Pictorii, sculptorii, criticii de artă sau scriitorii sunt cărţi deschise ale creaţiei lor, vizibile fiind operele şi mai puţin bornele ce duc spre realizarea acestora. Uneori, o întâmplare sau destinul, alteori persoana ce a stat în dreptul lor, au fost sursele ce au dus la expresia formelor de valoare. Soţia cunoscutului critic de artă Valentin Ciucă m-a introdus în povestea nescrisă a vieţii sale.
Un articol de Felicia Acsinte|27 aprilie 2020
Scurta conversație redă partea nevăzută din spatele omului de artă, a celui despre care știm tot, pe care îl vedem și pe care îl auzim, dar în dreptul căruia este călăuza. Cu darul povestitorului, cu vocea caldă și chipul blând, Antoaneta Ciucă m-a învăluit cu frumusețea unei vieți trăite cu responsabilitate, cu riscuri și asumări, în amintiri depănate despre viață și artă.
Felicia Acsinte: Dacă ar fi să îmi vorbiți despre o perioadă din viața dvs, în care v-ați regăsit în identitate și spiritualitate, care este aceasta?
Antoaneta Ciucă: Perioada în care m-am regăsit și care a fost benefică pentru mine, a fost perioada maturității. Perioada adolescenței și a tinereții a fost mai complicată. Am avut o viață zbuciumată în cuprinsul vârstei 14 – 18 ani, în care m-am luptat foarte mult să mă regăsesc. La vârsta de 14 ani am dat examen la liceul din Piatra Neamț, iar după o lună de zile am fost chemată la cancelarie și mi s-a spus că de mâine nu mai pot veni la școală. Am întrebat dacă am făcut ceva rău și mi s-a spus că nu, dar de mâine nu mai pot veni la școală. Tovarășul Gheorghe Gheorghiu – Dej dorea să împiedice pe copiii de preoți și de chiaburi să urmeze liceul. Șase elevi din clasa mea au fost dați afară – cinci erau copii de preot, iar unul de chiabur, tatăl lui având un atelier de fotografie. Nu a fost o perioadă ușoară. Atunci am înotat prin râul vieții și greu am ieșit la mal… Până la urmă am reușit să fac liceul la seral, iar facultatea mult mai târziu. Dar norocul a făcut că l-am întâlnit pe Valentin și din acel moment, viața mea s-a schimbat. Perioada în care am fost alături de Valentin Ciucă, prin intermediul căruia am frecventat locurile frumoase, interacțiunea cu arta, cu oamenii deosebiți, a reprezentat regăsirea mea.
Știu că nu sunteți de formație artistică. Cum a fost interacțiunea cu arta?
Așa este. Eu am terminat facultatea de matematică, pentru că spre matematică m-a orientat mama mea. Am avut o familie normală, părinții s-au ocupat de educația mea și a fraților mei, mama profesoară, tata preot. Părinților mei le-a plăcut muzica și au reușit ca pe doi frați ai mei să-i orienteze spre muzică, fratele meu prim flautist la Filarmonica George Enescu, sora mea fagotistă la Opera din Iași. Mama a încercat și cu mine, am luat lecții de pian, iar când am terminat cartea Do Re Mi a începătorului, profesorul de pian i-a zis mamei că sunt foarte conștiincioasă. După, mama m-a orientat spre matematică. Dar dacă aș fi avut posibilitatea să aleg și dacă ar fi fost vremurile de acum, probabil că aș fi făcut teatru. Mi-a plăcut foarte mult.
Se pare că spiritul artistic a existat în dumneavoastră și l-ați regăsit astfel prin domnul Valentin Ciucă.
Mi-a plăcut întotdeauna frumosul, și plăcându-mi frumosul am fost foarte mult ajutată de plimbările pe care le-am făcut cu Valentin. Pe vremea lui Ceaușescu din doi în doi ani aveam voie să plecăm în țările prietene și întotdeauna ne înscriam în excursii organizate. Am fost la Moscova și Leningrad, Budapesta, Praga, am vizitat Asia Centrală, am ajuns până la Samarkand. Am văzut Ermitajul. Înainte de ’89 am acumulat multă experiență, iar după am călătorit în toată Europa.
Aveți o experiență bogată care v-a ajutat să descoperiți, să cunoașteți și să vedeți diferențe de civilizație. Cum vi se pare astăzi ceea ce trăim, în comparație cu vremurile trecute?
Până în anii ’80, eu cred că am crezut în comunism. Aveam impresia că ne poate asigura un trai decent, o școală bună, o educație bună și nu doar că am avut impresia, chiar așa a și fost. Într-adevăr erau și restricțiile din comunism la apă, la curent, la mâncare și multe altele. Speranța era într-o altă organizare. Capitalismul să ne dea voie să ne dezvoltăm și să fim mai civilizați. Însă sunt dezamăgită că nu este ceea ce așteptam, ceea ce credeam, ceea ce ascultam la Europa Liberă că se întâmplă în țările democratice civilizate. Poate că acolo așa se întâmplă, cum am auzit atunci, dar la noi este un capitalism total dezorganizat. S-a important tot ce a fost mai rău în societățile capitaliste din Vest. Școala nu mai este serioasă, educația este la pământ, sunt dezamăgită. Singurele care pot să ajute la ridicarea tinerilor sunt familiile. Dacă în familie primești o educație și părinții sunt alături de copii, copiii se dezvoltă, dacă nu își pierd calea.
Aveți dreptate. Astăzi este dificil să te dezvolți pe cont propriu, și uneori, chiar dacă ai potențial, dacă nu ai posibilitate materială este dificil.
Da, dacă nu ai posibilitate materială trebuie să fii geniu ca să fii remarcat, cu toate că și atunci este destul de greu.
Credeți că s-a pierdut legătura profundă dintre oameni?
În mare măsură, da. Acum comunicarea se realizează pe internet, pe rețelele de socializare, unde mulți vorbesc, dar de fapt, nu comunică nimeni. Comunicarea aceasta strică relațiile dintre oameni și riscă să își piardă din profunzime. Autenticul se pierde. Pe internet totul sună bine, ei știu că sunt auziți, văzuți, citiți și totul trebuie să sune bine.
Spuneți-mi, cum se punea problema în critică, în perioada în care activa domnul Valentin Ciucă?
Valentin Ciucă a fost alături de artiști și i-a cunoscut în primul rând ca oameni. Relația dintre artiști era o relație de prietenie. Comunicarea dintre ei era ca între artiști. Criticul nu stătea pe un piedestal și venea la vernisaj ca să arate cât de bun este. Eu cred că în perioada în care făcea Valentin vernisajele, ajuta foarte mult artistul, pentru că uneori artistul nu realiza ce calități are, iar când asculta spusele criticului, îl stimula foarte mult și-i dădea încredere. Erau momente când Valentin era foarte solicitat și nu reușea să răspundă la toate rugămințile artiștilor. Erau artiști care veneau și îi spuneau ,,domnule Ciucă, vă rog să-mi spuneți când puteți face vernisajul, că altfel, dacă nu îmi prezentați dvs, s-ar spune că nu am nici o valoare.“ Ajunsese să se creadă că dacă vine Valentin Ciucă, artistul are valoare, dacă nu vine, artistul nu are valoare. Însă Valentin Ciucă a fost unul din criticii care a considerat că fiecare are locul lui și a fost alături și de cei talentați și de cei mai puțin talentați, ajutând mulți artiști care au reușit să înainteze datorită relației cu criticul.
A fost mai mult un îndrumător și un sfătuitor.
Da, dar un sfătuitor profesionist. Astăzi nu știu care este relația criticilor cu pictorii, dacă sunt prieteni sau nu, dacă au deschidere către aceștia. Sunt păreri și păreri, oameni și oameni.
Știu că nu sunteți o persoană publică, însă știu că l-ați susținut foarte mult pe domnul Ciucă. Mi-ați povestit la un moment dat de editura pe care ați înființat-o, de faptul că i-ați tehnoredactat textele, de toată munca din umbră, dar cum a fost realitatea văzută și simțită, să fiți soția unui om cunoscut?
Nu a fost chiar ușor pentru că am avut și o familie împreună. Avem două fete, iar timpul pe care Valentin îl petrecea cu noi era foarte mic și atunci trebuia să înlocuiesc și timpul în care trebuia să fie el prezent. Eu doar îl informam și trebuia să mă ocup singură. Îmi aduc aminte că am avut perioade în care i-am scris scrisori, pentru că nu apucam să stăm de vorbă. Ne plăcea foarte mult să stăm seara să povestim. Ce a făcut el, ce am făcut noi, dar erau seri în care venea obosit, mânca și se retrăgea la odihnă, însă erau momente când doream să-i spun lucruri, așa că îi scriam scrisori, iar el le citea la serviciu. Nu a fost ușor, dar a fost plăcut. Probabil și datorită faptului că ne-am cunoscut de foarte tineri, eu 20 de ani, el 21 de ani și asta ne-a ajutat să ne înțelegem și să ne sprijinim unul pe celălalt. O căsnicie se bazează pe multă înțelepciune, mai ales când e vorba de un om al artei, trebuie să existe prietenie și echipă. Cred că de la mama mea am moștenit această înțelepciune, pentru că am cântărit mereu calitățile și defectele și am căutat să găsesc soluții atunci când întâmpinam probleme.
Cum v-ați descrie viața?
Sunt mulțumită de viața mea. Anul acesta am împlinit 55 de ani de căsătorie și nu numai de căsătorie, ci și de prietenie și dacă am ajuns să fim și prieteni, să nu ne certăm, să nu ne urâm, înseamnă că totul este foarte bine.
Simt energia pozitivă a casei, iar aceasta e transmisă prin persoanele care locuiesc în ea. Vă simt o fericită.
Am muncit să fiu fericită… fericirea nu cade din cer…
