“Aleargă”, după romanul semnat de Ana Maria Sandu, e un spectacol despre care se va vorbi îndelung în zilele şi săptămânile şi chiar lunile care vor urma.
Un articol de Andrei Crăciun|9 martie 2015
Se joacă la WASP spectacolul „Aleargă“. Este una dintre acele rare întâmplări fericite de pe scenele noastre libere. „Aleargă“ a presupus, e limpede, multă muncă până la a se înfăţişa spectatorilor. Este, totodată, o splendidă declaraţie de independenţă şi de maturitate a actriţei Nicoleta Lefter (32 spre 33 de ani).
„Aleargă“ este un one-woman-show, dar aceasta este doar o sintagmă, căci Nicoleta nu a fost niciodată de fapt singură. I-au fost alături Silvia Călin (ei îi aparţine conceptul acestui spectacol) şi textul semnat de Ana Maria Sandu (scriitoarea care a publicat în 2013, la Polirom, romanul „Aleargă“).
Desigur, un spectacol de teatru este o treabă mult mai complexă decât relaţia dintre un actor şi un text. Implică, mai ales când este atât de modern, lumini (şi umbre), muzică (izbucnind just), tăceri, respiraţii în ritmul acelor tăceri, şi chiar dialoguri cu publicul.
Cu toate acestea, eu tot despre actor şi text vă voi scrie.
Căci Nicoleta Lefter reuşeşte în „Aleargă“ să fie foarte aproape de actriţa extraordinară care va deveni. Daţi-i o scenă numai pentru ea, şi va erupe! Are geniu de bufon, e infatigabilă (fizic infatigabilă – în „Aleargă“ chiar aleargă!) şi îşi trăieşte rolurile cu patimă. Şi cât juca şi alerga şi trăia Nicoleta Lefter eu îmi imaginam Bucureştiul întreg ca pe un ochi imens deschizându-se şi privind-o până în adânc şi mi-l mai imaginam ca pe o ureche deschizându-se şi ea ca să o asculte mai bine, până la capăt.
Nu am o educaţie în conformitate cu normele sociale în vigoare. Arareori îmi scot pălăria chiar şi când mă aflu într-o încăpere, chiar şi când încăperea este o sală de teatru. M-am surprins, pe la jumătatea spectacolului, cum mâna invizibilă, cea care reacţionează de fiecare dată în faţa izbucnirii marii frumuseţi, îmi smulge pălăria de pe cap.
Şi mai este şi textul. Ana Maria Sandu a scris un text puternic despre o femeie la graniţa dintre prima şi a doua parte a vieţii, o femeie care aleargă, care îşi are trecutul şi dramele şi speranţele ei spulberate şi citeşte despre alergătorii lui Auster, cei care fug până la sfârşit, unde sfârşitul e moartea, chiar ea.
Nicoleta Lefter reuşeşte să ia textul acesta şi să facă din el o viaţă adevărată. Aţi mai cunoscut asemenea alchimişti? Să iei cuvinte şi să le dai adevăr? Ea chiar devine acea femeie grăbită care aleargă prin parcuri şi prin viaţă. Devenirea aceasta nu se întâmplă alene, nu, e bruscă şi începe întocmai ca o primăvară, într-o explozie radicală.
Am simţit nevoia să mă retrag în timpul spectacolului, să ies afară, să iau aer, să opresc această fugă de om în care mă puteam recunoaşte ca într-o oglindă, în ciuda diferenţei de gen.
N-aveam de unde să ştiu că, în dispreţul anotimpului curent, în tot acest timp din cerul Bucureştiului începuse să plouă o ploaie sfâşietoare, tristă, de noiembrie.
