecinat cu biserica Doamnei de azi. În vremea lui Constantin Brâncoveanu, pe Calea Şerban Vodă (podul Beilicului) se înşirau destule cafenele, toate la dispoziţia mai cu seamă a turcilor.

16
/08
/16

Înainte de a fi un obiect uzual, automobilul a fost unul de lux. Primul exemplar a fost adus la Bucureşti în 1880 de Barbu Bellu, din familia care a donat terenul pentru cimitirul de mai târziu cu acelaşi nume. Era un Peugeot de 4 CP; „trăsură cu 4 locuri”, i-au spus amuzaţi şi neîncrezători ai noştri.

16
/07
/16

Călătorii străini care, încă din sec. XVI, lasă mărturii despre Bucureşti, sunt impresionaţi de bisericile sale. Construite de domnitori, de boieri, negustori sau oameni de rând acestea au împodobit oraşul fără să reziste prea mult în timp. Solul nisipos, pânza freatică aproape de suprafaţă, desele cutremure le-au şubrezit şi ruinat. De fiecare dată însă bucureştenii le-au refăcut, mărturisind o stăruinţă ce face parte din dinamica vieţii urbane.

15
/07
/16

Fiecare timp istoric îşi are instituţiile sale. În România regală au funcţionat Jockey Club, Country Club, Rotary Club, Lion's – societăţi de anvergură internaţională care racordau firesc, statornic, ţara noastră la sistemul de valori proprii Europei.

26
/06
/16

Bucureştiul, oraş de câmpie, dezvoltat haotic, fără socoteală, arareori şi-a marcat pentru veşnicie cimitirele. Morţii au fost îngropaţi în jurul bisericilor ori pe la margine, în mahalale; mulţi din ei au fost uitaţi şi meniţi să urmeze vorba biblică: „din pământ te-ai întrupat, în pământ ai să te întorci”.

Page 2 of 3123