De vorbă cu organizatoarele primului cineclub feminist
https://www.ziarulmetropolis.ro/de-vorba-cu-organizatoarele-primului-cineclub-feminist/

INTERVIU Ioana Diaconu şi Georgiana Vrăjitoru, co-iniţiatoare şi, respectiv, curatoare ale F-SIDES, primul cineclub din România cu filme realizate exclusiv de femei, vorbesc despre ineditul lor proiect şi despre perspectivele feminine în cinema.

Un articol de Ionuţ Mareş|16 iulie 2020

F-SIDES este primul cineclub românesc dedicat exclusiv filmelor făcute de femei şi modurilor alternative de a privi şi reprezenta feminităţi în cinematografie şi societate. Proiecţiile de film sunt dublate de dezbateri pentru aprofunda fiecare temă a cineclubului, propunând subiecte de referinţă, discuţie şi acţiune împreună cu invitaţi speciali.

Cineclubul a început pe 13 iulie, cu proiecţia filmului La niña santa (2004), de Lucrecia Martel, la Spaţiul M60 din Bucureşti şi va continua timp de cinci luni cu o serie de proiecţii în grădinile de vară din Bucureşti.

Următoarea proiecţie va avea loc la 27 iulie, tot la M60, cu Last Summer of La Boyita (2009), al unei alte regizoare argentiniene, Julia Solomonoff.

Le-am rugat pe Ioana Diaconu şi Georgiana Vrăjitoru, co-organizatoare şi, respectiv, curatoare a F-SIDES, să explice mai multe despre acest inedit şi necesar proiect.

Ioana Diaconu (stânga), alături de colega sa de organizare, Alexandra Lulache, la prima proiecţie.

Ionuţ Mareş: Care a fost punctul declanşator care v-a făcut să vă gândiţi la organizarea unui astfel de cineclub?

Ioana Diaconu: Pentru mine a apărut în primul rând ca o nevoie și o curiozitate personală, în care am căutat să citesc cât mai multă literatură și să văd cât mai multe filme scrise și regizate de femei. Asta s-a declanşat acum câțiva ani, când am dat prima oară peste statistici referitoare la dezechilibrul de gen din aceste domenii și am început să fiu mai atentă la cum se aplică asta la obiceiurile mele și să îmi adaug acest filtru de receptare.

Încet-încet, am început să citesc mai multe despre subiect și să caut activ să îndrept acest dezechilibru în alegerile pe care le fac. După asta am vrut să împărtășesc din descoperirile mele cu cei din jur, și de aici la un cineclub a mai fost doar un pas.

Cui vă adresaţi?

Ne adresăm un public larg (feminin, masculin și non-binary) și ne dorim să putem ajunge la cât mai multe persoane care poate nu și-au pus până acum problema cât de mult sau în ce fel este influențat conținutul de genul celui care îl creează.

Bineînțeles că un prim public vizat este publicul cinefil, dar ne-am dori să putem ajungem dincolo de publicul de festival și să atragem la proiecții cât mai multe persoane care ar putea avea ceva de câștigat din aceste filme care aduc o pluralitate de perspective și din discuțiile care le însoțesc.

Ne dorim să atragem femei de toate vârstele care ar putea să își împărtășească experiențele (fie online, fie offline) și să le încurajăm să își spună poveștile, în special prin film și prin scris. Ne dorim de asemenea să construim un spațiu sigur în care se simte binevenită toată lumea.

Cineclubul vine însoţit de un manifest feminist ambiţios. Cum aţi decis că nu vreţi să fie doar un simplu cineclub în care se văd filme, ci unul completat de un astfel de manifest şi de discuţii care nu vizează exclusiv filmele, dar şi teme din societatea românească?

Credem că filmul este un punct de plecare foarte bun pentru o serie de discuții care ancorează subiectele la realitatea locală. Evident, vrem ca focusul să fie în primul rând pe calitatea filmului, și nu vrem să cădem într-o abordare didactică, dar avem o serie de teme pe care ne dorim să le aducem în prim-plan (cum ar fi socializarea fetelor, libertatea asupra propriului corp, explorarea sexualității, comunicarea intergenerațională) și care credem că ar merita o dezbatere extinsă în raport cu societatea românească și dezechilibrele din ea. Reprezentarea femeilor în film e oricum politică, putem alege să vorbim despre asta sau să o ignorăm.

Dincolo de un spotlight pe femei regizor, ne-am dorit să deschidem și aceste conversații pentru a contribui la mici schimbări locale, care în timp pot reflecta o nouă realitate. Și prin acest focus sperăm să încurajăm o nouă generație de femei să scrie și să regizeze, să simtă că este nevoie de vocile și perspectivele lor.

Cum ţi se pare că stă România la capitolul filme realizate de femei sau care au personaje feminine centrale credibile ori abordări feminine? Ce înseamnă procentele pe care le-aţi obţinut în urma anchetei voastre?

Procentele pe care le-am obținut în urma anchetei reflectă realitatea de la nivel european, unde doar 1 din 5 filme este regizat de o femeie, așa că nu aș putea spune că stăm mai bine sau mai prost decât restul industriei. La nivelul personajelor feminine complexe, filmele care îmi vin în minte poartă semnătura unor regizoare, cum ar fi „Autoportretul unei fete cuminți”, „Ivana cea Groaznică” sau „Touch me Not”. Există personaje feminine puternice și în alte filme românești, cum ar fi „Poziția copilului” sau „După dealuri”, dar sunt încă într-o proporție mică și mai e mult loc de crescut și de dezvoltat.

Georgiana Vrăjitoru (dreapta), alături de jurnalista Ioana Pelehatăi, la discuţia de dinainte de film.

Ionuţ Mareş: De la ce criterii porneşti în selectarea filmelor?

Georgiana Vrăjitoru: Întâi de toate, țin cont de o serie de criterii tematice formulate de fondatoarele proiectului, Ioana Diaconu și Alexandra Lulache, și menite să acopere, pe parcursul celor 12 proiecții pe care le cuprinde ediția, o paletă cât mai largă de reprezentări și contexte. Unghiul ideal este cel intersecțional, care să ne permită să discutăm – Ioana Pelehatăi și cu mine – suprapunerea cât mai multor aspecte sociale și politice prin intermediul filmelor alese și să legăm dezbaterea de contextul local.

Totodată, misiunea mea e îngreunată de grila filmului de ficțiune – trebuie să găsesc acele titluri care sondează suficient de complex și actual subiectele propuse, care să aibă un soi de imediatețe față de conținut specifică altor tipuri de raportare, dar care să nu se îndepărteze prea mult nici de tiparele narative clasice.

Cât contează temele şi subiectul filmului, şi cât aspectul formal şi numele autoarei?

În linii mari, încerc să trag cât pot de mult de zonele mele de interes și sensibilitate (formale și care țin de afinitatea cu o viziune sau alta) astfel încât să se acordeze la necesitățile proiectului și să se adreseze temelor despre care vorbeam. Uneori, această tactică de a-mi mulțumi gusturile și aprecierea față de un anumit gen de film nu funcționează în beneficiul proiectului și atunci e nevoie să-mi privesc alegerile dintr-o perspectivă mai largă, să înțeleg de ce poate o opțiune formală și de subiect bună, îndrăzneață și în care cred ar putea inflama un teren încă nepregătit pentru anumite dezbateri și să-mi recalibrez căutarea spre alte direcții.

Filmul La niña santa (2004) e un exemplu de alegere în care așteptările mele și ale proiectului s-au îmbinat perfect, dar, pe de altă parte, n-aș avea ocazia să sap mai adânc și să-mi extind permanent preocupările dacă fiecare propunere a mea ar fi îmbrățișată fără polemică. În plus, pentru filmele pe care le iubim, dar care din diverse rațiuni nu pot intra pe ecran – uneori, titluri care bifează toate căsuțele nu sunt disponibile pentru proiecții –, vom avea o secțiune de recomandări pe site.

Ce înseamnă „female gaze”?

„Female gaze” reprezintă un răspuns feminist la conceptul de „male gaze” formulat de teoreticiana de film Laura Mulvey într-un eseu din anii ‘70, Visual Pleasure and Narrative Cinema, care folosește grile psihanalitice pentru a demonstra faptul că formele cinematografice tradiționale sunt structurate de inconștientul patriarhal, conform unei dihotomii între subiectul masculin (privitorul – care poate fi simultan protagonistul și spectatorul) și obiectul feminin (obiectul privit, al dorinței, în raport cu care e articulată evoluția protagonistului și identificarea spectatorului cu el).

Pe scurt, Mulvey spune că cinemaul clasic, de factură hollywoodiană, cel care a influențat codurile narative ale filmelor mainstream, este fundamentat pe un tip de privire opresivă, erotizantă/fetișizantă și privativă de putere asupra femeilor.

În practică, eseul ei s-a materializat în căutarea și inventarea unor contraforme de reprezentare, prin formularea unor strategii de deconstrucție sau de perturbare a punctului de vedere masculin heterosexual, naturalizat de codurile filmice. De la semnalarea materialității filmului la moduri de a sparge iluzia spectatorului că participă neinvaziv-nevăzut la acțiunea prezentată, la folosirea unui alt tip de distanță și poziție față de aceasta (cum face Lucrecia Martel, refuzând cadrele generale și compunând acțiunea din prim-planuri descentrate), toate reprezintă strategii de reorganizare a percepției și de deierarhizare a punctului de vedere istoric dominant prin care e citit un film.

Așadar, „female gaze” implică nu doar activarea vocii feminine, ci și asumarea unor tactici disruptive, contestatare față de canon.

Ce filme româneşti, vechi sau recente, s-ar încadra în această perspectivă şi s-ar preta cineclubului?

Cred că viziunile care teoretizează și lucrează cu deconstrucția tipurilor de privire dominante au început să fie însușite conștient nu de multă vreme în cinematografia română, așa că, deși istoria filmului românesc cuprinde – minoritare din punct de vedere numeric – cineaste și perspective feminine remarcabile (mă gândesc la nume ca Malvina Urșianu sau Felicia Cernăianu), mi s-ar părea hazardat să aplic filmelor lor conceptul de „female gaze”, chiar dacă ar merita o revizitare prin lentila asta măcar pentru a verifica dacă există acolo niște intuiții în acest sens.

Dintre filmele de lungmetraj ficțiune produse mai recent, apărute într-un context mai deschis către astfel de interpretări, îmi vin în minte titluri precum Autoportretul unei fete cuminți (r. Ana Lungu, 2015), Soldații. Poveste din Ferentari (r. Ivana Mladenović, 2017) sau Touch Me Not (r. Adina Pintilie, 2018).

21
/03
/22

Într-o ceremonie care a avut loc pe 19 martie la Palatul Național al Culturii din capitala Bulgariei și care a marcat cea de-a 26 ediție a Sofia International Film Festival, filmul românesc „Căutătorul de vânt” a câștigat premiul FIPRESCI „pentru măiestria reflecției asupra existenței umane și pentru modul în care folosește limbajul cinematografic în a revela frumusețea naturii și a vieții de zi cu zi”.

18
/03
/22

Comedia romantică „Lebensdorf”, regizată de Vali Hotea, cu Mimi Brănescu, Ana Covalciuc și Ioana Flora în distribuție, va putea fi vizionată în cinematografele românești începând de vineri.

10
/03
/22

Astra Film Sibiu donează sumele încasate din proiecțiile filmelor „The Distant Barking of Dogs” (2017), „This Rain Will Never Stop” (2020) și „No Obvious Signs” (2018) către cauzele umanitare din Ucraina.

10
/03
/22

În semn de solidaritate cu criza umanitară a refugiaților de război din Ucraina, Happy Cinema împreună cu Digital Cube organizează trei proiecții speciale ale filmului Donbass în zilele de 14, 15 și 17 martie, de la ora 19.00. Filmul va putea fi vizionat în toate cele opt cinematografe Happy Cinema din România, din București, Alexandria, Buzău, Bacău, Bistrița, Focșani, Vaslui și Botoșani.

09
/03
/22

Warner TV dedică serile de duminică din luna aprilie unor povești de viață cutremurătoare și inspiraționale, unor personaje și acțiuni controversate, transpuse în filme apreciate de presa de specialitate și de public.

08
/03
/22

România participă la cea de-a XII-a ediție a FRANCOFILM – Festivalul Filmului Francofon de la Roma cu proiecția peliculei Colectiv în regia lui Alexander Nanau. Festivalul a fost creat și este organizat de Institutul Francez Centre Saint Louis pentru a celebra Ziua Internațională a Francofoniei (20 martie) și se bucură de participarea țărilor membre ale Organizației Internaționale a Francofoniei (OIF). Prezența românească este promovată de Ambasada României în Italia și de Accademia di Romania in Roma, cu susținerea Institutului Cultural Român.

07
/03
/22

Doi dintre cei mai cunoscuţi oameni de film din Rusia - criticul Anton Dolin şi regizorul Kantemir Balagov - au anunţat că îşi părăsesc ţara din cauza climatului de teroare, în care opoziţia faţă de războiul Ucraina este aspru pedepsită.

07
/03
/22

Jacques Audiard, cunoscutul cineast francez câștigător al unul Palme d’Or în 2015 pentru Deephan, revine pe marile ecrane cu un film despre relațiile și iubirile generației millenials în era digitală. Paris, Arondismentul 13, premiat la Cannes 2021 pentru cea mai bună coloană sonoră, ajunge în cinematografe din 11 martie, distribuit de Independența Film.

06
/03
/22

Un interviu sau o convorbire cu Toma Caragiu ar putea constitui o adevărată „probă de foc” pentru un tânăr aspirant la ziaristică. Dacă vreți să scăpați de cineva care solicită un post într-o redacție, cereți-i așadar, „un material cu Caragiu”…