TEATRU „Artists Talk”, spectacol de Gianina Cărbunariu, se joacă la ARCUB. A fost o revelaţie a acestei stagiuni. Artiştii – Ruxandra Maniu, Ilinca Manolache, Alexandru Potocean, Gabriel Răuţă, Bogdan Zamfir – sunt printre cei mai buni din ţara noastră, şi o demonstrează din nou.
Un articol de Andrei Crăciun|6 iunie 2017
Artists Talk a fost gândit, scris și regizat de Gianina Cărbunariu. Și – cu toată implicarea echipei care l-a făcut posibil, de la actori la scenografă – Artists Talk este un spectacol de autor. El arată o viziune – coerentă, de altfel – cu privire la etica în artă.
Desigur, dilemele etice nu sunt noi. Gianina Cărbunariu a făcut însă un colaj extrem de acut din realitate. Totul pare urgent. Este de aceea unul dintre rarele spectacole din București care au ajuns până în secolul XXI.
El are la bază o documentare, iar acea documentare a arătat ipocrizia, obtuzitatea, aroganța artiștilor atât față de public, cât și față de cei pe care se înalță arta lor, căci în mileniul al III-lea arta a ajuns să graviteze, atât de des în fals, în jurul mizelor sociale.
Artists Talk este fără îndoială un bun spectacol de teatru. Are miză. Prezint însă rezerve cu privire la această viziune a degetului apodictic – care nu acceptă multe nuanțe.
Artists Talk face o demonstrație fără milă, este de aceea moralizator. Cu alte cuvinte, deși se spun adevăruri, tonul pe care aceste adevăruri sunt spuse este prea înalt. După gustul meu, firește.
Totodată, te simți ca acei copii certați de diriginte la o oră de școală generală că lipsesc de la cursuri și nu învață și generația lor oricum nu e bună de nimic. Nu e chiar așa!, ar spune atunci copiii, dacă i-ar asculta cineva, noi suntem aici, nu vorbiți cu cine trebuie!
Am plecat de la Artists Talk cu acest dublu sentiment: că am văzut un spectacol necesar, de care e mare nevoie, pentru că arta fără etică e, mai ales, o costisitoare bufonerie, și în același timp că am fost, spectator, certat la grămadă cu artiștii impostori ai zilelor noastre.
Artists Talk condamnă just injustețea. Calcă în picioare mofturile și foarte bine face. Dă cu impostorii de toți pereții și e bine că e așa. Degetul apodictic e însă inflexibil. E atât de rigid, că îți mai scapă și ție – în confortul tău mizerabil de mic-burghez – o mustrare.
Iar la această mustrare, nu am cum să tac. Ceea ce îi lipsește acestui spectacol este puțină relaxare.
Sigur, situația e gravă (când n-a fost?), totul este decisiv și pe umerii noștri atârnă trecutul și viitorul (e bine că se aduce în discuție destinul scriitoarei Irène Némirovsky), ne sufocăm de indignare, dar – știți ce? – nu am râs.
Am zâmbit, m-am crispat, m-am înfuriat. Dar nu am râs. Și nu știu cum putem să îndreptăm lumea și să îi facem de ocară pe impostori, mai ales pe cei din artă, dacă nu râdem de ei până la ultimele consecințe.
Artists Talk condamnă just injustețea. Calcă în picioare mofturile și foarte bine face. Dă cu impostorii de toți pereții și e bine că e așa. Degetul apodictic e însă inflexibil.
Foto: ARCUB
